Simt enorm si vaz monstruos de Ion Luca Caragiale teatru latimp.eu
La Mosi si alte cateva schite de-a lui Ion Luca Caragiale, zis nenea Iancu, devenite piesa de teatru radiofonic, din care vei intelege ca nimic nu schimba pe pamant, iar daca totusi ceva se schimba e doar …decorul
Vagoane de tramvai galbene È™i albastre, tramcare, trăsuri boiereÈ™ti, căruÈ›e mitocăneÈ™ti È™i biciclete È™i lume multă pe jos… De pe atâtea strade È™i căi, ca de pe atâtea braÈ›e ale unui fluviu uriaÈ™, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, aÈ™a ar fi È™i pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmășeala MoÈ™ilor, dacă n-ar fi cuminÈ›i să-È™i hotărască mai dinainte locul È™i momentul de întâlnire. De aceea, foarte cuminte au făcut madam Georgescu a lui d. Mitică ceaprazarul È™i madam Petrescu a lui d. Guță de la minister È™i cu tanti LucsiÈ›a, moaÈ™a diplomată, de È™i-au dat „rendez-vous: la trei ceasuri fix în pavilionul central la berărie – cine vine întâi aÈ™teaptă pe ceilalÈ›i.
ÃŽn interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi, stau înghesuite, pe banchete È™i-n picioare, treizeci È™i patru de persoane suferind foarte tare. ÃŽntre toate acestea, una sufere mai grozav – e cucoana LucsiÈ›a; fiindcă toate celelalte sufăr numai de căldură È™i de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere pe lângă astea È™i de foame. Când se opreÈ™te vagonul la Sf. Gheorghe, se face roÈ™ie, apoi galbenă È™i pe urmă simte o sudoare rece, È™i iar fierbinÈ›eală È™i iar răceÈ™te, È™i răsuflă greu, È™tergându-se pe sub bărbia grasă, È™i zice:
– Uff ! dacă stiam, mai bine luam birze! (că vorbește cam peltic). Teribelă căldură! mor!
Vagonul porneÈ™te de la Sf. Gheorghe È™i intră în Calea MoÈ™ilor… Parcă umblând, tot e mai bine, tot se mai face niÈ›el curent. Curentul astâmpără puÈ›in căldura; dar foamea nu se poate astâmpăra cu o slabă suflare de vânt. A fost desigur o mare imprudență din partea acestei dame să plece de-acasă aÈ™a, trei ceasuri după dejun, fără să guste ceva, mai cu seama că, din cauză că se grăbea să nu scape ora de rendez-vous la pavilionul central, a dejunat aÈ™a de uÈ™or: trei ouă răscoapte, o căpățână de miel cu borÈ™, niÈ™te stufat, prune cu carne, friptură la tavă È™i salată de castraveÈ›i, trei cinzecuri cu sifon È™i o cafeluță.
La Zece Mese, vagonul se oprește iar. Cocoana Lucsița se simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. Moașa se scoală cu o hotărâre supremă și, pardon în dreapta, pardon în stânga, își face loc până la ușă; împinge cu puterea desperării pe toți de pe platformă și dă să sară; vagonul se pune-n mișcare; moașa se aruncă jos făcând un pas fals. Bragagiu, de două ori salvator! Dacă nu-l apuca în brațe, cine știe ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsița, cum e corpolentă și robustă!
ÃŽntr-un colÈ›, e puÈ›intică umbră. Acolo îl atrage ea pe salvatorul ei È™i bea una după alta două litre de bragă. Braga este, ca băutură, foarte răcoritoare È™i igienică; iar ca mâncare, cea mai uÈ™oară È™i totdeodată cea mai reconfortantă. ÃŽn câteva clipe, moaÈ™a LucsiÈ›a s-a simÈ›it rentremată; sfârÈ™eala È™i acel sentiment de pierzare, care-i vine omului când simte un gol de chaos la lingurea, au dispărut cu desăvârÈ™ire. Dar este târziu: două ceasuri È™i trei sferturi… Vagoane după vagoane trec toate pline cu vârf: un locÈ™or nu se mai găseÈ™te. La fiecare vagon, cocoana moaÈ™a face semne cu umbreluÈ›a, cu batista, strigă: „opreÈ™te!”
– Nu mai e loc!
Și vagoanele își urmează drumul cu indiferență. Dar iată că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon se oprește. Doi tineri eleganți de pe treapta platformei de dinainte se dau jos scuturându-și pantalonii și pulpanele redingotelor de contactul cu mitocanii. Locuri goale! Cocoana moașa se aruncă cu toată bravura, apucă bara de fier, suie treapta, împinge, se vâră și ajunge pe platformă. Un tânăr, strivit sub presiunea cucoanei, zice:
– Pardon, doamnă! Nu vedeți că nu mai avem loc?
– Eu văz că este! răspunde cocoana Lucsița.
– Da; da’ dumneavoastră sunteÈ›i corpolentă!
– Bine că esti dumneata subÈ›irel!… Pe mine asa m-a făcut Dumnezeu, voluptoasă!… Cui i plaÈ›e!… cui nu…
– Taxa, mă rog! strigă conductorul.
Coana Lucsița scoate din portofel biletul pe care-l avea din Piața Teatrului. Conductorul observă biletul.
– Ăsta nu-i de la mine.
– Da’ de la È›ine? întreabă cocoana.
– De la alt vagon.
– Da’ È›e? nu e tot vagonul vostru? Am plătit până la bareră… m-am dat zos…
– Dacă v-aÈ›i dat o dată jos – întrerupe conductorul – trebuie să plătiÈ›i a doua oară.
– A doua oară? Bravos! frumoasă sarlatanie!
Dar în sfârșit plătește și ia biletul nou. Vagonul sosește la barieră. Cocoana Lucsița coboară. Din amândouă colțurile vine profumul de mititei: e o senzație neplăcută pentru cine e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai bun decât odagaciul. Cocoana Lucsița se pornește cu nările umflate spre unul dintre colțuri, ca o panteră atrasă de mirosul țapului sălbatic.
– Băiete! doi mititei!
Reconfortată, o ia pe jos și intră în pavilionul central, unde o așteaptă cu nerăbdare compania.
– Mitică! zice cocoana moaÈ™a, după ce rupe o bucată de turtă dulce de la madam Georgescu; faÈ›i È›inste?… Mă! băiete, o halbă!… da să nu-mi pui guler de gheneral!
Târgul e în toiul lui… Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea!
După ce plătește d. Mitică, zice madam Petrescu:
– HaideÈ›i întâi pe la oale, că am promis să cumpăr un fluieraÈ™, pentru băieÈ›elul lu’ madam Ionescu, stăpâna casei.
– Haide.
Și au plecat spre oale.
Când să treacă drumul, coana moașa zice:
– Stați!
GogoÈ™i prăjite în ulei! Sahanul clocoteÈ™te… Una… două… trei…
– Aide, țațo! lasă-le focului de gogoși! nu simți că miroase a rânced? Iar o să-ți strici stomacul.
– Ba, să mă ierți! nu miroase de loc a rânțed.
La oale… A cumpărat madam Petrescu fluieraÈ™ul È™i au pornit toÈ›i la grădină la Iliad. Când să intre, strigă cocoana moaÈ™a la unul cu fes:
– Mă! dzeanabet, ăla cu sampanica! ad-o limonadă!…
Și după ce bea:
– E rețe, bravos! mai ado una.
Pe urmă trag toți planeta de la o italiancă cu papagalul. D. Mitică a citit planeta cocoanii Lucsiții:
„Ai să paÈ›i multe după inima ta cea largă; dar să ai coraj, căci vei trăi până la adânci bătrâneÈ›e în mare fericire.”
– Ei, ass! țe să mai paț; dacă n-am pațit eu cât am fost zună! acuma, haber n-am!
Pe urmă d. Mitică a tratat-o pe tanti cu două bărdace de floricele calde…
Lăutari cu È›ambalul, È™i flaÈ™nete, È™i claranete cu toba mare, È™i trâmbicioare, È™i fluieraÈ™e, È™i hârâitori, È™i cleÈ™te clănÈ›anind pe grătare, È™i strigăte, È™i zbierete, È™i chiote! – e o plăcere!… È™i un miros de grătar încins! – e o bunătate!… S-a aÈ™ezat prin urmare compania noastră la o masă, È™i a comandat cârnaÈ›i È™i fleici È™i două baterii cu sifon mare.
– Mă băiete! a strigat coana moaÈ™a… la fleiÈ›i să le pui È›imbru, m-ai înÈ›eles? È™i să le freÈ›e bine cu È›eapă, m-ai priÈ›eput?
Și trage-i pe urmă fălci!
– Ce cioar’le, È›aÈ›o! zice madam Georgescu; iar manânci?
– Țe mănânc? țe-am mai mâncat?
Și s-a făcut roÈ™ie ca sfecla È™i a băut un macmahon pe nerăsuflate. Dar deodată, ca printr-un farmec, se opresc într-o clipă È™i lăutarii, È™i cimpoierii, È™i claranetele È™i toate glasurile, È™i în acea clipă se aude banca pe care stă coana LucsiÈ›a făcând ca o cadență de fagot; apoi, iar porneÈ™te cu mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, cleÈ™te, glasuri…
– Țe? țe râdeți? zice coana moașa roșie ca focul.
– Nu-i nimica! strigă d. Mitică. Sifonul meu a făcut așa.
– Ce sifon? zice madam Petrescu. Nici n-ai pus mâna pe el!
– Parcă dumneata n-ai văzut sifoane să scârÈ›ie fără să le atingi! dacă răsuflă la maÈ™ină…
Dar până să explice d. Mitică, moașa s-a sculat repede și s-a pierdut în învălmășeală.
– Unde-i țața? unde-i coana moașa?
– S-a dus în grădină – zice d. Mitică – să mai tragă o planetă!…
Al dracului domnul Mitică!