„Mestesugar echilibrat, regizorul Manole Marcus stie sa raspunda, in filmele sale – barometre sensibile la jocul deschiderilor politice – apreciate in epoca ca modele estetico-profesionale, cu promptitudine dar si cu o anumita decenta, mizand pe capacitatea sa de a nara coerent si pe prestatia unor actori de marca.” – Cristina Corciovescu; Bujor T.Ripeanu – 1997 (Dictionar de cinema)
Camil Petrescu îşi iubea piesa scrisă prin 1925-1926, ba chiar se declara frate bun cu Mitică Popescu pentru că regândise polemic personajul caragialean, dorind să privească dincolo de flecăreala şi spiritul de autocalomnie caracteristice binecunoscutului prototip literar şi să-l înalţe la rangul de adevărat lord al loialității, de prinț al bravurii, de cavaler fără prihană; se bucura de succesul de public (cucerit abia la reluarea din 1945, în montarea proprie de la Studioul Național Bucureştean), deşi criticii au continuat să fie reticenți. Și, iată, Mitică Popescu revine în 1984, în două versiuni concepute simultan, repetițiile de la Teatrul Mic desfăşurându-se în acelaşi timp cu turnarea filmului, iar premierei de la începutul verii urmându-i, în decembrie, cea de pe ecran. Setea de comedie explică fenomenul reîmprospătării interesului pentru această operă, care pune — după opinia lui G. Călinescu — probleme „interesante, dar fără a le rezolva satisfăcător”. Voinţa de abordare modernă, comună ambelor interpretări, se face în limbaje şi pe căi diferite, prilejuind fie un agreabil musical — în spectacolul lui Cristian Hadjiculea —, fie transformând piesa într-un pretext de parodie, în filmul scris de Dumitru Solomon şi regizat de Manole Marcus.
