Când regizorul Mircea Săucan propunea spectatorilor filmul Meandre (asta se întâmpla în septembrie 1967), respirația criticii s-a oprit pentru o clipă: am simțit cu toții că ne aflăm în fața unui fapt artistic ieșit din comun. Critica a subliniat, atunci, faptul că filmul își depășește epoca, s-a scris că limbajul lui cinematografic va deveni accesibil unor categorii mai largi de spectatori abia peste un deceniu, ba mai mult, critica a încercat să „implementeze” valoarea culturală a filmului în conștiința publică.
Dar filmul a fost retras de pe ecrane imediat după premiera sa, desfășurată într-o sală care nu făcea parte din circuitul normal al difuzării cinematografice bucureștene (la Casa Armatei), și n-a mai fost reprogramat niciodată până în anii 1990, astfel că o creație filmică de o actualitate estetică, filosofică și morală perenă, a fost înmormântată de vie, cu bună știință (invidia colegială nefiind chiar ultima dintre cauzele acestei crime).
În ciuda unui asemenea tratament , filmul lui Mircea Săucan Meandre rămâne o capodoperă, trecerea anilor n-a tulburat nicidecum limpezimea estetică și spirituală a „mesajului” său. Îndeosebi două dintre temele sale fundamentale îi susțin destinul: aceea a relațiilor dintre artist și societate (cu nuanțări privitoare la un timp istoric anume, dar și cu deschideri spre universalitate, spre universalitatea spațială și temporală) și aceea a „clopotului de sticlă” familial (cu consecințe sociale dramatice uneori).
În aceste zone tematice se înscrie povestea cinematografică imaginată de scenaristul Horia Lovinescu, un dramaturg cu vădite afinități spirituale în relația cu regizorul Mircea Săucan, preocupat și ulterior de tot ceea ce determină și tot ceea ce presupune „moartea unui artist”.
În rolurile principale au jucat actorii Margareta Pogonat, Mihai Pălădescu, Ana Széles, Dan Nuțu și Ernest Maftei.
