Puterea și adevărul

Film Dramă 1971
3.739 de vizualizări adăugat 28 aug. 2019 de aiurel

Despre

puterea este reprezentarea practica a instinctului animalic numit Orgoliu, si in viata de zi cu zi inseamna sa faci ce vrei, cu cat faci mai mult din ceea ce vrei cu atata ai mai multa putere asupra celorlalti, despre Adevar, …aici treaba se complica pana la ceata totala, adevarul e un concept cu totul abstract amagitor, o ditami capcana pentru oameni, pentru ca Adevarul NU EXISTA, exista doar intamplari adevarate, fapte adevarate, chestii reale ori false, si, pe scurt, fiind doar un atribut al unui lucru, fapta ori informatie, adevarul nu poate exista de unul singur, ci doar legat de ceva….de Putere, cam nu prea, cu toate astea, se poate, totul se poate daca folosim forta …..si forta fizica bruta e un adevar, poti s-o simti pe pielea ta daca nu ma crezi, uite, chiar acum

Puterea și adevărul este un film românesc vechi comunist din 1971 regizat de Manole Marcus. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Amza Pellea, Octavian Cotescu.

„Un film despre istoria Partidului Comunist Român s-a regăsit în planurile tematice ale cinematografiei încă din anii ‘60. Nu întâmplător, Titus Popovici și Francisc Munteanu au început să lucreze la un scenariu denumit „Puterea“ în vara anului 1968, la scurt timp după ce Nicolae Ceaușescu i-a reabilitat public pe Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș.

Câteva luni mai târziu, în cadrul ședinței Secretariatului Comitetului Central al Partidului Comunist R
omân din 29 ianuarie 1969, s-a discutat destul de aprins despre scenariu, conform documentelor din Arhivele Naționale ale României.

Nicolae Ceaușescu a cerut atunci să fie desemnați „doi-trei tovarăși mai în vârstă” ce au activat în Internaționala Comunistă, care să-i povestească lui Titus Popovici despre „cum s-au petrecut lucrurile”. De asemenea, Ceaușescu s-a arătat de acord ca în scenariu să rămână și momentul dărâmării statuii lui Stalin, în ciuda obiecției formulate de Paul Niculescu-Mizil: „Statuia doar a fost, de dărâmat am dărâmat-o, doar nu este nici un secret și nu suntem singurii care am dărâmat-o“.

Până la urmă, titular al scenariului a rămas doar Titus Popovici, regizor a fost desemnat Manole Marcus, iar filmările au avut loc în perioada ianuarie – iunie 1971.

Distribuția a inclus nume precum Mircea Albulescu (Stoian), Ion Besoiu (Duma), Amza Pellea (Petrescu), Octavian Cotescu (Manu), Lazăr Vrabie (Olariu), Nucu Păunescu (Matei), Irina Gărdescu (Ana), Cornel Coman (Bogza), Ernest Maftei (Nichifor) sau Zephi Alșec (Avramescu).

Povestea, care se desfășoară pe mai multe planuri temporale (1944, 1948, 1952, 1965) a fost plasată de Titus Popovici undeva în provincie, așa cum s-a întâmplat și ulterior cu „Lumini și umbre“, însă identitatea reală a personajelor era lesne de ghicit.

Inginerul Petrescu este un alter-ego al lui Lucrețiu Pătrășcanu, prim-secretarul Stoian este de fapt Gheorghe Gheorghiu-Dej, securistul Olariu era, de fapt, Alexandru Drăghici, iar mai tânărul Duma îl avea ca model chiar pe Nicolae Ceaușescu.

„Filmul nostru conține o polemică pasionantă între două stiluri de muncă, reprezentând două stiluri de viață. E o poveste implicând destinul unor oameni, despre lupta dintre două mentalități, dintre două moduri de a face politică și a conduce o luptă care nu s-a terminat“, anunța Manole Marcus în numărul din martie 1971 al revistei „Cinema“.

„Uite ce se întâmplă, nu este ce-a vrut el!“

„Puterea și adevărul“ era gata spre finalul anului 1971 și aștepta „OK“-ul de la secretarul-general al Partidului Comunist Român, după ce trecuse prin furcile caudine ale cenzurii.

„Filmul va fi prezentat în anul în care celebrăm a 50-a aniversare a partidului nostru comunist (n.r: fondat la 9 mai 1921)“, susținea Manole Marcus în cadrul aceluiași interviu.

Însă Nicolae Ceaușescu nu era deloc încântat. Într-o discuție cu Mihai Tatulici publicată în cartea „Nemuritorii – Interviuri filmate și nedifuzate“, Titus Popovici mărturisea: „Prima mea întâlnire importantă cu Ceaușescu s-a produs după terminarea filmului «Puterea și adevărul», pe care acum îl privesc foarte critic, dar pe atunci, cum se spune, «zicea ceva» – dintr-un unghi restrâns, desigur, pentru că în centru avea lumea de partid, nu o dramă națională.

Eram plecat în străinătate și când m-am întors am constatat că filmul era interzis. Fusese văzut de vreo patru-cinci comisii, de Biroul Politic, etc.

Atunci am avut o discuție cu Dumitru Popescu, liderul culturii la acea vreme, care mi-a spus: «Uite ce se întâmplă: nu-i place lui Ceaușescu, nu este ce-a vrut el. Și are câteva obiecții: că titlul nu-i bun, că nu ne jucăm cu cuvântul putere…Dacă insiști, eu ți le transmit oficial și tu trebuie să ții seama de ele».

«Vă rog respectuos, vreau să am o discuție cu el». Trebuie să recunosc, fără modestie, că în discuțiile cu Ceaușescu aveam o tehnică bine pusă la punct, prin care îl aduceam acolo unde voiam eu: o dată prin pilde și apoi pentru că era un mare timid.

Ca să simtă că te domină, avea nevoie și de prezența altora, iar ultimii ani o demonstrează. Într-o discuție intimă nu se uita niciodată în ochii celui cu care vorbea, plus că atunci când dădea mâna cu tine parcă îți punea un pește mort în palmă.

Astfel încât cea mai bună metodă era să ataci“. „Ai fost prea blând cu Dej! A fost un criminal!“

Scriitorul a reușit în cele din urmă să-l convingă pe dictator să accepte filmul în varianta gândită de realizatori: „Am venit la el și i-am spus: «Știu că aveți un serviciu perfect de informații, dar am și eu unul…».

Brusc, pentru că discuția era total neortodoxă, s-a descumpănit.

«Știu că ați văzut filmul și circulă prin oraș zvonul că l-ați interzis, ceea ce nu e bine.

Pot auzi posturile de radio străine și știți și dumneavoastră…». Zice: «Ai fost prea blând cu Dej. Dacă vrei, îți dau documente în care se arată că a fost un criminal».

«Putem atunci să facem un film tare». «Nu», zice el, «nu e cazul».

În film apărea un inginer arestat, așa că-i spun: «Foarte bine, punem să fie executat inginerul, facem destinul lui Pătrășcanu!». «Nu, nu». Așa că până la urmă a fost de acord să dea drumul filmului“.

Până la urmă, premiera a avut loc pe 15 februarie 1972 și a vândut 3.228.622 de bilete în cinematografe. Lazăr Vrabie, activistul ajuns actor peste noapte

„Dacă necesitățile o cer, se poate interpreta și așa“, îi spunea în film colonelul de securitate Olariu prim-secretarului Stoian, care-l întrebase dacă e convins de vinovăția lui Petrescu.

Se poate spune că rolul i-a venit ca o mănușă lui Lazăr Vrabie, un actor cu o biografie extrem de interesantă. Titus Popovici amintește, în cartea sa, „Disciplina dezordinii“, un episod mai puțin cunoscut din trecutul lui Vrabie:

„În așteptarea revenirii oficiale a Ardealului de Nord la Patria-Mamă, în schimbul aducerii la putere a «guvernului de largă concentrare democratică» dr. Petru Groza, unchiul Virgil aranjase ca tata să lucreze la oficiul poștal al Gării de Nord. Aici, un tânăr coleg, fost șef de cuib și recent întors de pe frontul de vest, i-a propus să se înscrie în PCR. Indignat, tata, pentru care comuniștii, la fel ca și legionarii, rămâneau niște «vagabonzi», l-a refuzat, dar tânărul său coleg i-a spus: «Gusti baci, vrei să te întorci la Oradea? Dacă nu te înscrii în partidul nostru, nu mai ajungi în veci». «Dacă-i vorba să-mi reîntregesc scumpa mea familie», a spus tata, care era cam pompos în exprimări, «mă înscriu și-n partidul dracului. Dă-ncoace hârtia!».

Dar mie nu mi-a spus decât peste câțiva ani, după ce a fost exclus. Cel care l-a «recrutat» se numea Lazăr Vrabie și, după ce a fost o perioadă activist la Sectorul 1 și, ca atare, conferențiar de marxism la Universitate, nu mi-a întors spatele deși fusese prevenit că sunt un paria, iar mai târziu a devenit actor și director-adjunct, favoritul doamnei Bulandra, la Teatrul Municipal și a jucat cu succes în multe filme, pierind înainte de vreme de o boală necruțătoare“.

„Toată lumea a crezut că era vorba de un etern parazit politic“ Despre actorul și omul Vrabie a vorbit și Dumitru Furdui în cartea sa, „Teatrul în comunism“. „Încă de când doamna Bulandra era în plină formă, a fost numit un așa-zis director-adjunct, un activist de profesie, pe nume Lazăr Vrabie.

Toată lumea a crezut că era vorba de un etern parazit politic, dat afară de pe undeva, dintr-o funcție importantă și retrogradat pe rol de băgător de seamă aici, de aceea, nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că tipul e actor.

Actor? De unde? Nimeni nu-l cunoștea din conservator și nimeni nu-l văzuse măcar o dată pe scenă. De asta a avut grijă chiar Vrabie! El a angajat în teatru câțiva oameni din afara profesiei, care declarau că au urmat Conservatorul în aceeași clasă cu el“, povestea Furdui, care a dezvăluit și alte amănunte din activitatea lui Vrabie:

„Devenit la un moment dat atotputernic, atât în teatru cât și în cinematografie, pretinzând fără rușine orice rol pe care și-l dorea, mergând până acolo încât, substinduindu-se regizorului respectiv, înlocuia peste noapte actorul ales de acesta, cu de la sine putere – cum a fost cazul lui Nicolae Praida în filmul «Mingea» al lui Blaier și Sinișa – steaua lui Vrabie a început totuși la un moment dat să pălească.

Mai întâi a fost dovedit necinstit. Nu numai că se trecuse pe el și pe nevastă-sa la treapta maximă de salarizare, că pretindea la film maximum de contract, că atunci când era vorba de prime lunare sau trimestriale în teatru, acorda lui Fory Etterle sau Ciobotărașu câte șapte-opt de lei, iar pe el și Lucia-Mara se trecea cu două-trei mii, dar, la un moment dat, a fost prins la propriu cu mâna în buzunarul altuia.

În ajunul distribuirii primelor, chema la el în birou câte-un actor sau tehnician pe care-l știa mai maleabil, mai fricos și-l lua deoparte. Mai întâi îl anunța că, pentru rezultatele «deosebite» în activitate, direcția a apreciat că merită o primă de, să zicem, opt sute de lei. Omul, bineînțeles, se bucura. Orice ban în plus e binevenit. Da, dar mai e o mică problemă. Cu ocazia unui turneu sau a unei vizite s-au cumpărat flori, s-au făcut niște cheltuieli, care nu erau prevăzute în buget și direcția se află descoperită cu suma de …

«Deci noi te-am ruga să iscălești pentru o mie și să te mulțumești cu cei opt sute» De ici două sute, de colo trei, se strângea o sumă frumușică, pe care directorul o împărțea cu oamenii lui, așa cum se întâmplă în orice bandă de hoți care pradă împreună. Cine ar fi zis că sobrul Vrabie, omul partidului, cel care e pus să aplice legea de etică și etichetă socialistă, se poate preta la asemenea găinării?“.

„Într-o zi, asista din sală la nu știu care din repetiții, nejenându-se să vorbească tare, să strige la oameni și să facă o remarcă sau alta cu totul aiurea. Lumea se obișnuise să tacă și să suporte, numai că de data asta pe scenă repeta Ciobotărașu.

Există în repetiție câte un moment de poticneală, un moment critic, în care lucrurile nu vor să meargă mai departe și pace. Toată lumea începe să se enerveze, iar Vrabie tocmai atunci își găsise să-i dea sfaturi lui Ciobotărașu. Cu alte cuvinte, să-i spună ce trebuie făcut ca momentul să fie depășit. Nea Fănică s-a zbârlit pe loc și când a țipat o dată, a încremenit tot teatrul: «Dumneata să nu-mi dai sfaturi mie! Te-ai instalat aici în sufletul nostru, bei cafele, vorbești în gura mare, comanzi, cu alte cuvinte nu ai niciun respect pentru munca noastră. Se cunoaște că n-ai nimic în comun cu meseria asta!»

La asta, Vrabie, care tot încerca să-l întrerupă, dar nu reușea, a sărit pur și simplu în sus: «Legionarule!». «Legionar, eu? Eu îmi iubesc țara și poporul mai mult decât dumneata, care nu știi decât să profiți! Ei, lasă că te tund eu mai Cicero decât ești!». După un asemenea scandal s-a făcut o anchetă, cu scopul de a găsi oameni care să-l susțină pe Vrabie și să ceară pedepsirea lui Ciobotărașu.

Oamenii serioși din teatru nu s-au solidarizat cu o asemenea acțiune, iar directorul, susținut doar de cele câteva declarații ale nulităților, n-a putut face nimic“, a mai notat Furdui.  „…pam-pam

Vezi toate ›