Cabaretul cuvintelor

Matei Vișniec are o fanatică încredere în cuvinte. Le iubește atât de mult, încât le-a transformat în personaje. Personaje care trăiesc prin sine, prin ceilalți, cu ceilalți. Acest lucru m-a contaminat și m-a pus pe gânduri. Trebuie să ne recăpătăm încrederea în cuvinte, să nu le mai abreviem, să nu le mai neglijăm, să nu le mai ostracizăm în fel și chip. Să le tratăm ca pe o necesitate a viețuirii și a devenirii ființelor noastre. Să le tratăm ca pe propriul trup și, măcar din când în când, ca pe semenii noștri pierduți prin memoria afectivă.

Un scriitor, închis în încăperea gândurilor sale, meditează…Prin cuvinte, evident. Numai că, la un moment dat, acestea devin mai puternice decât el și îl invadează, îl ocupă, îl populează, îl agresează, îl readuc la stări esențiale, primordiale chiar. Aceasta se poate întâmpla oricui. Mai ales atunci când, dintr-un motiv sau altul, suntem singuri. Cuvintele devin astfel chinul, izbăvirea și salvarea noastră. Hamletianul ”words, words, words” este acum un mod de a trăi.

Un spectacol aproape transparent, extrem de ”salubru” vizual, care să spună câte ceva despre ce se poate întâmpla în mintea și în sufletul nostru atunci când ne lăsăm trăiți de cuvinte: ritmuri vitale, emoții, tristeți, grotesc și sublim, bucurii și deriziune…Un bestiariu minuscul al lumii în care trăim.

Nu mă interesează firul epic sau o poveste teatrală spusă în ”dulcele stil clasic”, ci o panoramă vie, dinamică prin sine, a stărilor pe care le poate induce spectatorului defilarea ritmată a cuvintelor deghizate în personaje și a actorilor deghizați în personaje.