8 femei de Robert Thomas teatru la microfon

O comedie polițistă

Opt femei şi un cadavru: în preajma Crăciunului membrele unei familii înstărite se pomenesc împreună, izolate, în conacul lor de reşedinţă. Sărbătorile însă nu se pot numi fericite: curând singurul bărbat din casă, respectiv capul familiei este găsit mort în pat cu un cuţit în spate. Cablul telefonic e tăiat, maşina nu mai porneşte, poarta către lumea exterioară nu se poate descuia, iar afară e viscol. Numai doamnele prezente în casă ar putea fi făptaşele. Niciuna dintre ele nu are un alibi, toate au un mobil de crimă şi fiecare ceva de ascuns. De-a lungul acţiunii groteşti, cele opt femei se încurcă din ce în ce mai mult într-o plasă îmbârligată de minciuni şi secrete.

Comedia poliţistă Opt femei a autorului şi regizorului francez Robert Thomas urmează structura clasică a romanelor poliţiste în stilul lui Agatha Christie şi Edgar Wallace. Cineva a murit de o moarte nenaturală, iar singura posibilitate a celor prezenţi, pentru a putea evita o soartă similară, este să descopere singuri făptaşul înainte ca ucigaşul să poată lovi din nou. Un singur lucru e cert: făptaşul se află printre ele. Fiecare dintre femei ar fi putut comite crima, şi totuşi, aici e vorba de mai mult decât de elucidarea infracţiunii.

Piesa ilustrează o sociogramă a unei familii burgheze din Franţa anilor ‘50: bărbatului care munceşte din greu îi revine responsabilitatea pentru bunăstarea materială a familiei şi a angajaţilor, în timp ce femeilor din colivia de aur nu le mai rămâne nimic în afara conflictelor mai mici şi mai mari pe care le creează în jurul lor. Crima pare să accelereze şi mai tare această situaţie: opt femei cu opt pasiuni, opt presupuneri, frustări şi răni sufletești se aruncă una la gâtul alteia.

În felul său unic, autorul reuşeşte să îmbine elementele de thriller şi de comedie şi să suprapună momente serioase şi înduioşătoare cu cele de farsă absurdă într-o singură poveste. Opt femei arată publicului o perspectivă adâncă asupra personajelor piesei, asupra speranţelor şi a năzuinţelor lor, în care şi noi ne oglindim şi ne putem regăsi – înainte să fim invitaţi în clipa următoare, să râdem pe seama propriilor noastre defecte.

Andreas Merz-Raykov