Discipolul diavolului

În 1897, când îi este reprezentată pentru prima dată melodrama „Ucenicul diavolului”, irlandezul George Bernard Shaw lupta deja de mai bine de 20 de ani împotriva mentalității și a tabuurilor impuse de societatea victoriană. Textele sale urmăresc construirea unei societăți a „omului nou”, creat „în laborator” din gândire și din voință, acea voință schopenhaueriană, care, prin opera lui Nietzsche i-a influențat întreaga creație. De la „Pygmalion” la „Om și supraom” și de la „Sfânta Ioana” la „Ucenicul diavolului”, Bernard Shaw încearcă să creeze o nouă religie, cu ecouri din Bergson, Nietzsche și Schopenhauer, prin care urmărește revitalizarea unor mituri și inventarea altora, prin desființarea lor.

Toate piesele lui Shaw care pun în scenă personalități istorice se străduiesc să le dizolve mitul și să le împrăștie nimbul. „Supraoamenii” istoriei sunt înfățișați ca oameni. Dar nu alungă „supraomul” din trecut ca să-l proiecteze în viitor. „Supraomul” lui e omul pe care evoluția și propriile alegeri îl desăvârșesc perfect, omul supus lui „ratio”, stăpân pe sine și eliberat de idoli.