Discipolul diavolului

În 1897, când îi este reprezentată pentru prima dată melodrama „Ucenicul diavolului”, irlandezul George Bernard Shaw lupta deja de mai bine de 20 de ani împotriva mentalităţii şi a tabuurilor impuse de societatea victoriană. Textele sale urmăresc construirea unei societăţi a „omului nou”, creat „în laborator” din gândire şi din voinţă, acea voinţă schopenhaueriană, care, prin opera lui Nietzsche i-a influenţat întreaga creaţie. De la „Pygmalion” la „Om şi supraom” şi de la „Sfânta Ioana” la „Ucenicul diavolului”, Bernard Shaw încearcă să creeze o nouă religie, cu ecouri din Bergson, Nietzsche şi Schopenhauer, prin care urmăreşte revitalizarea unor mituri şi inventarea altora, prin desfiinţarea lor.

Toate piesele lui Shaw care pun în scenă personalităţi istorice se străduiesc să le dizolve mitul şi să le împrăştie nimbul. „Supraoamenii” istoriei sunt înfăţişaţi ca oameni. Dar nu alungă „supraomul” din trecut ca să-l proiecteze în viitor. „Supraomul” lui e omul pe care evoluţia şi propriile alegeri îl desăvârşesc perfect, omul supus lui „ratio”, stăpân pe sine şi eliberat de idoli.