Femeia marii

Câteva ghinioane importante i-au schimbat viața lui Henrik Ibsen, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1902, în 1903 și în 1904.
Astfel, în copilărie, acesta a avut parte de nenumărate necazuri care au început cu falimentul tatălui său și imposibilitatea de a mai merge la școală.

Apoi, în tinerețe a urmat falimentul teatrului unde era angajat ca dramaturg, fapt care l-a împins pe Ibsen către sinceritatea totală și nemiloasă cu care a privit în permanență societatea norvegiană si convențiile ei.

Majoritatea personajelor sale sunt autodistructive, și, indiferent că sunt idealiste sau moraliste, nu sunt deloc deschise către compromis.

În țara natală recunoașterea ca dramaturg a lui Ibsen a venit mai greu. Contemporanii săi norvegieni nu erau foarte încântați de piesele lui, care îndrăzneau să sape în adâncurile unor personaje în care se puteau regăsi cu ușurință și să le arate în adevărata lor lumină.

În schimb, în restul Europei, Ibsen era un scriitor a cărui valoare era recunoscută, iar piesele îi erau jucate.

La rândul său, dramaturgul era nemulțumit de convențiile societății norvegiene, drept pentru care și-a și trăit mai mult de jumătate din viața adultă în strănătate. Ceea ce nu l-a împiedicat însă pe fiul său să ajungă prim ministru.

Pornind de la textul dramaturgului norvegian, scris în 1880, Olimpia Arghir a gândit un spectacol a carui acțiune nu este obligatoriu legată de coordonatele spațial-termporale inițiale.

Evoluția personajelor, situațiile dramatice, implică un adevar de viață pe care autorii spectacolului au vrut să îl trateze artistic în dimensiunile lui contemporane.