Neamul Soimarestilor de Mihail Sadoveanu - roman istoric - carte de citit word full | Forum

advertisement
Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXI

CAND SE INTOARCE PUIUL LA CUIB



Cantemir îşi ţinu hoarda la tomnatic, pe marginile Lehiei, pînă ce  dădură cele dintîi îngheţuri ale iernii. Bîrnovă şi Tudor Şoimaru se despărţiră cu mult mai devreme de el; pe cel dintăi îl chema Vodă Tomşa la Iaşi, ridicîndu-l în boierie, iar răzăşul se trase la cuibul de pe Răut, ca un vultur rănit.

Toate ale vieţii lui, tinereţa zburdalnică pe tărîmurile Apusului, bătăliile şi faima ostăşiei, şi furtunoasa lui dragoste, toate fuseseră pulberi la vînt: cu nimica nu rămînea! Deci îşi plecă întunecos fruntea pe umărul bătrînului Mihu şi-i zise, intrînd în săraca lui gospodărie:

― Uncheşule Mihu, curînd vom merge la Domnie pentru dreptatea noastră. Pînă atunci am venit să mă odihnesc de rănile şi durerile mele!

Bătrînul îl sărută pe frunte şi nu-l întrebă deocamdată nimic. Îl lăsă trei zile, îl lăsă o săptămînă în chilia lui, ca-ntr-un întuneric, după aceea îl apucă de mînă şi-l trase afară, în livada din coasta casei.

― Băiete, îi zise, aşezîndu-l alăturea de el pe un scaun de stejar. Ieşi la lumină şi priveşte soarele cu lucire de toamnă… Eu cunosc oamenii. Tu ai avut copile, un năcaz de dragoste…

Şoimaru nu răspunse nimic.

― În adevăr, porni iar bătrînul, tu ai fost un pribeag şi neamurile nu le-ai cunoscut. Noi ţi-am fost şi-ţi sîntem poate încă străini. Dar cît ai petrecut tînăr, ai fost ca mînzul cel sălbatic şi neştiutor. Acuma, la cele dintăi dureri, trebuie să simţeşti şi tu că omul nu poate trăi singuratic pe pămînt.

― Vă am pe dumneavoastră… rosti cu greutate Şoimaru.

― Tu vorbeşti din vîrful buzelor, nu din inimă, îi răspunse Mihu zîmbind; dar aşa este! Ş-un fir de iarbă îşi are rădăcina lui. Tu nici nu bănuieşti cîte legături ai în pămîntul acesta pe care-l calci. Noi avem sub brazdă, în ţărîna neagră, mai mulţi Şoimăreşti decît cei care trăiesc astăzi. Bunii şi străbunii noştri toţi sînt dedesubt, – şi dacă ai venit la pămîntul tău, să ştii că mîna cea fără greş a lui Dumnezeu te-a îndreptat!…

Căpitanul Tudor ridică ochii şi văzu într-o pînză de lacrimi privirile aspre ale moşneagului.

― Ce braţ de criţă şi ce suflet neîntinat ai tu, copilule! Eu te-am înţeles dintr-o privire, cînd te-ai arătat între noi întăia oară. Dar tot atunci am înţeles că încă nu eşti al nostru. O furtună te sufla pe alte căi. Dar eu ştiam c-ai să te întorci!

Bătrînul Mihu oftă şi-i apucă mîna dreaptă între palmele lui.

― Singuratic şi mîhnit, urmă el, să ştii că am trăit eu pe lume! Eu nu m-am însoţit cu nimeni şi copii n-am avut. De-aceea Dumnezeu te-a trimes la mine, ca să fii braţul meu! Îţi aduci tu aminte din pruncie de codrii noştri, şi de apele noastre, şi de turmele pe nesfîrşite imaşuri?…

― Îmi aduc aminte… răspunse încet Şoimaru.

― Toate au fost cîştigate cu sînge vitejesc de Şoimaru cel bătrîn şi de cei patru feciori ai lui, acu două sute şi mai bine de ani, în domnia lui Alexandru-Vodă cel Bun! Noi avem uric de la el, cu pecete domnească, ş-avem întărituri de la Ştefan cel Bătrîn şi de la Vodă Rareş, de cînd stăpîneam şi peste tatarii din Bugeac… Tu nu te-ai gîndit niciodată la toţi cîţi au trăit înaintea noastră?… Nu te-ai gîndit. Erai un copil, şi erai un străin…

― Aş mai vrea să văd mormîntul tatei… răspunse Tudor oftînd.

Deodată îşi simţi şi el glasul mişcat ca al uncheşului Mihu. Şi un timp tăcură amîndoi, fără să se privească, cu ochii aţintiţi în lumina de toamnă.

Se cernea o linişte dulce din cer, printre frunzişurile merilor, şi albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. Fluiera în guşă o mierlă, într-un nuc cu frunză arsă de brumărel. Şi se vedeau departe cîmpii în ceaţă; şi-n altă parte păduri pe coastele cărora parcă alergaseră suflări înflăcărate. Satul, cu casele răzăşilor curate şi albe, se revărsa pe coastă în livezi. Într-un ochi de verdeaţă sclipea crucea bisericii: acolo, subt ea, era şi ţintirimul, cu mormîntul părintesc! 


În sufletul oşteanului pătrundea pe furiş un simţimînt necunoscut. Deodată îi apăru în amintire icoana unui bărbat trist, cu faţa prelungă, – acela era tatăl lui; şi văzu şi ochii albaştri şi duioşi ai mamei care l-a strîns la sîn şi l-a legănat şi i-a murmurat cîntarea moale a leagănului. Fusese departe şi se trezea în pămîntul prunciei, fusese străin ş-acuma deodată privea cu ochii îmblînziţi la uncheşul Mihu, pe care-l cunoştea.

Şi c-un glas care lui Tudor i se părea că-i intră în inimă, bătrînul răzăş din neamul Şoimarului începu a pomeni de bătrîni, fiecare unde a sălăşluit, şi de feciorii bătrînilor, care lui i-au fost strămoşi, – şi de toţi cei vechi care dorm sub cruci în ţintirim. Şi de pămînturi vorbea, cărora el tot „bătrîni” le spunea – şi le împărţea şi le arăta pe fiecare, întinzînd mîna în toate părţile zării; şi înşira nume de oameni din neamul lor. Pe urmă tăcu şi privi cu luare-aminte spre nepot.

Tudor oftă iar. Soarele de toamnă era prietinos şi mîngîietor. – Şi dintrodată, fără să-şi dea samă cum, simţi nevoia să-şi descarce sufletul cătră bătrînul Mihu. Şi-i spuse simplu, în puţine cuvinte, cum a avut o dragoste care i-a rănit inima, şi dragostea aceea întîmplarea şi Dumnezeu au voit să fie chiar fata Orheianului.

― Dar m-a călcat şi m-a umilit, uncheşule… grăi el cu glas greu.

Bătrînul îl privi şi clătină din cap. Îl întrebă cînd a cunoscut pe fată, şi cînd s-a întors de cătră ea. Apoi stătu tăcut vreme multă, cugetînd. Iar cînd soarele era aproape de zare şi toaca începu a bate în turnul bisericii, se sculă şi zise lui Tudor:

― Scoală, copilule, să mergem la biserică… Astăzi avem slujbă pentru sufletele morţilor…

Tudor se sculă în picioare, îşi strînse chimirul şi-şi trase dinainte jungherul argintat. Privi în juru-i; îşi coborî ochii spre uncheşul pitic de lîngă el. Moşneagul tăcea, cu ochii lui pătrunzători şi cu barba-i tuşinată: părea că ascultă cîntarea gravă a clopotului din turn, care se revărsa tremurînd în întinderi.

― Cînd eram noi stăpîni pe toate pămînturile noastre, grăi el rar, – apoi clopotul acesta nu se auzea de la hotarele moşiei… Haide să mergem!…

Ieşiră în drum şi apucară spre biserică. Răzăşii ceilalţi avuseseră cuvînt de la Mihu, căci se întorseseră mai devreme de la treburi şi acuma ieşeau şi ei la rugăciune. Lăsară pe Tudor să treacă înainte; tăceau; şi cînd conteni clopotul, rămaseră sunînd pe drum numai ciubotele lor de piele roşă, cu turetcile răsfrînte.

― Ei pe tine te-au aşteptat ca pe Domnul Hristos! îi şopti Mihu, ridicînd ochi sclipitori. Şi Tudor simţi suindu-i-se în creştet un fior de semeţie.

 

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXII

UMBRA IONASCULUI



In toamna aceea, moşul şi nepotul au străbătut toate hotarele răzăşiei de odinioară. Tudor pe calul lui de oaste, Mihu pe-un mărunţel roib prins din ceair, cu Lie după ei, umblau în trap moale pe cărări, printre imaşuri şi fînaţe şi pe margini de păduri. Se scuturau frunzele în vîntul toamnei, şi semincerii cei bătrîni de sute de ani oftau aspru şi se pregăteau pentru o nouă iarnă. Bătrînul arăta oşteanului în ce locuri sînt semnele de hotar şi-n ce copaci vechi au fost bătuţi odinioară bourii. Brumele scînteiau sub pîcla cîmpiilor; şi Tudor sta privind în largul cuprins al moşiei părinteşti şi-n trecut… 


Peste sufletul lui greu izbit şi sîngerat se aşeza o linişte ş-o hotărîre. Dragostea lui îi părea o rătăcire, – şi hotărîrea era să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină livada lui Ionaşcu. Fără să-şi deie samă, veşnicile tînguiri ale răzăşilor, pentru încălcarea şi hrăpirile Orheianului, îi sfredeliseră urechile şi inima: durerea tuturora începea să fie şi durerea lui.

În cea dintăi zi de ninsoare, în postul Crăciunului, Mihu îi desfăşură înainte şi uricele îngălbenite, – scrise de mîni de mult putrezite, şi înflorite cu peceţile voievozilor celor mari ai Moldovei. Stătură mult de vorbă şi alcătuiră jaloba cătră Domnie; – după aceea, bătrînul, într-o lumină fumurie, răspunse cu întreaga lui durere la o întrebare a oşteanului:

― Vrei, copilule, zicea el c-un glas scăzut, – să-ţi istorisesc cum a pierit părintele tău pentru dreptul nostru? Ascultă. ― Tu n-ai suferit sub domnia lui Vodă Aron căci erai un prunc neştiutor, dar află că atunci cu toţii, în toată ţara, am petrecut crunt năcaz.

Nu ştiu ce va fi avut Domnul. Poate haznaua lui era săpată pînă-n adincimile Tartorului şi nu se mai putea umple; ori poate el era ca lupul cel nemilostiv, care voia să ieie şapte piei de pe-o biată oaie. Ştiu că birurile s-au îngreuiat deodată, şi vatamanul nostru, cînd ne-a scos la cislă, a pus toiagul deoparte ş-a spus aşa: „Fraţii mei! eu nu pot jăcui norodul!…”

Atunci era vremea cînd Vodă Aron a poruncit să ieie de tot omul cîte un bou; şi dacă n-avea un sărac bou, dădea unul chiabur pentru el. Atunci a fost crîşcarea, căci s-au revărsat ca lăcustele asupra ţării ilicarii, birarii, dăbilarii şi podvodarii. Atunci au ieşit în ţară oamenii răi care tăiau gospodarului punga de la brîu, care ridicau în căngi şi-n furci pe săriman! Vai nouă!…

Bătrînul oftă greu şi privi neguros spre oştean.

― Ştii de ce s-a iscat pricină între noi şi Orheianu? urmă el cu glas înăbuşit. Căci tabunul nostru de cai a fost găsit într-o bună dimineaţă păscînd lîngă curtea Orheianului. Toţi haidăii lui s-au ridicat cu ciomegele, au bătut caii şi i-au închis în ocoale, – iar boierul a scris carte la staroste, la vornic şi la Domnie.

S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la păşune pe hotarul Murgenilor. Au şi jurat oameni, – care pe urmă au pierit, după fapta şi jurămîntul lor! Toţi erau slugi ale Orheianului, venetici de prin pustietăţile de peste Nistru. ― Şi s-a făcut o dreaptă judecată, fătul meu, – ca să plătim noi răzăşii gloabă ca pentru moarte de om o jumătate întreagă din moşia noastră! Aceasta a fost dreptatea lui Aron-Vodă, pentru care l-au blăstămat neamurile să nu putrezească şi veşnic să-i roadă inima viermii cei neadormiţi!

Ionaşcu era oştean, ca şi tine. Îşi începuse anii subt Ion-Vodă cel Cumplit şi-i sîngeraseră multe răni la Roşcani! Atunci, în nemila acelei vremi, s-a ridicat el, şi-a desprins sabia din cui şi s-a încins cu ea. Ne-a chemat pe tot neamul la biserică ş-a cuvîntat astfel: „Fraţilor dragi! (ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău!) fraţilor dragi! noi am fost totdeauna oşteni de margine, şi ne-am bătut cu toate neamurile pămîntului. Noi ogoarele noastre le-am dobîndit cu braţul nostru, şi le-am îngrăşat cu sînge. Cum vine un om al Domniei, care-i boier de ieri – şi ne hrăpeşte drepturile noastre, nouă care stăm aici de la descălecătoarea voievozilor celor de demult?” Aşa fel a grăit! Ş-a mai spus: „Fraţilor! mai bine să ne-acopere ţărna mormîntului, decît să ne plecăm!…”

Atuncea au jurat toţi în biserică pe sfînta evanghelie, ş-au bătut mătănii înaintea lui Dumnezeu. Şi mai întăi am mers la Vodă ş-am cerut dreptate. Iar Vodă a spus că atunci cînd vine înaintea lui o pricină între un răzăş ş-un boier de mîna întăia, dreptatea nu poate să fie decît de partea boierului! Ai auzit? Aşa ne-a răspuns Vodă! Atunci ne-am ridicat în primăvară cu plugurile ş-am tras o brazdă pe unde era hotarul nostru cel vechi…

Au venit călăraşi de la Bîrlad. Noi am prins caii, ş-am încins săbiile. Şi s-au sculat cu noi multe sate cătră Soroca, pentru jacurile şi ticăloşiile dăbilarilor…

Atunci Vodă singur a venit să facă rînduială: Măria sa Vodă Aron… Şi-a pus coiful cu bold ş-a încălicat pe-un cal cu frîu bătut cu argint, ş-a repezit asupra noastră darabani şi călărime. Ne-am tăiat în săbii, ne-am împuns cu suliţile; ne-au răzbit!


 A trebuit să ne plecăm la mila lui, şi el ne-a chemat la dreptate domnească.

S-a aşezat în scaun în curte la Murgeni ş-a adus înainte-i pe oamenii noştri cei mai bătrîni.

A zis scurt: „Să le taie capetele!” Şi oştenii, cu săbiile, le-au retezat capetele.

După aceea Orheianu a strigat:

― Doamne, fă-mi şi mie dreptate!

― Ce dreptate, jupîne Stroie?

― Dreptate pentru năcazurile mele, pentru risipa averii, pentru încălcări, pentru toate valurile care le-am suferit cu aceşti nemernici răzăşi!

― Drept este, răspunse Domnul. Mai întăi se cuvine să ţi se întoarcă hotarul pe care ţi l-am dat noi…

― Măria ta! acela-i pămîntul nostru drept! a strigat atunci cu îndrăzneală şi îndîrjire Ionaşcu.

― Aşa? grăi Vodă cu bunătate. Cine eşti tu? Apropie-te?

― Acesta-i căpitenia, măria ta! a strigat Orheianu. Şi tatăl tău s-a apropiat.

― Bine, zice Vodă cu linişte. Cum te chiamă? Ionaşcu? Foarte bine! Află, Ionaşcule, că pentru năcazurile lui, pentru risipa averii, pentru încălcări şi pentru toate valurile care a avut a le suferi din pricina voastră, i se cuvine lui jupîn Stroie, pe lîngă ce i-am dat noi odată, încă o jumătate din ce v-a rămas vouă!

― Mărite Doamne! a strigat atunci cu tărie Ionaşcu: pentru această dreptate, Dumnezeu din cer îţi va plăti!…

Stroie s-a repezit spre el:

― Mişelule! i-a răcnit; cum cutezi a vorbi cu Domnul tău?

― Foarte adevărat, a zis Domnul; pentru cutezarea lui, bate-l cu buzduganul…

Ş-atuncea i-a repezit Aron lui Stroie buzduganul persienesc în chip de diavol cu coarne ascuţite. Orheianu din zbor l-a prins de coadă, şi a împuns cu el în piept pe tatăl tău; apoi l-a trăsnit în frunte de trei ori de l-a însîngerat, şi iar l-a împuns cu coarnele ascuţite în luminile ochilor, şi iar l-a bătut cu măciuca în moalele capului!

Aşa a căzut părintele tău, copilule, pentru dreptate…

Bătrînul Mihu suspină amar şi tăcu.

Tudor Şoimaru, care zăcea într-un fel de neclintire, zvîcni dintrodată din locul lui, cu privirile înfrigurate şi galben la obraz. Prinse de braţ pe moşneag, îl strînse, şi grăi c-o tulburare pe care nu şi-o mai putea stăpîni:

― Uncheşule Mihu, iartă-mă!…

Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată de sudoare; nu-i răspunse, căci era de prisos. Copilul fusese deplin întors cu faţa cătră adevăr: aceasta o simţea răzăşul.

Iar oşteanul, de şi ar fi voit să-şi mai reverse în cuvinte simţirea aprigă, care-i bîntuia sufletul cu aripi zimţuite, sta fără putere de vorbă. Sta încremenit, i se aţintiră ochii, şi-n umbra chiliei strimte, i se arătă ieşind ca dintr-un mormînt răzăşul care-i era tată, sîngerat la frunte şi cu ochii închişi. Era o umbră: plutea nedesluşită, cu mînile încrucişate pe piept ca un Hristos. – Şoimaru gemu ca de suferinţă la vedenia aceasta, îşi scutură capul, îşi trecu mîna pe frunte şi pe ochi,  şi şi-o trase în jos muiată de lacrimi, ca de un sînge al mortului…

 

 



Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXIII

HARTOAGELE CELE VECHI



 Si înainte de sărbătorile de iarnă ale anului 1613. Acolo ridicară Soimaru se înfăţişă cu bătrînul Mihu la Domnie cu trei săptămîni

plîngerea şi înmînară lui Tomşa jaloba răzăşimii. Apoi, după ce din bunătatea Domnului se hotărî soroc apropiat, uncheşul şi feciorul se întoarseră la Şoimăreşti cu mare nădejde, pentru a întruchipa credinţile şi mărturiile de trebuinţă.  Cu bătrînii şi cu preotul Ştefan, ţinură în biserică sfat, făcură cislă şi strînseră banii pentru cheltuieli.

Cu trei zile înainte de praznicul celor trei mari ierarhi, sfîrşit de ianuarie,  Mihu, preotul şi Tudor vîrîră zloţii tătărăşti în chimiruri, îşi făcură cruce, se suiră în sănii şi porniră spre scaun, din mijlocul tuturor neamurilor adunate în preajma bisericii. 


― Să vă întoarceţi sănătoşi şi cu veste bună! le strigau cei mai bătrîni.

Era o vreme lină, nu prea aspră, ş-un omăt de iarnă fără viscole. Cerul era senin şi codrii plini de promoroacă. Slujitorii aşezară bine săneţele încărcate şi dădură drumul celor trei săniuţe uşoare, cu cai iuţi, pe calea lucie. Învălit în cojocu-i de oaie, Tudor îşi făcea socoteală dacă şi-a luat toate îndreptările în taşca de piele, şi cugeta ce vorbe alese să rostească în faţa măritului divan: căci pricina era mare şi cuprindea averea tuturor Şoimăreştilor de faţă şi celor ce aveau să vie: erau mulţi şi astăzi şi aveau să fie cu mult mai mulţi în viitor: era vorba de o încălcare de şase mii de fălci. – Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere, pe o întindere nemărginită şi albă, care părea pustie ca o ţară din visuri.

După sfaturi la conace, îndoieli şi nădejdi întru dreptate, oamenii Şoimăreştilor ajunseră la Iaşi chiar în ziua de sărbătoare şi se înfăţişară în ceasul al treilea al dimineţii, la curte.

Tudor găsi numaidecît pe Bîrnovă, care era în mare cinste la Tomşa, şi, după ce se îmbrăţişară, îi aminti în scurt pentru ce a venit.

― Aţi căzut bine… zise Bîrnovă celor trei răzăşi, căci Vodă azi e în toane bune! Acum ascultă slujba la biserica Sfîntul-Neculai!

Şi poftindu-i în camera lui din Curte, le puse dinainte o gustare uşoară, ca de dimineaţă, şi începu a povesti lui Tudor ce întîmplări au mai avut loc în scaunul Iaşului şi ce schimbări s-au mai făcut.

― Uită-te pe ferestruică, îl îndemnă el, ai să vezi oşteni proaspeţi.

Într-adevăr, în ograda împresurată de ziduri a palatului sur, pe sub bolţi, umblau oşteni noi, cu straie strîmte cu ceaprazuri şi căciuliţi cu pene.

― De aceea mă vezi şi pe mine aici… urmă Simeon. Aceştia sînt siimeni ungureni şi Vodă mi-a încredinţat mie toată rînduiala lor. Le-a dat şi lor odăi lîngă spătărie, şi, precum vezi, straie foarte mîndre…

Popa Ştefan şi Mihu ascultau cu luare-aminte.

― Vra să zică, întrebă răzăşul cel bătrîn, Vodă Tomşa se găteşte de domnie lungă!

― Dă! răspunse cu obişnuita-i filosofie înţeleptul Bîrnovă; parcă cine poate şti întîmplările ceasului ce vine? Domnia lui Vodă Ştefan e-n mîna lui Ahmet sultanul.

― Va da Dumnezeu şi va sta… cuvîntă preotul; căci după cît se zvoneşte în ţară, e om cu priinţă pentru norod…

― Da, aşa este… întîmpină Simeon, însă e crunt, părinte; şi dintr-un cuvînt varsă sînge… De multe ori şi la ospeţe răpune capete boiereşti. Asta nu-i bine.

― Aşa-i voia lui Dumnezeu… îngînă preotul clătinîndu-şi barba mare, albă.

― Aşa s-aude c-a fost şi Lăpuşneanul… rosti Mihu bătrînul îndesat. Aşa a fost şi Ion-Vodă. S-au pus cu paloşul asupra boierimii!…

În curînd s-auzi afară zvoana alaiului domnesc. Răzăşii ieşiră cu Bîrnovă, şi grăbiră întru întîmpinare.


 Pe poarta deschisă intră Vodă, între boieri, falnic. Blana-i scumpă se revărsa pe crupa calului; gugiumanul de sobol cu trei pene de struţ scînteia în soarele de iarnă. Cu mîna înmănuşată galben ţinea frîu de matasă albastră, cu lanţ şi zăbale de argint. – Siimenii şi darabanii, înşiraţi înaintea bolţilor, stăteau drepţi ca nişte stane de piatră. Domnul îi privi cu mulţămire. Apoi, între boieri, zări pe Bîrnovă şi înţelese că are a-i spune ceva.

― Ce este, jupîn Simeoane? îl întrebă vesel.

― Măria ta, zise boierul; a venit căpitanul Tudor cu doi răzăşi din neamul lui şi se pleacă la mila şi îndurarea măriei tale, rugîndu-se de ascultare.

― Unde-s? strigă Tomşa, şi repezindu-şi ochiul cel scînteietor în laturi, zări pe Şoimaru. Acolo eşti, căpitane Tudore? grăi el. Apropiaţi-vă!…

Răzăşii se apropiară.

 ― Acesta-i uncheşul meu Mihu, măria ta; ş-acesta-i părintele Ştefan… grăi Tudor. Şi pe rînd, alăturîndu-se de scară, sărutară mîna Domnului. Măria ta, urmă cu îndrăzneală oşteanul, ne-am înfăţişat, căci măria ta ai hotărît pe azi socorul!

― Bine. Noi n-am uitat, căpitane Tudore, vrednicia ta, şi am credinţă că la nevoie vei şti să-ţi pui pieptul iar…

― Cu toate neamurile mele, măria ta!… rosti cu însufleţire Şoimaru.

― Noi am mai ridicat steaguri pentru domnii noştri, întări, cu glasu-i aspru, Mihu.

― Mazilii şi neamurile la domnia mea sînt în cinste… le zise Tomşa, zîmbind. Te poftesc, căpitane Tudore, la masa mea, cu soţii. Şi să poftească şi toţi cinstiţii boieri care i-am însemnat în izvod…

Boierii din juru-i descălecară. Doi paici ţineau de frîu calul Domnului, şi armaşul Nicoriţă se înfăţişă la scară.

― Pricina voastră merge bine… îi şopti lui Tudor la ureche Simeon Bîrnovă.

Şi trecînd pe sub gang intrară în odăile palatului. Tomşa avea Doamnă şi era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe şi alese, negustori raguzani, greci din Levant, nemţi de la Liov şi Cracovia, saşi din Bistriţa şi Sibiu. – Ş-acuma răzăşii treceau prin odăi frumos împodobite cu divanuri, măsuţe încrustate, covoare persieneşti şi oglinzi de Veneţia.

Sufrageria cea mare n-avea podoabe. Avea numai icoane la răsărit. O masă lungă de stejar acoperită c-o faţă albă de pînze încheiate cu horbote se ridica în mijloc, şi-n juru-i erau rînduite scaune cu spătare. În capătul de apus sta jilţul Domnului, mai larg, mai bogat şi dăltuit cu înflorituri.

Cînd se umplu încăperea, intră şi părintele mitropolit cu Vodă. Tomşa se încredinţă dintr-o privire că răzăşii lui sînt de faţă, apoi porunci să se aducă la masă. Boierii, de la logofăt, vornic şi hatman, fiecare după rang, se aşezară în dreapta şi-n stînga domnitorului, – iar mitropolitul, ridicîndu-se, se închină la icoane şi blagoslovi pînea albă şi cele dintîi gustări reci de pe masă. – După rînduială, spătarul, care era Irimia Suceveanu, se aşeză lîngă Vodă, cu sabia domnească atîrnată de gît; şi armaşul Nicoriţă, la o poruncă, ceru mîncările calde, – şi medelnicerul se şi înfăţişă cu tigăile acoperite cu capace…

Era în cîşlegi, deci era vreme de petrecere. Şi pentru că Domnul avea gust să se veselească în ziua aceea, un taraf de lăutari începu a cînta cu alăute, cobze şi naiuri. Cînd stătură ei, înălţară glas psalţii de la Sfîntul-Nicolae cel domnesc.

Bătrînul Mihu nu spunea nici un cuvînt. Plivea numai această masă bogată pe care el în viaţa lui încă n-o văzuse, era peste samă de uimit, însă se stăpînea şi stătea ţapăn şi semeţ la locul lui.

Vodă întinse pocalul şi armaşul turnă vin. Cînd stăpînitorul duse băutura la gură, – trăsni năprasnic o puşcă în ograda Curţii, de se cutremurară zidurile. Siimenii şi darabanii hăuliră şi urară sub ferestre. Boierii se sculară şi rostiră cu umilinţă: – Să-ţi fie de bine, măria ta!… – Apoi începură a bea vin cu toţii.

„De aceea-i puţină dreptate în lume… se gîndea răzăşul cel bătrîn; că cei mari o mînîncă ş-o beau cu vinurile… Şi prostimea rabdă şi însetează…”

Mesele lui Tomşa nu erau lungi. Domnul nou nu era nici mare mîncău, nici beţiv. Se mulţămea c-o plachie de păsat şi c-o bucată de berbece fript, şi bea vin o singură cupă. Se sculară după un ceas de vreme, se închinară, şi Vodă se trase în odaia lui la puţintică hodină.

― Ei, ce zici, uncheşule Mihu? întrebă Tudor. Te bucuri c-ai ospătat la o masă domnească?

― Nu prea, băiete, căci am rămas flămînd… răspunse răzăşul. Acuma aştept pe Vodă la divan; poate dreptatea lui m-a sătura.

― Vodă-i om ager… le zise Bîrnovă. Dreptate vă va da, şi pentru că o aveţi, şi pentru că Orheianu e fugar, şi pentru că vrea să aibă la apa Răutului un steag de călăreţi credincioşi.

― Ai lui vom fi, rosti bătrînul; numai să ne aline amărăciunea!


 ― Va fi lesne, căci eu văd că-i de partea noastră! zise bucuros căpitanul Tudor.

― Nu aşa! grăi bătrînul. Nu dreptate cu părtăşie. Eu vreau să ne judece divanul şi Domnul după urice, după mărturii, după toată rînduiala, cu toată credinţa, căci dreptatea-i numai una pe pămînt, cum în cer e numai un singur Dumnezeu…

În adevăr, cînd Domnul, după hodină, intră în spătărie şi ceru boierilor

să ieie parte la judecata pricinii, zise privind spre marele logofăt Ion Stîrcea care şedea din a dreapta lui:

― Nu-i aşa, cinstite jupîne, că cel ce nu se înfăţişează la judecata

Domnului său, arată el singur prin aceasta că este vinovat?…

― E foarte adevărat! şopti repede, în dosul Domnului, armaşul Nicoriţă.

― Deci, zise Tomşa, pentru ce nu s-a înfăţişat la acest judeţ dumnealui jupîn Stroie Orheianu?

― El e hiclean cătră Vodă şi hain cătră Moşie… grăi bătrînul Stîrcea, fără să privească la ochiul cel rău al Domnitorului.

― Va fi judecat şi osîndit! strigă Tomşa.

Boierii dădeau din cap în scaunele lor. Nu era de faţă nici un neam al Orheianului; toţi fugiseră, ori fuseseră tăiaţi din porunca noului Domn. Pe ei judecata intereselor altora nu-i durea. Aşteptau îndreptările răzăşilor, în linişte, şi ştiau că vor trebui să spuie şi ei ce va zice Vodă.

Mihu şi Tudor ieşiră înainte şi lămuriră iar, – cum de la domnia lui Vodă Aron, pămîntul lor pe nedrept a fost răşluit de boierul Stroie Orheianu. Domnul asculta cu barba rezemată în palmă, – şi cînd tăcu Şoimaru, rămaseră scîrţîind în condici numai penele de gîscă ale diacilor.

Vornicul de Ţara-de-jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre umeri capu-i de leu cărunt. Era un boier bătrîn care fusese voinic şi tare în zilele lui.

― Doamne! zise el; boieri dumneavoastră pricina aceasta mie nu-mi este necunoscută, căci răzăşii de pe Răut au mai pornit judecată ş-au mai venit cu jalobe, dar totdeauna au fost alungaţi… Este adevăr ce spun ei.

Mihu aţinti uimit şi mişcat asupra boierului ochii lui străpungători.

― Atuncea să le facem dreptate, grăi Vodă privind pe rînd pe boieri.

Dar răzăşul cel bătrîn înţelegea să-şi dovedească altfel dreptatea lui cea tare. Făcu un pas înainte şi, desprinzînd de la şoldul lui Tudor taşca de piele galbenă, o aşeză încet pe masa divanului. O desfăcu şi scoase cu luare-aminte şi c-un fel de evlavie uric după uric şi hîrtie îngălbenită după hîrtie îngălbenită.

― Mărite Doamne, strigă el cu îndrăzneală, şi cinstiţilor boieri! Vă rog în genunchi să deschideţi şi să cercetaţi aceste îndreptări ale noastre. Aici este uricul nostru cel mai vechi, dincoace sînt întăriturile altor domni. Vrednicul logofăt de slovenie să le cetească şi să le mai tălmăcească o dată! Întindeţi mînile şi pipăiţi peceţile şi le vedeţi neştirbite, şi vedeţi şi mărturiile scrise şi întărite de vlădica de la mănăstirea Comana, – ale unor oameni vechi, dintre care unii au răposat, iar alţii nu se mai pot purta. Din ele se vede că la cea dintăi pricină, cînd s-a pus grozav hatalm asupra noastră, pentru herghelia prinsă, – au venit mărturii minciunoase ş-a ridicat neadevăruri boierul împotrivă-ne! Iar pentru a doua răşluire, poate-şi aminteşte şi cinstitul boier care s-a milostivit să ne ieie apărarea!

― Atuncea răzăşii s-au sculat cu armele! zise cineva.

― Cel care s-a ridicat a fost părintele meu Ionaşcu, grăi deodată, înălţîndu-şi capul, Tudor. Pentru dreptate s-a ridicat; şi boierul Stroie l-a bătut cu buzduganul şi l-a vîrît în pămînt!

― Şi oare noi nu sîntem neamuri? se amestecă Mihu. Şi moartea lui Ionaşcu n-a răscumpărat neascultarea noastră? Şi dreptul nostru nu rămîne tot curat?

― Bine, grăi Tomşa, cu bunătate, să cercetăm toate hîrtiile răzăşilor.

― Doamne! zise iar Murgoceanu. Tot ceea ce spun răzăşii e curat adevăr. Boierul Stroie le-a luat cu sila moşia!…


 ― În faţa lui Dumnezeu cel mare! zise şi popa Ştefan cu pătrundere, înălţînd ochii la icoane: încredinţez, măria ta, că mărturiile scrise şi legate sînt făcute după ştiinţă şi după adevăr!…

Cărturarii cercetară pergamentele. Vodă îşi întinse capul spre ele şi grăbiră şi boierii să-şi strîngă buluc pletele în jurul lui Tomşa. Apoi se făcu sfat cu glas încet şi un diac, cu nas mai lung şi mai subţire decît al lui Nicoriţă, şi slab de părea că-i piele întinsă pe oase, – scrise cu slove mari şi cu cerdacuri hotărîrea de dreptate a răzăşilor din neamul lui Şoimaru. Această hotărîre fu înşirată pe hîrtie scorţoasă şi o iscăli Vodă chiar pe loc. În ea scria toată pricina şi se arătă lămurit că se întoarce răzăşimii tot pămîntul, pînă dincolo de Murgeni, cu tot cu curtea boierului, care, de şi a fost clădită cu cheltuiala lui, pe vremea lui Vodă Aron, tot răzăşilor se cuvine.

Mihu asculta cu luare-aminte şi era mulţămit mai ales de lungimea hotărîrii şi de pomenirea hotarelor, după uricul cel de la Alexandru-Vodă bătrînul. Pipăi şnurul şi pecetea verde, şi cel dintîi îngenunche şi sărută mîna lui Ştefan-Vodă Tomşa.

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXIV

RAZESUL PRINDE RADACINA



Cînd se întoarseră cei trei răzăşi între neamuri, la Şoimăreşti,  bătură din săneţe în semn de bucurie, şi popa Ştefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii şi să tragă

clopotele. Oamenii se adunară în grabă şi aflară pe părinte în odăjdii, slujind. Primiră vestea cea bună cu sufletele înfiorate de bucurie,  ş-apoi îngenunchiară, cînd preotul îşi înălţă braţele şi murmură, cu fruntea plecată, o umilită rugă.

― Oameni buni! Dumnezeu ne-a izbăvit! grăi el după aceea oftînd.

Şi toată răzăşimea, nebună de bucurie, cuprinse în braţe şi-ntre inimi pe Mihu şi pe Tudor şi-i purtă la casa cea mai încăpătoare, ca să prăznuiască cu toţii, cu vin şi bucate, asemenea izbîndă.

Niciodată Tudor n-a aşteptat cu atîta nerăbdare o altă primăvară a vieţii lui. Dar veni austrul cel răsunător şi topi zăpezile; şi după ce sosiră cocoarele, căzu un călăreţ vestitor de la Domnie, înştiinţînd satul că Vodă a rînduit pe starostele de Bîrlad să cunoască hotarele de demult după urice şi să aşeze iar bourii sfărîmaţi. 


A venit starostele cu călărimea, a împlinit porunca Domniei şi s-a întors încărcat de daruri, ca o albină de miere. Iar răzăşii au dat drumul vitelor în locurile cele vechi, au tăiat lemne de case din pădure, ş-au brăzdat locurile cele bune de lîngă ape, din care dobîndise avere şi osînză jupîn Stroie Orheianu.

― Doamne, copilule!          grăi într-un rînd moşneagul, călărind alăturea de Tudor pe-un drum lăturalnic al moşiei.. Acuma poate să mă sloboadă Cel-de-sus: căci am ajuns ziua întru care am nădăjduit!

Şoimaru      privea gînditor întinderile,   înghiţea          mireasma jilavă a pămîntului – şi părea dus pe gînduri.

― Nepoate! zise Mihu; eu te-aş întreba un lucru, dar să nu te superi…

― Întreabă-mă,       uncheşule… răspunse încet oşteanul.

― Copilule, întoarce-ţi      ochii spre mine şi spune-mi dacă n-ai nici o părere de rău în inima ta.

― Părere de rău? Pentru ce?


 ― Pentru dragostele tale. Cine ştie! Poate odrasla Orheianului a fost prea frumoasă, ca s-o poţi uita…

― Într-adevăr era frumoasă… vorbi zîmbind Tudor.

― Şi poate dragostea ta învie ca floarea după ger. Poate-i mai tare decît tot ce-ai putut găsi între noi. Căci patimile tinereţii lasă urme ca de foc…

Tudor îşi opri calul şi privi ţintă la bătrîn.

― Uncheşule Mihu, grăi el, de ce-mi vorbeşti aşa? N-ai avut credinţă în mine?

― Ba da.

― Uncheşule Mihu, dacă inima nu m-ar asculta acuma pe mine, cum am ascultat-o altădată eu pe ea, – mi-aş smulge-o din piept ş-aş zvîrli-o la cîni!

― Cuvîntul tău e tare… zise Mihu zîmbind. Însă văd că trece vremea şi tu n-ai ochi pentru alte buze rumene, de care s-or mai fi găsind pe lume, şi de care se mai află poate şi-n jurul tău…

― Asta-i mai greu, uncheşule… Altă femeie nu-mi va mai fi dragă…

― Hm! atunci, copilule, încă nu te-ai tămăduit deplin…

― Ba da, strigă c-un fel de mînie oşteanul. Inima e-a mea; o simt ş-o cunosc. Ce-a fost a trecut!

Bătrînul plecă fruntea şi suspină, cum îi era obiceiul la gînduri de amărăciune.

Tudor strecură o privire neliniştită spre el. – Va fi avînd oare dreptate bătrînul? Încă n-a prins destulă rădăcină între ai lui? Îl cearcă dorurile lui de pribegie? Îl împunge încă în inimă amintirea dragostei? Se temea parcă el singur să-şi dea samă ce vînt începe să adie peste el. Simţea numai, după ce se deschisese asupra lumii lumina primăverii, că-l cuprinde o nelinişte nedesluşită. – Cu toate acestea parcă-şi da destul de bine sama că o întîlnire nouă cu Magda n-o dorea decît ca s-o ardă cu ochi de mînie. Începea s-o amestece în inima lui pe fată cu tatăl ei, care era mare şi umflat numai de păcate şi de venin!

Şi-n cugetul lui, amintindu-şi de cuvîntul de îndoială al bătrînului, – deodată se ivi o înţelegere. De asta-l bănuise Mihu că nu mai are ochi pentru altă femeie: pentru că adesea, pe la pîrleazul din fundul livezii, de cînd înmuguriseră merii, intra o fată măruntă, cu pieliţa smadă şi cu ochii negri. Avea sprîncene codate. Gura-i era cam mare, dar plină şi rumănă, înflorită totdeauna de dinţi mărunţi şi albi, ca de-o veselie. – Asta-i o strănepoată… zisese Mihu. E copila lui Savin…

Şoimaru se întoarse în şa cătră uncheş şi-l întrebă deodată:

― Cum o chiamă?

― Ce este? răsări bătrînul. De cine vorbeşti?

― Întreb de fetiţa lui Savin, care trece din cînd în cînd pe la noi…

― Aşa? grăi bătrînul şi începu a rîde pe sub mustaţă. Vorbeşti de Aniţa… Nici nu înţelegeam ce vrei să spui.

― Aniţa o chiamă?

― Da. Pe asta erau s-o fure odată tatarii, cînd era de cinci ori şase ani, şi cînd s-au abătut ei prin părţile noastre la pradă… dar s-au răzgîndit pentru că era urîtă ş-avea o gură cam mare…

― După cît am văzut eu, zise Şoimaru, n-au avut cuvînt: ar fi trebuit s-o fure…

― Aş! nu! răspunse bătrînul. E-o urîtă!…

Atunci băgă de samă Tudor zîmbetul viclean al moşneagului şi tăcu.

― Hm! se gîndea el totuşi; de ce-o fi trecînd aşa de des fetiţa lui Savin prin livada noastră?…

A schimbat în două rînduri cu ea cîte două vorbe. O dată se ducea să caute nişte boboci rătăciţi… Acuma se-ntoarse Mihu şi-l întrebă:

― Ai vorbit vreodată cu dînsa?

― Da, răspunse Şoimaru aproape fără să-şi deie sama ce spune. A doua oară zicea că se duce să întrebe de-o sită deasă la nînaşa…

― Cum?

― Îmi spunea unde se duce, răspunse Şoimaru cu nepăsare.


 ― Ce au şi fetele acestea cu sitele dese şi cu drumurile la nînaşa!… îngînă moşneagul.

Cînd se întoarseră în sat, se opriră la casa bătrînească şi risipită a lui Ionaşcu, unde cărăuşi adunau lemn nou. Descălecară şi statură o vreme de vorbă cu meşterii care-şi pregăteau bărzile, sfredelele şi cuiele de lemn. Un fîntînar, cu picioarele goale şi încins peste cămaşa udă cu frînghie de tei, curăţa fîntîna părăsită.

― Eu socot că la toamnă ai să te poţi aşeza în casa părintească… îi spuse Mihu.

Pe urmă intrară în livadă, unde bătrînul încă din mustul omătului hultuise cu mlăzi bune pădureţii de măr şi păr risipiţi în toate părţile. Amîndoi cercetară mugurii, care porniseră  şi, stînd cap lîngă cap, se bucurau de creşterea vieţii într-un sîmbure de verdeaţă şi de roadă viitoare a unui pom uriaş, închisă numai într-un muguraş.

De ce ridicarea casei părinteşti ş-a livezii părăginite îl înduioşau astfel ca pe un copil? Şi de ce uncheşul Mihu îi vorbea întruna de ele şi-l aducea necontenit acolo, ca la un izvor de viaţă vie? Vicleşugul moşneagului deodată i se lămuri cu desăvîrşire,  dar vedea în el atîta adevărată dragoste, încît îl cuprindea o milă nespusă!

― Îţi place cum se ridică toate, copilule? întrebă încet moşul.

Tudor răspunse dînd din cap. N-avu cînd vorbi: căci în fundul paraginei, între plete de cătină, deodată zări pe Aniţa, cea care era să fie furată de tatari. Sta neclintită şi-l privea cu luare-aminte.

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXV

Boierii se burzuluiesc împotriva Tomşei



Uitarea este leac al multor dureri pe pămînt; dar nu toate sufletele oamenilor sînt ca apele care se tulbură, fac creţuri şi se  zbuciumă în furtună, iar apoi s-alină şi-ntind un luciu curat, ca şi cum în veci nimic nu le-ar fi răscolit. Uneori durerile aprige lasă pe urma lor o drojdie de otravă: sînt suflete care cu greu se lămuresc. Aşa era sufletul lui Tudor Şoimaru.

Era încă în el o nehotărîre ş-o suferinţă. Cînd vedea în lumina amintirii pe Magda, se încrunta, şi era bine încredinţat că, dacă i-ar fi răsărit din pămînt, ar fi ridicat pumnul s-o zdrobească. Uneori însă Magda aceasta îi zîmbea. Vremea, cu toate acestea, ajutată de moşneagul cu barba tuşinată, îl scotea la un liman nebănuit de el.

Ogorul lui rodea şi livada înflorea. Vitele lui murgi sunau din tălănci la imaş, şi mînzii zburdau în ceair. Cunoştea acuma bine toate hotarele mîndrei moşii bătrîneşti. Era în frunte totdeauna la adunările răzăşimii şi la cislele lor.

Asculta cu luare-aminte slujba cu voce înceată a părintelui Ştefan, şi adeseori se oprea în picioare, cu capul plecat adînc, lîngă mormîntul lui Ionaşcu şi al Anisiei. Se amesteca în certurile şi împăcările neamurilor, şi c-o îndîrjire de adevărat răzăş se scula împotriva pribegilor hoţi de vite care treceau Nistrul în nopţi furtunoase.

Petrecu la clăci, la nunţi, la botezuri şi se întristă cu rudele la căpătîiul morţilor. Se ridicase în el boiernaşul de ţară, răzăşul care ţine de neamurile lui ca albina de matcă. Şi nici nu-şi da încă el bine samă cum, trecînd vremea, ajunsese stăpînit, de şi era căpitenie a tuturor răzăşilor de la Răut, şi cum mortul cel ucis de buzdugan subt Aron-Vodă, de şi era îngropat şi putrezise în sicriul lui, se înălţa ca o umbră din mormînt, nesimţită, dar stăpînitoare.

În jurul lui umbla ş-o dragoste îndrăzneaţă care, de şi nu-i tulbura somnul şi zilele, îl învăluia într-un farmec plăcut. Aniţa se încrucişa totdeauna cu drumurile lui. Era o dragoste îndîrjită şi stăruitoare.  Tudor socotea pe fata lui Savin drept o copilă, dar copila aceea avea o pieliţă smadă şi ochii adînci, şi visa în toate nopţile la el.

Domnia lui Tomşa se prelungea; căci pe vremea aceea, dacă petrecea un an de linişte, Vodă se socotea fericit şi benchetuia, şi socotea anul nou ca o facere de bine a soartei. Şoimaru, la porunca stăpînirii, de multe ori se repezi călare pînă la Iaşi. De-acolo îl trimetea Domnul la hotarul muntenesc, ori cătră Hotin, în fruntea unui steag de curteni. Iar cătră iarna anului 1614, căpitanul Tudor Şoimaru se înfăţişă la porţile Iaşului cu călărime răzăşească, ridicată de pe Răut. Şoimăreştii voiau să împlinească o datorie cătră Vodă Tomşa: şi veneau să facă trei săptămîni în slujba Domniei, pentru împliniri de biruri şi podvezi. 


În acel timp Tomşa stătea bine în scaun, însă boierii erau în suferinţă şi în mare nemulţămire. Asemenea Domn fără priinţă pentru drepturile lor, şi fără cinste pentru obrazele lor alese, încă nu pomeniseră ei. Prea mulţi oftau acuma după plăcuta vreme a domniei lui Irimia, care a fost cu fală, cu laude pentru boieri şi cu cinste, cu nici o scădere în drepturile lor. Căci fiecare îşi ocîrmuia satele şi pămînturile după socotinţă, – şi nu îndrăznea prostimea să se obrăznicească într-atîta, ca în această vreme de scădere. Şi mai ales le era lor înfricoşare de năravul cel rău pe care-l avea acest Ştefan-Vodă: că la el viaţa unui boiarin era ca a unui om de rînd. Suduia şi zdrobea cu mare uşurinţă. Şi pe lîngă asta moartea cea fără dreptate era şi ruşinoasă peste samă: înţepa pe un boier alăturea c-un mojic de rînd, tîlhar la drumul mare.

Cu multe scrisori viclene trimese peste hotar la leşi, izbîndise să aducă din boierii fugiţi la văduva Irimiei. Dar cum se împlini o duzină de berbeci, cum avea el obicei să zică, Iancul Ţiganul ieşi în curte ascuţindu-şi cuţitul şi, cam ameţit de băutură, strigă de jos rînjind cătră Vodă, care sta la fereastră: ― Doamne! ai adunat berbeci graşi. Nu porunceşti să-i înjunghii? – Şi vorba gîdelui s-a împlinit curînd, căci ochiul cel fugar al lui Tomşa iubea să sclipească spre sînge.

În drumurile lui la Iaşi, Şoimaru simţi şi auzi de la Bîrnovă că boierii se frămîntă, şi că Tomşa rămîne tot cu mai puţini credincioşi în preajma lui.

Veşti umblau pe la boierii care stăteau la ţară, poftindu-i la sfaturi la Bîrlad, la Focşani ori la Suceava. Unii pribegiră şi peste hotar şi ajunseră cu lacrimi la picioarele Doamnei lui Irimia, cerîndu-i autor.

La începutul primăverii anului 1614, cînd se încheiau codrii, căzu la Şoimăreşti oaspete grabnic de la Iaşi.

Şoimaru tocmai ieşea de la biserică, între răzăşi, căci se nimerise să fie într-o duminică: Lie îi sosi întru întîmpinare chiar lîngă morminte, unde se aprindeau candele morţilor.

― Stăpîne, îi zise el încet, a sosit de la Domnie, trudit şi frînt de drum, boierul Simeon.

― Ce este? De ce? întrebă răsărind Tudor.

Dar Lie nu putea şti nimic. Oşteanul se uită în juru-i să vadă dacă-l bagă în samă cineva, apoi se trase cătră poartă şi porni repede spre gospodăria lui. Doi cai albi de spumă răsuflau încă greu la cheutoarea casei şi Ispas sta pe prispă dinaintea lor.

― Ce este, Ispas? întrebă Tudor neliniştit.

― Bine, pace… – răspunse slujitorul, luînd cu palma de pe frunte sudoarea şi scuturînd-o la pămînt. Am venit ca vîntul. Am socotit c-au să crape caii… Dar n-au crăpat… adăogi el rîzînd.

Şoimaru se repezi în pridvor; şi-n uşă îl întîmpină cu braţele deschise Bîrnovă. Se sărutară, apoi intrară tăcuţi în odaia îmbrăcată, cu scorţuri şi ştergare. Acolo deodată se întoarseră unul cătră altul, – şi Şoimaru, apucînd pe prietinul lui de mînă, îi zise scurt:

― Ce este? Vine Moviloaia, cu leşii?


 Încă nu, răspunse Bîrnovă.

― Atunci se burzuluiesc boierii.

― Da. Asta este!

Şoimaru îşi aşeză prietinul pe divanul cu saltea moale de lînă şi strigă spre Lie să scoată vin din pivniţă. Apoi stătu gînditor şi zîmbind cătră Bîrnovă, pînă ce Lie aşeză ulciorul şi paharele mari, verzi.

― Vezi de-ţi cinsteşte şi tu pe Ispas… îi zise el rîzînd. Apoi, turnînd vin în pahare şi ciocnind, grăi:

― Ei? acuma am rămas singuri. Răcoreşte-te cu acest pahar şi spune.

― Ce să-ţi spun? îl întrebă înţeleptul Simeon. Ce am avut de spus, ţi-am spus. Mai întăi trebuia să răsuflu şi să mă bucur că te-am văzut. – Ah! urmă el oftînd. În lumea asta sînt puţini oameni în care poţi avea credinţă. Eu socot că un om în viaţă nu-şi poate face decît trei prietini. Unul poate moare. Pe altul poate-l apucă nebunia dragostelor. Dar unul tot îi rămîne. Aşa, eu îndată ce am ajuns la tine, mă simţesc mai împăcat, căci am ajuns la prietinul meu cel adevărat…

― Ce este, frate? îl întrebă cu oarecare mirare Şoimaru. Nu-i fi şi tu prigonit de Tomşa şi nu te vei fi ridicînd împotriva lui?

― Nu. Va fi fiind Tomşa om spulberatic şi sîngeros, dar a făcut multora dreptate şi mi-a făcut şi mie. Mi-a dăruit pămînt şi m-a acoperit cu daruri şi bunătăţi… Şi tocmai, văzînd eu acuma că se stîrneşte un vînt rău de cătră miazănoapte, căci boierii sînt legaţi cu Doamna Elisabeta, – m-am uitat în juru-mi şi n-am găsit nici un om în care să am credinţă… Am venit la tine.

― Cum? Domnul e chiar aşa de singur?

― Nu, dar are să rămîie singur. Şi pe prostime nu se poate bizui.

― Şi de-aceea ai venit?

― De-aceea…

Şoimaru rămase gînditor. Apoi se sculă, cu faţa gravă, şi sărută pe Bîrnovă.

Frate, ai făcut bine… îi zise el cu tărie.

După ce mai băură un pahar de vin, Simeon lămuri cum stau treburile.

― Noi am avut ştire, grăi el, încă de la Crăciun, că boierii ţin sfaturi. Dar Vodă rîdea. Zicea că el nici grijă n-are: că i-a făcut miei, aşa de straşnic a băgat groaza într-înşii. Zicea: I-am cuminţit! – Eu i-am spus cuvînt înţelept, pe care l-am auzit şi de la tata, că boierii nu se liniştesc şi nu se cuminţesc niciodată… Şi-ntr-adevăr, alaltăieri ne aduce ştire Nicoriţă Armaşul cum că boierii se sfătuiesc în taină să dea jos pe Vodă…

― Nicoriţă? El de unde ştie?

― Hm! Armaşul s-a făcut că-i de partea lor. Nicoriţă e şiret mare – şi vrea să steie la loc bun, ori de-a izbîndi Vodă, ori de-or izbîndi boierii. Dar face rău; el nu cunoaşte că stă în locul unde se bat munţii în capete!

― Ei?

― Ei, Vodă, cînd a auzit asta, a ridicat din sprînceană, pe urmă s-a supărat grozav. Striga cu turbare şi se bătea cu pumnu-n piept şi nu-i venea să creadă că boieri mari de casa lui, pe care i-a miluit, vor să-l dărîme şi să-l piardă. Căci se află printre ei Beldiman logofătul şi hatmanul Sturza, oameni pe care Tomşa îi socotea cu credinţă în veci. Şi-ndată m-a chemat pe mine în taină şi m-a pus să-i jur credinţă pe evanghelie… Eu i-am zis aşa: Doamne! sînt doi oameni în ţară, în care poţi avea credinţă deplină: eu şi căpitanul Şoimaru, care-i stăpîn pe părţile Orheiului.

― Şi ce-a zis Vodă?


 ― Vodă m-a îmbrăţişat şi m-a crezut, căci cunoaşte el glasul care porneşte de la inimă. Şi îndată mi-a poruncit să iau darabanii şi siimenii cu căpitanii lor, să calc şi să prind pe toţi boierii din Iaşi. Dar ne-am trezit tîrziu. Boierii se sculaseră şi fugiseră. Şi Nicoriţă mi-a adus răspuns cum că s-au întrulocat la Hîrlău, la vistiernicul Boul, ş-acolo aşteaptă pe alţi boieri de ţară şi mazili şi tot adună oameni… Cînd am purces într-acoace, am auzit că ar fi tras de partea lor cu bani şi pe căpitanii lui Mihai-Vodă. Am făcut eu socoteală că pînă într-o săptămînă n-au să se poată întări, i-am spus lui Vodă, şi m-am repezit în taină la tine… Trebuie să vedem ce-i de făcut.

Dar oştenii vor fi cu credinţă? întrebă Şoimaru.

― Deocamdată da, – pentru că Domnia are bani şi-i îmbracă în straie bune. Ş-apoi Tomşa s-a purtat totdeauna bine cu dînşii şi ei îl ţin de oştean bun. Cînd am plecat, sfîrşi Bîrnovă, Vodă pusese crainici să strige în tîrg şi prin sate că chiamă pe tîrgoveţi şi pe mojici în leafă…

Tudor îi luă vorba din gură:

― Precît văd, grăi el, nu-i loc de întîrziere.

― Nu. Mai zăbovim cît oi dormi eu un somn.

― Aşa. Şi eu trebuie să grăiesc două vorbe cu uncheşul Mihu şi să bucium oamenii. Mîni în zori pornim la Iaşi cu toată călărimea noastră orheiană.

Ca şi cum ar fi dat el un semn, se văzu ceva umbrind la ferestre şi glasul îndesat al bătrînului Mihu se auzi chemînd pe Lie. Îndată intră bătrînul în odaie şi se închină cu bun-venit cătră boierul Simeon.

― Oaspeţi de la Iaşi, grăi el; ne bucurăm căci ne sînt fraţi… Dar de ce sînt caii în spumă?…

Cei doi prietini schimbară o privire de înţelegere zîmbind de pătrunderea moşneagului. Apoi Şoimaru îndată lămuri pe bătrîn despre buntul boierilor.

― Aşa? îngînă bătrînul si începu a-şi mînca repede cu dinţii fire mai lungi din barba-i tuşinată. Aşa? se scoală boierimea împotriva Domnului său? Ridicîndu-şi ochii împungători, îi aţinti asupra lui Tudor.

― Ce-ai hotărît, fiule? întrebă el.

― M-am gîndit să scol satele noastre şi să bucium şi cătră alţi orheieni. Vodă Tomşa ne-a fost ca un părinte…

― Drept cuvînt… zise moşneagul plecînd capul. Porunceşte şi se vor scula… Mă duc să dau de veste…

Simeon privea cu oarecare mirare la supunerea lui Mihu. Supunerea aceasta poate era părută; dar moşneagul înţelegea că vine vremea să se dea în laturi, deoarece Şoimaru prinsese adîncă rădăcină pe groapa Ionaşcului.


 Curînd se auzi bătînd la biserică clopotul de primejdie, rar, numai într-o dungă. Şi cînd, după o jumătate de ceas, cei doi prietini ieşiră în uliţă, văzu răzăşimea sosind de pretutindeni. Clopotul avea o chemare sinistră şi oamenii, răsărind cătră biserică, se priveau cu ochii mari şi întrebători: cunoşteau ei din vechi semnul acesta.

Şoimaru, încins cu sabia, îşi înălţă capul dinaintea uşilor împărăteşti şi vorbi rar, arătînd spre Bîrnovă, despre vestea sosită de la Iaşi.

― E-n primejdie, strigă el apoi aţîţat, – Domnitorul nostru, care ne-a făcut dreptate şi ne-a întors moşia bătrînilor! Deci să ridicăm steagurile noastre de răzăşi credincioşi şi să batem peste măsele pe cei care calcă în picioare credinţa jurată!…

Bîrnovă îl cunoştea de oştean bun şi viteaz pe Şoimaru, – dar acum îl auzea grăind c-un glas greu şi-l vedea privind cu ochi ca de oţel: avea ceva din îndîrjirea lui Mihu bătrînul…

― Trăieşte între răzăşi colţoşi şi aprigi ca mistreţii, şi-i din neamul lor… se gîndi boierul zîmbind.

Oamenii murmurau cuvinte de încuviinţare. Unul întrebă: ― Cînd vom pleca?

Şoimaru ridică mîna dreaptă în sus:

― Fraţilor! strigă el. Dacă se surpă Ştefan-Vodă, care-a fost cu priinţă cătră norod şi dacă vine văduva lui Movilă, cu toţi boierii ei şi cu jupîn Stroie al nostru, – apoi e vai şi amar. Au să ţipe şi pruncii din sînurile maicelor lor! De mai dinainte putem să ne săpăm mormintele!…

― Mergem! mergem! urlară deodată răzăşii cu mînie, înălţînd în sus cuşmele. Du-ne la Iaşi!

― Atunci coborîţi suliţele din coardă, strigă Şoimaru şi încingeţi săbiile! Prindeţi caii şi puneţi la oblîncuri merinde pe o săptămînă. Am să numesc eu olăcari care să vestească şi satele celelalte. Să se ştie: dacă se duce Ştefan-Vodă, e primejdie! Tot Orheiul şi Soroca trebuie să-şi puie capetele pentru el. Să se aprindă focurile şi să se deie şfară în ţinut…

 

Răzăşii ieşiră fierbînd. Toţi purtătorii de arme se repeziră să se gătească. Pe movilele cele mari din zări aprinseră focuri, cum căzu amurgul, şi Mihu cu alţi bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale şi să le facă vînt după Tudor, spre scaunul lui Tomşa.

 

 

 

 

 

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXVI

CE POATE SPUNE O FATA NESTIUTOARE


B

îrnovă căzuse de oboseală într-o odaie şi dormea. Tudor Şoimaru ieşi să-şi vadă calul şi porunci lui Lie să-i ascută paloşul şi jungherul şi să revizuiască toate curălăriile. Trecu apoi în livadă,

ca să mai vadă pomii cei tineri în lumina asfinţitului, căci, cine ştie, îşi cunoaşte plecarea, dar pe ceasul sosirii numai Dumnezeu era stăpîn. Putea chiar să nu se mai întoarcă.

Fusese o zi caldă de început de aprilie şi paseri încă zburau şi ţîrîiau sub cerul senin. La asfinţit, erau aburi şi pulberi de foc.

Şoimaru stătu un timp privind la toate. Se gîndea la cele ce-i spusese Bîrnovă, – şi parcă avea o teamă că ajutorul lui va veni prea tîrziu. Înţelesese că de stăruinţa în scaun a lui Tomşa şi de zdrobirea şi de alungarea desăvîrşită a Movileştilor atîrna liniştea lui viitoare şi aşezămîntul neamului şoimăresc, aşa cum voise pieritul de buzdugan, cel ce i se arăta din cînd în cînd, ca o fantasmă, în pîclă de sînge.

Se auzeau în sat din vreme în vreme izbucniri de glasuri şi nechezări de cai. Pe movila Braniştei un foc se aprinsese şi lucea ca un luceafăr în liniştea amurgului.

Oşteanul se îndreptă spre casă. Dar cînd să calce pragul, îi răsări înainte Aniţa fata lui Savin.

― Bădiţă Tudore, te-am căutat, îi zise ea gîfîind uşor. Am intrat în odaia cea mare ş-am găsit pe boierul de la Iaşi dormind. Dincoace nu era nimeni…

― Ce vroiai să-mi spui, Aniţă? întrebă Tudor, fără s-o privească. Eu eram în grădină.

― Da, mi-am închipuit. Nu voiam să-ţi spun nimica. Dar ţi-am adus pitele de drum şi brînza. Noi am copt azi. Şi a trecut pe la noi moş Mihu şi ne-a spus că ridici călărimea ca să baţi război la Iaşi cu boierii care au viclenit pe Vodă. Văzînd pitele proaspete, mi-a poruncit să îngrijesc de  merindea dumnitale. Eu ţi-am adus din bielşug: Lie are să găsească toate în trăistile pe care le-am aşezat sub masă…

Vorbind, cu capul puţin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la Şoimaru.

― Bine, zise oşteanul, înturnînd ochii spre ea. Îţi mulţămesc, Aniţă. ― Trebuie să te îngrijim, îl lămuri fata, căci eşti singur şi n-are cine…

Voia să plece. Şoimaru-i zise:

― Nu intri puţin în casă?

― Credeam că-ţi fac supărare… răspunse cu blîndeţă fata. Acu ai alte treburi.

― Tot plec mîni în zori… vorbi Tudor. Şi trebuie să te îmbrăţişez şi să te sărut pentr-o facere de bine.

El începu a rîde. Fata îngălbeni; dar umbra înserării începea să se întărească şi Şoimaru nu putu băga de samă tulburarea ei.

Intrară în odaie şi fata zise încet:

― Atunci sărută-mă, bădiţă Tudore…

Tudor o cuprinse de umeri şi-i sărută ochii cu gene moi. Ea oftă şi se aşeză pe-un scăunel cu trei picioare, lîngă vatră. Tudor se aşeză mai în lumină, lîngă fereastră.

― Acolo am pus merindea… – zise fata, arătînd cu degetul masa. Pe urmă îndată adăogi: Cît ai să stai la oaste, bădiţă?

― Asta nu se poate şti… răspunse oşteanul. Poate mă-ntorc săptămîna viitoare, şi poate nu mă mai întorc…

Ea suspina în colţul ei. Apoi întrebă iarăşi:

― Îţi pare rău că pleci de la noi?

― De ce să-mi pară rău? răspunse Şoimaru. Ne ducem la datorie.

― Aşa este! Vodă Ştefan ne-a făcut dreptate: aşa zicea uncheşul Mihu.

― Dar ţie-ţi pare rău că mă duc? o întrebă Tudor zîmbind.

― Îmi pare rău… şopti copila, dar ce pot face? Trebuie să te duci…

Şoimaru ştia de dragostea fetei de multă vreme, dar o copilă neştiutoare are totdeauna visuri care pier. Şi el pe Aniţa o socotea ca pe o păsărică, cu puţină minte, care se învăţa la zbor subt ochii lui.

― Bădiţă Tudore, grăi deodată fata din umbra ei. E adevărat că pîn’ a nu te întoarce la noi, dumneata ţi-ai petrecut anii prin străinătăţi?

― Aşa este.

― Acolo sînt, cum s-aude, cetăţi păzite de soldaţi îmbrăcaţi în fier.

― Şi asta e adevărat.

― Ş-ai fost pînă la sfîrşitul pămîntului?

― Într-adevăr, la marea cea nemărginită, în ţara talienilor ş-a franţujilor, se sfîrşeşte pămîntul.

― Atunci ai fost departe… murmură fata… Eu auzeam aşa, cînd mă ridicam copilă, că este un neam al nostru prăpădit prin lume şi umblînd pe la toate limbile pămîntului, ca Alexandru Machedon…

Şoimaru începu a rîde.

― Nu rîde, bădiţă, zise repede fata. Bunicile mele mi-au povestit multe şi ştiu şi eu ceva… Spuneau că şi la noi odată era ţara mai aşezată şi erau voievozi care au biruit pe turci şi tatari. Se zice că din neamul nostru a fost demult un oştean vestit, Mîrza, înaintea căruia şi Vodă se închina… 


Spuneau bătrînii ce războaie a purtat, cum a stat închis la Cetatea Albă, ş-a tăiat pe ieniceri ş-a fugit… Toate le ştiu, ş-am să ţi le spun eu odată… Şi eu cugetam aşa la el şi-mi închipuiam că tot aşa vei fi fiind şi dumneata care umbli pe la toţi craii, şi ai văzut lumea largă, şi te-ai bătut într-o sută de războaie… Eu am auzit că într-o sută de războaie te-ai luptat. Aşa este?

― Aşa este, încuviinţă Tudor zîmbind. 

― De-aceea ai fost atît de întunecat şi crunt… 

― Cum? Aşa ai crezut? A fost o părere.

― Ba nu. Dumneata pe mine mă socoteşti o copilă neştiutoare, dar eu toate le bag în samă. Ştiu eu că nu din pricina războaielor erai întunecat.

― Atuncea de ce?

― Dumnitale, bădiţă, ţi-a fost dragă o fată frumoasă. Aşa am auzit!…

Tudor ar fi vrut să rîdă; dar era izbit de ciudatul glas al fetei: spusese uşor cuvîntul, dar parcă sunaseră în el lacrimi.

― Nu-i adevărat! zise el tare. Cine ţi-a spus?

― Nu mi-a spus nimeni. Am înţeles eu…

În odaie se făcuse întuneric, şi Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniţei. Se sculă în picioare nedumerit şi păşi cătră ea.

― Apoi eu mă duc! zise fata ridicîndu-se din colţul ei.

Aşteptă o clipă. Şoimaru era mişcat.

― Vină să te mai sărut o dată pe ochi pentru merindea ta, vorbi el.

― Vin răspunse ea; ca să nu mă uiţi cît vei fi departe!…

Se lipi de pieptul lui; dar îşi feri ochii; şi-l arse prin întuneric gura ei, pe care fata i-o dădu scurt şi din fugă. Oşteanul se trezi singur, rîzînd, căci Aniţa se strecurase pe uşă ca un şarpe.

În odaia tăcută, umplută de întunericul serii, stătu multă vreme gînditor. După aceea începu a se plimba domol de la uşă cătră fereastra care da în livadă. Din cînd în cînd se oprea şi asculta un vînt uşor ce se strecura pe sub streşina casei şi susura la cercevele. – Într-un timp se trezi rîzînd, şi-ndată se opri ca spăriat, de sunetul unui glas străin.

Lie intră c-un cărbune-n cleşte şi aprinse lumînările. Ieşi şi se-ntoarse iar, cu armele, pe care le rîndui pe masă.

― Uită-te sub masă… îi zise Tudor. Sînt două trăisti cu de-ale gurii. Să le legi la oblîncul tău…

Lie trase trăistile şi se minună de greutatea lor.

― Aici trebuie să fie lucruri bune… rînji ei. Cine le-a adus?

― Dar tu n-ai văzut?

― Nu. Eu trăgeam cuţitul şi sabia pe piatră… Mai nainte am isprăvit!

― Le-a trimes uncheşul Mihu… răspunse cu linişte Şoimaru.

După ce plecă Lie, nu simţi deloc nevoia să se culce şi ieşi în pridvor.

Se auzea, departe, cătră Nistru, un bucium cu jalnice şi moi adieri, – şi focul de pe movila Braniştei clipea, creştea, părea că se apropie şi se depărtează. Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium, – şi Şoimaru le simţea numai în gînd şi-n suflet, pînă ce iar năşteau în văzduhul depărtării.

Adormi tîrziu şi greu. – Şi abia se cufundase în somn şi simţi pe umăr braţul lui Lie.

― Stăpîne, scoală, zise el; se adună la poartă călărimea!



Răcorit de apa rece şi de vîntul zorilor, se sărută cu bătrînul Mihu, apoi privi în juru-i, ca şi cum ar fi căutat pe cineva.

― Ce te uiţi? Sînt gata toţi, îi răspunse uncheşul, dar ceilalţi te aşteaptă în hotarul Murgenilor. Cînd se face ziuă, îi poţi număra după izvod. Au să-ţi mai iasă-n cale şi de la Roşia, de la Nagîţeni şi Valea Lungă şi din alte părţi. Alţii au făgăduit să te calce pe urme… Eu socot c-ai să duci lui Vodă Ştefan un ajutor de două mii de oameni.

― Vodă are să-i răsplătească pe toţi din haznaua lui! observă Bîrnovă.

― Le-am spus, grăi Mihu. Aşa mai uşor am ridicat satele,  căci am trimes vestea din unu-n altul!

Şoimaru strigă dintrodată: ― Tăceţi!  Murmurul conteni. El îşi scoase cuşma din cap şi-şi făcu cruce; apoi dînd pinteni calului, trecu înainte,  şi călăreţii se urniră într-un ropot greu, pe drumul Iaşilor. 

Cînd ajunseră în poiana cea mare din codri, de unde se vedea Răutul cu satele, soarele lucea sculat de-o suliţă. Bîrnovă îşi aminti de-o împrejurare din trecut cînd veneau ei, odată, cu Cantemir bei, şi-ncă şi cu alţii, spre Şoimăreşti. Era pentru boier poate o amintire plăcută; dar Tudor Şoimaru puse pinteni în coastele murgului şi trecu repede, cu ochii aţintiţi înainte, ca şi cum nici n-auzea glasul înţeleptului Simeon.

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXVII

NELINISTILE LUI VODA



Boierii răsculaţi se urniră de la Hîrlău, unde înarmaseră oameni şi strînseseră călărime,   şi veniră mai aproape de Iaşi, la Cucuteni.

Tăbărîră acolo, deasupra Bahluiului, şi trimeseră un răspuns lui Ştefan-Vodă, precum că să lase scaunul şi să iasă din ţară, deoarece boierii toţi nu-l mai voiesc domn.

Serghie Murguleţ, mazil mîndru şi din neam bun, se înfăţişă la marginea tîrgului cu această poruncă şi o strigă cătră străjerii din margine. Bătură spre dînsul cîteva focuri de săneaţă, dar el răcni cuvîntul boierilor a doua oară, şi chiar sudui pe Vodă, cu cuvinte grele.

Luni, a cincea zi după plecarea tainică a lui Bîrnovă,  Ştefan Tomşa cobori în spătărie şi trimese să cheme pe Nicoriţă Armaşul.

Căpitanul de darabani Petrea Armăşel, un om scund, grozav de lat în spate, intră la Domn şi-i dădu ştirea că armaşul Nicoriţă nu se află nicăieri.

― Ce fel de vorbă-i asta? strigă Vodă. Cum de nu-i aici cînd am eu nevoie de el? N-aţi fost acasă la dînsul?…

― Măria ta! se grăbi să răspundă Armăşel; eu de la dînsul vin. Nu-i acasă.

― Cum aşa? Atuncea unde-i? Poate iscodeşte înspre partea boierilor. Muierea lui nu ţi-a spus? 


N-am găsit nici pe jupîneasă, măria ta. Casa era pustie!…

Vodă se opri din umblet şi se întoarse cu ochii mînioşi spre căpitan.

― Ce vrei să spui tu, Armăşel? îl întrebă el cu glas răspicat.

― Să nu te superi, măria ta, grăi cutezător căpitanul de darabani. Bănuiala mea nu-i de azi şi văd că s-a împlinit. Îmi pare rău că s-a împlinit prea peste măsură; căci armaşul s-a hainit, – ş-a tras cu el pe cei mai mulţi din curteni…

Tomşa rămase într-o tăcere ameninţătoare şi grozavă. Ochiul lui fugar fulgera. Pufni pe nas de cîteva ori, parcă se înăbuşea; pe urmă iar începu să se plimbe prin odaie.

― Şi armaşul! glăsui el înăbuşit; cu toate că s-a tîrît ieri în genunchi ş-a sărutat de nouă ori sfînta evanghelie! ― Dar voi? Ce fac darabanii mei şi siimenii? strigă Vodă.

― Noi sîntem în leafa măriei tale şi sîntem oşteni buni… răspunse liniştit Armăşel.

Domnul îl privi ţintă multă vreme.

― Armăşel! Să se ştie că am să dau o pildă grozavă. Amar de dînsul!

Îi fremătau buzele subţiri de tulburare, şi scrîşni din dinţi.

După ce se mai linişti, întrebă ce-au făcut crainicii cu chemările norodului în leafă.

― Vin din tîrgoveţi, măria ta, răspunse Armăşel. Şi mai fug şi vin într-acoace şi din haidăii pe care i-au strîns boierii la Cucuteni… Dar puţini!

― Aha! vin şi dintr-ai lor! Să bată dobele şi să strige cu glasuri mari!

― Măria ta, bat dobele şi strigă oamenii noştri; dar tot sîntem puţini. Ei au strîns lume puzderie.

― Ce spui, căpitane! Nu cumva ţi-i frică? strigă mînios Tomşa. Nu te tragi şi tu-nspre ei? Sînt mulţi? Vom vedea, cînd îmi vor sosi steagurile de răzăşi, cu căpitanul Şoimaru.

Vine călărime, cu Şoimaru? întrebă uimit Armăşel. Atuncea eu socot, măria ta, c-ai să-i răzbeşti lesne, căci Şoimaru e oştean mare. Chiar Cantemir, care-i războinic vestit, a stat cu mirare înaintea lui şi, după cît am auzit s-au înfrăţit…

― Bine, Armăşel, du-te şi vezi străjile şi ia sama la toate… grăi îmblînzit Tomşa. Eu numai în oştenii mei cei adevăraţi am credinţă…

Armăşel se retrase, şi Tomşa, îndată, neîncrezător, îşi puse în spate o burcă proastă, pe care o avea pregătită de cînd începuse buntul, – ceru calul şi încălecă. Se duse să vadă străjile de la Sărărie, şi oastea lui, bulucită la fîntîna Păcurarului. Toate erau liniştite, şi dinspre Cucuteni nu se zărea pulbere răscolită, nu venea nici o veste.

Dar Domnul era neliniştit. Prea mulţi, şi încă dintre cei în care avea mai statornică credinţă, îl părăsiseră. Se frămînta fără somn, şi se strecura din palat şi-n puterea nopţii, înarmat c-o sabie uşoară şi tăioasă ca briciul, şi cu două pistoale – arme pe care încă nimene nu le avea şi lui i le adusese în taină, pe preţ de aur, un negustor genovez. Umbla prin preajma adunărilor de la crîşme, care toate stăteau deschise din porunca lui, şi cerca să audă glasul prostimii. Într-un loc auzi o închinare la un pahar, care-l răsplăti de tot năduhul din ziua aceea.

― Măi! striga un haidău răguşit, eu zic aşa, că Vodă dacă-i Vodă, trebuie să taie boieri. Ce să-şi bată el capul cu noi! El trebuie să petreacă cu obraze alese… Eu zic să-i deie Dumnezeu sănătate!

― Da’ aţi auzit de armaşul Nicoriţă? întrebă alt glas. S-a dus şi el după ceilalţi: corb după corb.

― Doamne, măi! strigă iar cel răguşit, ce i-aş face eu să fiu ca Vodă! Eu nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o viaţă şi să se canonească.

― Acesta-i bun cuvînt… şopti în barbă Tomşa, şi trecu mai departe.

Socotea că nimene nu-l cunoaşte în straiul lui mohorît. Dar după douăzeci de paşi, se alătură de dînsul căpitanul Armăşel, şi-şi puse în pas calul.


 ― Măria ta, zise el încet, – chiar acum am prins un om dintre ai lor. Mîni vor să lovească Iaşii. Ce facem?

Trebuie să le zdrobim capetele ca la năpîrci! strigă Tomşa nestăpînit.

Alt călăreţ venea în goană din urmă. Cînd fu aproape se opri, înclină capul şi cercă să străbată întunericul cu privirea. Tomşa îl cunoscu îndată şi opri calul.

― Bîrnovă! strigă el. Te trimete un sfînt în cărarea mea. Ce veste?

― Bună, măria ta! şopti boierul, aplecîndu-se pe oblîncul şelei. Şoimaru-i poposit sub dealul de la Răpedea c-o mie şapte sute de oameni!…

― Buni?

― Săbii tari, măria ta. Sînt oameni aleşi!

― Atuncea, căpitane Armăşel, s-au gîndit tocmai la vreme boierii să bată Iaşii. Ei nu ştiu că noi mai avem o codiţă, sub Răpedea. Nicoriţă credinciosul n-a avut de unde să ştie şi să le dea ş-această veste! – Doamne-Dumnezeule, de-aş ajunge zorile mai curînd, să mă bucur de ajutorul tău!… Ah! scrîşni el iară, vreau să-i văd zvîrcolindu-se la picioarele mele!

Ca într-o înfrigurare de bucurie, căci îşi simţise scaunul clătinîndu-se, Tomşa îşi întoarse calul, şi trecînd pe la Curte chemă slujitori, îi luă cu el, şi porni spre călărimea tăbărîtă la Răpedea. Apoi, cînd se îngînau zorii cu noaptea, sosi, cu Simeon Bîrnovă, la poarta dinspre asfinţit a tîrgului, unde toată lumea era trează şi siimenii şi darabanii îşi găteau puştile şi săneţele sub privegherea lui Armăşel.

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXVIII

ARATA UN CRANCEN JUDET



Boierii cei mari hotărîseră, îndemnaţi de armaşul Nicoriţă, să nu mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. Strigările în leafă ale Domniei rupeau necontenit din ţărănimea adunată de ei. Oamenii cei proşti juraseră pe sfînta cruce, în genunchi, şi-i legaseră preoţi cu grozav blăstăm; dar, după obiceiul timpului, mojicii erau porniţi spre necredinţă şi uşor îşi călcau legămîntul. De altminteri şi boierii şi-l călcau tot aşa de lesne.

Deci, sunînd din buciume, boierii îşi urniră gloatele de la Cucuteni, marţi în ziua sfîntului Simeon. Mazilii şi neamurile tinere boiereşti, sub căpitenia lui Bărboi cel tînăr, feciorul vornicului, zvîcniră înainte, sunînd din suliţi şi săbii, într-o pulbere grozavă. După ei, în capul mulţimii pedestre, care înălţa în lumină săneţe şi coase, urmau boierii cei în vîrstă cu Botoşan, fratele Doamnei Elisabeta, cu Bărboi cel bătrîn, şi cu neamurile Bouleştilor, a Sturzeştilor ş-a lui Beldiman. Erau călări pe cai vechi şi potoliţi, care umblau după pasul mulţimii.

Bătrînii erau tăcuţi şi îngrijoraţi, dar ţăranii cei mulţi şi curtenii ridicau un murmur greu: unii rîdeau, alţii aveau glasuri de harţă, căci toată noaptea, cît se pregătiseră, boierii îi cinstiseră şi le făcuseră coraj cu antalele de băutură, trase de cîte şase boi după oaste, de la Cotnari. Şi mai ales se lăudau că vor tăia cumplit şi vor împunge ca pe boi pe tîrgoveţii lui Tomşa şi pe siimenii lui cei venetici.

― Au oamenii chef de harţ… zise armaşul Nicoriţă, cătră Bărboi bătrînul.

― Mie mi-i în grijă, răspunse vornicul; căci Tomşa-i viclean. Noi nu-i voim pieirea, dar de ce nu înţelege să se ducă? Nu-l mai putem suferi! Şi-mpotriva boierilor nu se poate pune: căci ţara fără boieri e ca trunchiul descăpăţînat…

― Are să se ducă, că n-are-ncotro! strigă rîzînd Nicoriţă, aşa ca să-l audă şi soţii din jur.

Bărboi bătrînul privi însufleţit spre călăreţii care mergeau cu fală înainte, cu Niculăieş al lui: numai într-aceia îi era nădejdea, căci erau viteji şi iuţi la harţ, precum e firea moldovenilor. Îşi mîngîie barba căruntă şi privi zîmbind în jur.

― Acolo-i puterea! strigă el ridicînd braţul şi arătînd înainte-i.

Pe la al treilea ceas al dimineţii, zăriră tîrgul Iaşilor şi furnicarea oştenilor lui Tomşa. Veneau bulziş de cătră vii. Sunau darabane şi trîmbiţi,  şi izbucniră cu sunet greu trei puşti de aramă. 


Călăreţii din frunte se îndemnară la harţ, înălţară săbiile şi suliţile şi se repeziră cu răcnete. Dar la marginea viilor îşi potoliră fuga, căci printre butucii proaspăt încordaţi era greu să răzbată în goană cu caii. Iar oştenii în leafă, cu meşteşug îndrumaţi pe acolo de Domn, începură a bate din săneţe.

Tîrgoveţii şi celelalte gloate veneau grămadă pe drum drept, pe sub deal. Călăreţii boierilor, lăsară în vii pe siimeni şi darabani, şi cercară să izbească în prostime. Dar acolo era mulţime multă, şi avea poruncă să ţie piept fără să se desfacă, puşcînd şi împungînd înainte cu suliţile şi coasele.

Se iscase un zvon mare pe cîmpul Bahluiului, – şi gloata boierilor, îndîrjită, venea cutezătoare, cu răcnete de îndemn: ― Hai, măi, să-i tăiem! hai să-i răzbim!

Trecuse un ceas şi încă nu s-alegea nimica, pentru că săneţele ţineau viile şi gloata lui Tomşa astupa valea. Călărimea boierilor mai dădu o izbire, cercînd să tragă în risipă gloatele dinspre tîrg.

În harţul acesta cu oşti puţine, în care Tomşa stătea neclintit cu şiretlic, iar boierii căutau ca apa, trăgîndu-se şi iar venind, să rupă iezătura unde se va întîmpla mai slabă, – intră deodată, pe neaşteptate şi ca trăsnetul, călărimea răzăşească a lui Şoimaru.

Cele trei bătăi ale puştilor de aramă fuseseră o vestire pe care o poruncise Tomşa. Şi Tudor Şoimaru, îmbulzit cu steagurile lui în rîpile dinspre Şorogari, se mişcase, îşi căutase pe furiş loc de ieşire, ş-acuma cădea cu săbiile în spatele gloatei boierilor.

Lovirea a fost scurtă şi spaima mare, căci – după obiceiul codrenilor care aveau dese învăluiri cu tatarii, – Şoimaru poruncise să urle tot omul ca fiara pustiei, şi să izbească cu săbiile şi suliţele înălţate în vînt. Aşa încît de urlete, şuierături, zăngăniri şi ropot, – înfiorindu-se şi înspăimîntîndu-se, glotaşii luară pe boieri în piepturi, se năpustiră între călărimea lor, apoi zvîrliră armele ş-o porniră la fugă spre mlaştina Bahluiului.

Îndată se mişcară şi darabanii şi siimenii din vii; şi prinseră a striga, a hăuli ş-a goni spre boieri şi gloatele tîrgului.

Tomşa apăru la vedere, cu penele de cocor la gugiuman. Privea cum sînt bătuţi dindărăt proştii ţărani şi împinşi în mlaştina văii,  şi cum cad în genunchi şi se întorc spre el cerînd cu glasuri mari iertare. Apoi văzu pe orheieni alungînd, supunînd cu sabia şi prinzînd cu arcanele pe boieri. Cătră soarele-n amiază, trimese un slujitor, să vie Iancu Ţiganul la datorie.  apoi, după ce pipăi pentru a suta oară buzduganul în ziua aceea, îl desprinse de la şa şi începu a-l frămînta în mîna dreaptă.

Bătaia se linişti. Prostimea, cîtă nu putuse scăpa, sta cu fruntea-n pulbere, nădăjduind la mila Domnului. Dintre boieri, mulţi scăpaseră, croindu-şi drum cu săbiile şi năpustind îndărăt. Scăpaseră, bătînd din vreme laturile chiar şi din cei mai bătrîni, pe care mai ales Tomşa ar fi vrut să-i vadă îngenunchiaţi la judeţul lui.

Gîfîind şi plini de pulberi, călăreţii lui Şoimaru şi oştenii ceilalţi ai Domniei făcură roată, – cu capetele descoperite, şi Tomşa-Vodă îşi începu judecata.

Mai întăi sărută pe obraji, cum niciodată nu făcuse în viaţa lui, pe Tudor Şoimaru şi pe Bîrnovă şi strigă în auzul tuturora:

― Aceşti doi boieri şi căpitani mi-au fost mie cu adevărată credinţă!

După aceea zise, întorcîndu-se cătră oaste:

― Vouă, bunilor mei oşteni, care aţi stat cu piepturile şi cu credinţa voastră pentru mine, am să vă plătesc cu dreptate. Şi am să rînduiesc şi fiecăruia parte din toate averile boierilor vicleni şi fugari!

Oştenii ridicară glasuri de mulţămire şi strigară într-un cuvînt:

― Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta!

― Iar acuma,  strigă Tomşa făcînd semn cu mîna; să-mi aducă pe viclenii prinşi! 


Siimenii împinseră înainte cu suliţile pe boieri. Era între ei şi mazilul cel mîndru, Serghie Murguleţ, şi Bărboi cel tînăr, şi vornicul cel bătrîn Bărboi, şi adînc umilit cu nasul îndreptat spre pămînt, armaşul Nicoriţă. Erau toţi bătuţi, rupţi şi stropiţi de sînge. 

 ― Vai vouă, mişeilor! strigă Vodă pufnind şi fulgerîndu-i cu ochiul lui cel rău. Mi-aţi voit pieirea, şi acum aţi venit voi înainte-mi, la un înfricoşat judeţ! ― Tu, bătrîne vornice Bărboi! Ştii că vei pieri pentru nelegiuirile tale?

― Doamne! zise     bătrînul ridicînd fruntea şi ochii învineţiţi şi bătuţi de pumnii oştenilor de rînd; eu nu mi-am încărcat

sufletul cu nici o nelegiuire în viaţa mea. Sînt bătrîn. Pe nimeni n-am prădat; pe nimeni n-am tăiat.

― Aşa? Dar n-ai călcat jurămînt şi nu mi-ai pus la cale căderea?…

― Doamne! ai spîrcuit ca lupul boierimea, şi asta nu se cuvine, căci noi am întemeiat această ţară!

― Prost cuvînt, strigă Tomşa rîzînd. Află, vornice Bărboi, că pentru fapta domniei tale te voi înţepa din nădragi pînă-n moalele capului, şi-ţi voi rîndui loc sus, ca să fii pradă corbilor!…

Bătrînul boier tăcu şi-şi plecă îngrozit fruntea în piept.

― Pe Bărboi cel tînăr, strigă iar Tomşa, am să pun să-l spînzure în poarta casei tătîne-său, ca să fie de pildă în tîrgul Iaşului!

― Părintele meu, iartă-mă pentru toate cîte ţi-am greşit! strigă tînărul boier. Şi bătrînul îşi duse mîna la frunte şi suspină greu.

Tomşa îşi răsuci buzduganul în mînă şi iarăşi vorbi:

― Iar tu, Serghie, cap fără minte din neamul nebunilor Murguleţi, care ai venit la poarta tîrgului şi ţi-ai destrăbălat gura, suduind pe Domnul tău…

― Eu, Tomşa, nu mă tem de tine, nici de buzduganul tău! strigă cu fudulie mazilul.

Furios, Tomşa îşi repezi capul înainte şi gemu încruntat:

― Aduceţi-l la mine!

Mazilul stătu pe loc, dîrz; dar un daraban îi puse între umeri îndărăt şpanga, şi-l împinse doi paşi. Domnul dădu pinteni şi-l izbi cu calul. Apoi feri în laturi, şi scrîşnind, cu toată mînia pe care-o frămînta între dinţi, şi şi-o înăbuşea, şi o rînjea de un sfert de ceas, icni şi ridică buzduganul, şi bătu cu el peste fălci pe Murguleţ.

Doi oşteni se repeziră cînd văzură pe bătut şovăind, îl ţinură de subsuori, pînă ce Vodă îl zdrobi şi-i făcu măselele grăunţe; – după ce-l lăsară la pămînt, începură să-şi şteargă de sînge obrazele împroşcate.

― În curteni să intraţi cu săbiile! strigă Tomşa gîfîind, şi să-i tăiaţi pînă la unul. Să-i înşiraţi la pămînt, ca să-i văd eu…

Apoi deodată, – de şi de mult îl pîndea c-un ochi, – păru a vedea, dosit între alţii, pe armaşul Nicoriţă. Începu a rîde cu veselie.

― Dar pe tine, Nicoriţă dragul meu, slugă credincioasă, cu ce te pot plăti?

Armaşul se prăbuşi la pămînt şi bătu mătanie înfingîndu-şi nasul ascuţit în pulbere.

― Doamne, fie-ţi milă de mine şi nu mă tăia!

― Nu, Nicoriţă, n-am să te tai, răspunse Tomşa, rînjind. Dar nu ştiu dacă cunoşti cuvîntul pe care l-am auzit eu astă-noapte, de la un mojic, care grăia cu laude despre tine…

Armaşul gemea la pămînt, fără să se clintească.

― Mai întăi, urmă Tomşa, acel om m-a învăţat să dau armăşia celui căruia i se cuvine: lui Armăşel! care se cuvine să fie drept armaş pentru credinţa lui.

― Să trăieşti, măria ta! strigă căpitanul Petrea, cercînd să-şi înalţe pieptul lat de la locul lui, din fruntea darabanilor.

― Da! Şi pe urmă m-a învăţat, rîse Domnul, m-a învăţat să te las cu viaţa pentru toate zilele cîte-ţi vor mai rămîne…

Nicoriţă îşi ridică neîncrezător capul şi privi spăriat la Tomşa, ca să afle ce caznă îi va porunci.

― Scoateţi-i ochii de vulpe şi daţi-i la cîni! strigă scurt şi c-o mînie grozavă Domnul.


 Iancul Ţiganul trase cuţitul de la brîu, îl netezi pe palmă, veni la armaşul ţintuit de mînile oştenilor, îl apucă de chică şi-i ridică fruntea şi punînd cuţitul, scoase şi azvîrli globii sîngeraţi în ţărînă. Pe urmă îşi făcu datoria, mergînd cu ţeapă pîrlită şi ascuţită bine la vîrf ca să împungă în ea ca într-o frigare pe Bărboi cel bătrîn, şi împlini şi toate celelalte porunci ale judecăţii lui Ştefan, a cărui mînie părea în creştere, ca a taurului, la vederea sîngelui roş.  Şoimaru şi cu răzăşii lui răsuflau, descălecaţi lîngă cai, şi priveau cu nepăsare la această crîncenă judecată. 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXIX

SFATURI DE LA DOAMNA IRIMIEI-VODA



Tăierea lui Botoşan, cumnatul răposatului Irimia-Voievod, şi  surparea atîtor case boiereşti, a făcut vîlvă şi sunet mare, şi-n ţară, dar mai ales peste hotar, la leşi, unde Doamna Elisabeta de trei ani aştepta cu feciorul şi fetele ei.  Cu stropituri de lacrimi a scris ea răvaşe cătră prietini şi cătră rude şi a rugat pe soţii fetelor sale Regina şi Ana, voievozi străluciţi şi cu trecere, Mihai Visniovecki şi Maximilian Pjerebski, să arate craiului Sigismund marea ei durere: un cocon ucis, alţii pribegi şi domnia ţării sale în mîna unui tiran aşezat de păgîni. „Moldova întreagă plînge şi geme… spunea ea. Chiamă pe domnul ei adevărat, căci nu mai poate răbda atîtea prădăciuni, atîta nedreptate ş-atîta sînge. Fug boierii peste hotar şi se pustieşte ţara. Ş-ar trebui generoşii nobili să n-o lase pe ea, văduvă de voievod, şi să aibă milă şi de biata Moldovă, care-i chiamă cu jalnic glas”.

La una din adunările care aveau loc în palatul ei din Liov,  după povestirile înfricoşătoare ale boierilor fugari, ridică glas jupîn Stroie Orheianu şi prinse a arăta cu mare fierbinţeală că nu mai este vreme de întîrziere ş-a sosit ceasul din urmă.

― Iată, zicea el, cinstiţii boieri care sînt de faţă, Vascan Furtună şi Nasta, şi Alexa Hulpe, care chiar acuma au căzut la picioarele Doamnei, arată că ţara nu mai poate răbda… Tomşa îşi face de cap: taie şi spînzură; globeşte averile noastre muncite şi-şi face rîs de ţara noastră cea blagoslovită…

Doamna Elisabeta privea în juru-i cu ochii ei mîndri. Primise o scrisoare bună de la nobilul Vladimir; cuscrul ei, prin care-i arăta că mila Craiului a fost nespusă auzind de lacrimile ei, dar că pacea Republicei nu poate fi tulburată: Turcul e prea îndrăzneţ şi tare. Totuşi, zicea în taină Coribut, – Regele va închide ochii şi se va face că n-aude, dacă ginerii Doamnei şi prietinii ei ar găsi de cuviinţă s-o ajute cu armele. „Numai să dea Dumnezeu să fie norocul mai prielnic decît în trecut!” sfîrşea scrisoarea.

― Cinstiţilor boieri! grăi ea cu glasu-i metalic. Nici noi nu mai putem îndura cîte auzim. Ni se rupe inima de milă pentru Ţară, şi ne-am hotărît! Iată, chiar azi aştept pe ginerele meu Mihail şi pe viteazul magnat Samoil Corecki care, de se va milostivi Dumnezeu, se va însoţi în curînd cu copila noastră Ecaterina. Trebuie să ne înţelegem şi să ridicăm în scurt oaste…

Doamna mai vorbi multe şi întrebă de multe pe boierii pribegi. Iar pan Stroie Orheianu umbla de la unul la altul, îşi scotea pîntecele în afară şi purta cu mîndrie la braţ pe ginerele dumnealui, şleahtic bogat, dar cam stătut, chel şi cu barba căruntă: Anton Ludno. Nu mai era tînăr pan Anton, dar moşiile lui se întindeau cît ţinuturi întregi; şi, – Minski, tinerelul bălan, zburînd, – vrednicul boier găsise un mire care putea să îmbrace numai în aur şi pietre scumpe pe mîndra lui copilă!

― Acesta-i om mai cu scaun la cap, şoptea el totdeauna cătră boieri. Eu mă aflu mîndru că am ginere un magnat, bogat cît nici el singur nu-şi ştie măsura averii. Pe lîngă că-i înţelept şi mie cu priinţă, apoi la Magda mea ţine ca la ochii din cap. I-a cumpărat caretă, cu cai albi ca omătul şi c-un harap negru care sare de pe capră şi-i deschide portiţa… E om straşnic, boieri dumneavoastră!

Într-adevăr, Ludno era un om cunoscut prin deşteptăciunea lui. Era grozav de bogat; umblase mult prin lume şi fusese la Paris. În tinereţă îşi făcuse faimă prin petrecerile şi destrăbălările lui. Iar acuma, dintrodată, după ce toată lumea îl ştia cuminţit, căzuse la năprasnică dragoste pentru Magda Orheianului, o ceruse de la tatăl ei şi se însurase cu dînsa cu trei luni de zile în urmă.

― Prea luminată Doamnă! grăi deodată Orheianu oprindu-se înaintea scaunului Elisabetei. Porunceşte, şi noi ne vom da cel din urmă ban de nafură ca să plătim oşteni buni!

― Cunosc credinţa domniei tale, jupîn Stroie, răspunse Moviloaia. Ne-om aduce aminte, cînd va aşeza Dumnezeu pe Alexăndrel la locul lui, – de toţi cei care s-au jertfit!

― Şi mai ales, adăogi Stroie, nu trebuie să întîrziem! Ţara nu-l mai poate răbda pe Tomşa!

Elisabeta aruncă o privire pătrunzătoare asupra Orheianului, apoi se întoarse grăind şi zîmbind cătră ceilalţi boieri.

Anton Ludno trase de mînică pe socrul său şi-i zise împingîndu-l încet în laturi:

― Pan Stroie, dacă ţara nu-l mai poate răbda pe Tomşa al dumneavoastră, de ce nu-l alungă? Ce nevoie este să-ţi cheltuieşti domnia ta şi banul de nafură?

Ludno zîmbea şiret: banii de nafură ai lui Orheianu ştia el cine-i va plăti.

― Apoi, vezi dumneata, ginere, răspunse boierul, – ţara-l urăşte, dar nu-l poate alunga.

― Înţeleg… răspunse Ludno.

― Fireşte, zise repede Stroie, ce pot cei slabi? Trebuie să ridicăm ajutor noi. Altfel cum îmi voi putea dobîndi îndărăt moşiile mele pe care Tomşa mi le-a răpit şi le-a dat la nişte răzăşi calici!

― Da, da… oftă Anton Ludno. Fiecare cu durerea lui. Pe Doamnă aşa de cumplit o ustură durerea ţării, încît abia aşteaptă să puie în scaun pe cocon şi să înceapă a porunci ea. Doamna Elisabeta e vrednică muiere! Dar aveţi dreptate. Şi dacă-i vorba s-avem dobîndă, lesne îţi voi putea da banii de nafură, pan Stroie.



― Ehe! ce ginere am eu! vorbi încet Orheianu, lăsînd pe Ludno şi trecînd între boierii moldoveni. Pot spune că din cuvîntul meu nu iese. Şi eu îl voi face să adune el singur, pe socoteala lui, cu toate straiele şi armele, cinci sute de oameni, cînd va fi să năvălim în ţară! 

Intrau fetele Doamnei, Caterina şi Ana, întovărăşite de Magda; şi Ludno se grăbi să le iasă întru întîmpinare. Îndată după ele sosiră nobilii Mihail Visniovecki şi Samoil Corecki, – şi marele boier moldovan Nistor Ureche. – Cu toţii împresurară pe Elisabeta, cu vorbe de ţeremonie, întrebînd-o de sănătate şi de veştile de la Moldova.

Doamna suspina cu amar.

― Pătrunsă sînt de mîhnire, ca de moarte, răspunse ea. Boierii pribegiţi, care au sosit acum, din nou mi-au povestit cum s-a întîmplat pieirea dragului meu frate!…

Caterina şi Ana se aşezară de-a dreapta şi de-a stînga ei; iar Mihail Visniovecki cuvîntă astfel:

― Eu, Doamnă, cunosc de mult durerea care te asupreşte; şi înţeleg că a venit ceasul să liniştim lucrurile deplin, şi să aşezăm pe cumnatul Alexandru în scaunul tatălui său. De la cine vei putea dobîndi o mînă de ajutor, dacă nu de la noi?

― Fără îndoială! strigă Corecki, aţintind pe frumoasa Ecaterina. Ce ne pasă nouă, domni peste pămînturile şi servii noştri, de ce crede Regele şi de ce poate spune el!

Mai întăi el nu-i din neamul nostru, şi l-am ales ca să ne păstreze privilegiile… C-un rege care se teme aşa de grozav de Turc, ce putem face? La curte la Varşovia, ei ştiu numai să petreacă. Au ajuns şi preoţii să iasă îmbrăcaţi la mascarade, şi să danţeze, pentru că maiestatea sa Regina a avut bunăvoinţa să dăruiască Poloniei un prunc…

Ludno, care era într-un colţ, începu a rîde; şi nimeni nu înţelese dacă vorbeşte într-adins:

― Îmi place mult, nobile pan, neatîrnarea domniei tale! Craiul niciodată nu trebuie să treacă peste noi; altfel zadarnic s-au luptat, cu atîtea rînduri de regi, glorioşii noştri strămoşi!…

Boierii moldoveni nu se mirau prea mult de îndrăzneţele cuvinte ale lui Corecki, deoarece şi ei aveau obicei să sfîşie din cuvinte pe Domni, ba chiar să-i şi suduie.

― Luminăţia sa Craiul, grăi Elisabeta, are pricini pentru care doreşte pacea. Nu se cade să cercetez eu planurile sale. Totuşi ştiu că are cătră mine o nesecată bunătate şi se va bucura cînd vom putea dobîndi ce-am pierdut!

Văduva zîmbi cu dulceaţă şi cu şiretenie spre pan Samoil, apoi îl rugă să arate ce planuri are. – Şi tînărul nobil arătă îndată că s-a înţeles cu Visniovecki să ridice oşteni din servii lor şi să ia în leafă căzăcime. – Nistor Ureche, sfetnic foarte înţelept al răposatului Irimia, foarte priceput în treburile ţării şi în schimbările pe care le orînduia Cel-de-sus în ţara Moldovei, intră şi el în sfat cu adînci cuvinte şi arătă scrisori de la mazili care stăteau la moşiile lor în ţară şi chiar de la boierii care se mai puteau aciua pe lîngă Tomşa, de şi tremurau în fiece ceas de groaza lui; şi lămuri că şi aceste înţelegeri cu cei dinlăuntru trag mult în cumpăna dreptăţii.

― Ei toţi vor fi coada toporului cu care vom tăia copacul de la rădăcină! sfîrşi el cu tîlc.

Ureche era bărbat încercat şi cărturar, şi Doamna nu făcea un pas fără sfatul lui, de şi era mîndră şi ahtiată cumplit de domnie, nu atît pentru coconul ei, cît pentru ea. Şoptea Orheianu, care nu tăcea cum nu tace izvorul, că Doamna chiar ar fi căzut la slăbiciune pentru Nistor; dar tot el adăogea că acest zvon nu poate fi adevărat; că văduva se va fi arătînd cu zîmbet şi bunătate numai fiindcă un om ca vornicul preţuia singur cît o oaste,  pentru sfaturile care le da şi legăturile pe care le avea cu boierii ţării.

Lovirea lui Tomşa şi intrarea cu alte oşti în săraca ţară moldovenească se punea la cale într-o încăpere bogată, înflorită cu podoabe apusene. Şi boierii care încă nu văzuseră strălucita Lehie priveau cu uimire spre florile de aur şi pietre rare care împodobeau şi pe femei şi pe nobili. Vorbele alese şi înflorite pe care magnaţii aceia subţiri le rosteau cu uşurinţă, parcă erau tot ceva de preţ, ca şi tot ce-i înconjura. Ei veneau dintr-o sălbătăcie, şi Iaşii lor era un nevrednic tîrg de magherniţe şi căsuţe. Cum era cu putinţă ca o Doamnă care trăia într-aşa averi, cu asemenea prietini şi rude, şi cu o oştire ca cea a leşilor, să nu biruiască pe sîngerosul Tomşa? – şopteau încet între ei, împărtăşindu-şi mirările şi ascultînd cînd pe Corecki, cînd pe Ureche vornicul; iar fata boierului Orheianu se apropie uşor de dînşii şi se aşeză pe-un scaun. Era îmbrăcată c-o rochie grea de catifea vişinie, şi la gît avea un rîuşor de mărgărintare… Boierii se traseră puţin, ca şi cum ar fi vrut să-i facă loc, şi se uitară unii la alţii ciudat: căci în ţară muierile n-aveau scaun în sfaturile bărbaţilor. Dar ea venise, mlădie şi frumoasă, pentru-o pricină, şi se întoarse spre ei c-un glas dulce:

― Boieri dumneavoastră, nu vă supăraţi daca vă-n-treb cînd aţi venit din ţară…

Boierii zîmbiră. Era aşa de albă şi cu strai ales, şi ei o crezuseră leaşcă.

― M-aţi crezut străină? vorbi ea şi începu a rîde cu gingăşie. Eu sînt fiica Orheianului şi sînt măritata după Anton Ludno, magnat al Lehiei. Îmi spuneţi cînd aţi venit?

― Am căzut în Liov asară, domniţă! se grăbi să răspundă boierul Vascan Furtună.

― Şi aţi fost faţă cînd s-au sculat boierii de s-au lovit cu Tomşa, pe cît am auzit?

― Da, ş-am scăpat de la grea primejdie, mulţămim lui Dumnezeu!

― A avut Tomşa într-adevăr atîta oaste? Eu am înţeles că i-au fost de mare ajutorinţă răzăşii de la Orhei…

― E prea adevărat. I-au sărit în ajutor orheienii c-un căpitan al lor Tudor Şoimaru…

― Da-da, îngînă Magda; am mai auzit de el.

― Trebuie să fi auzit, o încredinţă Vascan. Fără el, noi răpuneam pe Tomşa!



Magda mai făcu şi alte uşoare întrebări, apoi iar se întoarse la orheieni. Dar boierii nu ştiau să-i spuie mai multe, şi nici n-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoşatul Şoimar.  Ea tăcu şi rămase gîndindu-se pe scaunul ei, pînă ce pan Anton Ludno, văzîndu-i ochii umbriţi de tristeţă, se grăbi să se apropie şi să se închine înaintea ei.

― Spune-mi, sufletul meu, la ce te gîndeşti? o întrebă el c-un glas plin de dulceaţă.

Ea îl privi ca într-o mare depărtare, îl cunoscu după pleşuvie şi după ochii obosiţi, şi-şi feri în laturi capul; dar cînd îi vorbi a doua oară, îşi veni în fire şi-i cuprinse braţul înălţîndu-se în picioare. Apoi se aplecă asupra lui şi-l întrebă:

― Te rog să-mi răspunzi, soţul meu, dacă vei ajuta pe Doamna noastră şi vom merge şi noi la Moldova…

― Dacă porunceşti, de ce nu? răspunse galant Ludno. Pot merge şi pîn’ la scaunul Sultanului!

Ea oftă şi-l privi clătinîndu-şi căpşorul, apoi fugi iar cu gîndul departe.

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXX

SE INTALNESC PRIETINI VECHI



Un an şi mai bine Tomşa primi veşti după veşti de la marginile Lehiei cum că Moviloaia cu feciorii şi ginerii strîng oşti. Repezi în  mai multe rînduri olăcari cu plîngeri la prietinii lui de la Stambul, arătînd că la hotarele împărăţiei, despre leşi, se iscă tulburători; dar Sultanul îşi petrecea viaţa în seraiurile lui cu cadînele şi se bucura de clădirea celor mai frumoase moschei şi cişmele din scaunul marei lui împărăţii, iar sfetnicii unui aşa moale stăpînitor nu se tulburau cu grăbire pentru tot ceea ce li se putea năzări raialelor moldoveneşti. Tomşa mai mînă o fierbinte rugare, ca măcar să se trimeată un cuvînt de luare-aminte lui Cantemir bei din Bugeac; dar oamenii lui se întoarseră iar fără nici o izbîndă. 


― Atuncea ce facem? întrebă Domnul pe Bîrnovă, boierul lui cel mai de credinţă. Păgînii ştiu numai lăcomia să şi-o sature. În fiecare an slujitorii lor de la Cetatea Albă, unde-i legat birul împărăţiei, ştiu să vie şi să ridice glas pentru drepturile măritului Sultan; dar la nevoie, cînd chiar oştile lui Crai se pregătesc într-ascuns să ne lovească, nu văd, nici n-aud nimica…

Erau singuri în spătărie, şi-n ograda întinsă a Curţii oşteni noi din Ţara Ungurească învăţau muştrul pedestrimii: glasurile de poruncă răzbăteau lungi şi răsunătoare pînă la ei.

― Eu fac ce pot, vorbi iar Domnul, şi cheltuiesc cu leafa oştirii şi banii de comînd, – dar parcă pot înţelege ce furtună va veni asupra noastră? Şi chiar în oştenii noştri eu ştiu ce credinţă pot avea? Ei nu sînt ostaşi de ţară cum era în vremea veche; şi batîr că le-am făcut straie nouă verzi şi le-am dat lădunci şi pene argintate la cuşmă, de sînt mai mîndri decît haiducii leşeşti, – oare la nevoie vor muri ei pentru mine?

― Să sculăm ţara la nevoie, măria ta… răspunse Bîrnovă, mai mult ca să mîngîie pe Vodă.

― Cînd s-o scoli? Nu poţi să ţii prostimea cea multă în picioare în vremea verii. La nevoie îi vom chema, dar cîţi vor veni? Ce credinţă pot eu avea în staroştii noştri de ţinuturi?… Toţi sînt răi şi toţi vor să mă vîndă. Am tăiat atîtea capete ca să vîr groaza, – şi degeaba! căci boierimea-i totdeauna duşmănoasă Domnului, şi capetele tăiate, ca balaurului celui din poveste, îi cresc iarăşi la loc!

Bîrnovă stătu un timp gînditor.

― Vra să zică, de la Turc nu-i nici o nădejde. Cu puţinii ieniceri de la cetăţile mării nu putem face ispravă. Atuncea numai la Cantemir mai putem avea nădejde.

― Cantemir fără porunca Porţii nu se mişcă.

― Ba eu socot, răspunse boierul, că va veni. Să-i trimitem pe Şoimaru, şi nu e nevoie de poruncile împărăţiei. Avem noi o prietinie veche, măria ta: eu, Şoimaru şi beiul Bugeacului. Şi dacă vin tatarii, avem un ajutor bun, pe lîngă steagurile noastre de răzăşi…

Domnul dădu cu întristare din cap. Cuvîntă cu glas greu:

― E blăstămat, boier Simeoane, acest pămînt al Moldovei! Credinţa oamenilor lui e ca o floare rară. Zadarnice sînt bunătăţile Domnului, zadarnice îngrozirile lui! Cîteodată stau şi mă gîndesc că mai bine ar fi să-mi iau lumea în cap şi să mă tot duc! Au să mă vîndă toţi… ― Vesteşte, boier Simeoane, sfatul, sfîrşi oftînd şi gînditor Vodă; să vie boierii să începem judecăţile…

Bîrnovă ieşi singur în curtea plină de ostaşi, trimese poruncile şi făcu vestire la poartă că Domnul curînd începe judecarea pricinilor. Apoi trecu singur spre chilioara lui de sub ganguri şi cugetă zîmbind la înfricoşarea lui Tomşa. ― Şi de mine se îndoieşte, murmură boierul… Din sînge creşte la vedere o floare otrăvită!

Tudor Şoimaru primi după o săptămînă un răvaş lung în care Bîrnovă îi lămurea veştile de la Lehia şi nepăsarea Turcului. „Vodă te îndeamnă, după sfaturile mele, îi mai spunea Simeon, să faci un drum pînă la nohai şi să ceri lui Cantemir să sară într-ajutor, la nevoie… Du-te. Beiul va veni, pentru prietinia noastră…”

Această scrisoare o asculta, cu fruntea plecată şi cu sprîncenele încruntate, şi bătrînul Mihu în odaia lui Tudor, în sat la Şoimăreşti. Erau numai ei singuri, şi căpitanul ţinea înălţată în lumină hîrtia vînătă cu peceţile rupte. – După ce sfîrşi de slovenit şi vorbele de la urmă de dragoste şi frăţie, Şoimaru întoarse capul şi privi pe bătrîn.

― Ce zici, uncheşule?

― Trebuie să te duci, răspunse bătrînul.

― Ştiu, şi mă voi duce. Dar te întreb cînd se va stîrpi buruiana aceasta care creşte în Lehia? Abia s-a aşezat ţara şi iar se scoală văduva. Iar vor veni leşi şi cazaci. Fără linişte şi fără tihnă vom fi; şi dacă Moviloaia răpune pe Tomşa, Orheianu şi el ne va răpune pe noi!…

Şoimaru se înălţă în picioare.

― Ce vrei să faci? îl întrebă bătrînul ridicînd spre el ochii.

― Mă duc să-mi gătesc calul! Vara-i sfîrşită, şi-i vremea cînd se adună oştile…


 Bătrînul, rămas singur, întinse mîna spre răvaşul lui Bîrnovă şi-l ceti, încă o dată, cu luare-aminte, numai el. Apoi clăti din cap c-o simţire de îngrijorare şi oftă din adîncul rărunchilor.

Tudor intră după o vreme şi începu a trage, din lăzi şi din cuiele de lemn bătute în păreţi, straie şi arme. Îşi scoase şi boitorii cei nalţi de modă nemţească şi pinteni de fier cu colţi mari…

După patru zile, la Sîntămăria cea mică, a cărei slujbă cade în 8 ale lunii brumărel, – Tudor Şoimaru găsi pe Cantemir bei în tîrg la Căuşeni, lîngă Nistru. Turcii, moldovenii, tatarii şi toată amestecătura de neamuri din părţile Muncastrului şi din unghiul Mării pe care-l stăpîneau nohaii se aflau adunaţi la iarmaroc, deoarece la această zi de început de toamnă neguţătorii levantini şi maltezi aveau obicei să desfacă mărfurile aduse de departe în corăbii cu vîntrele.

Cantemir bei, cînd văzu pe Şoimaru înaintea lui, descălecat, stînd drept şi zîmbindu-i, – ridică amîndouă braţele în sus şi se repezi la el. Se sărutară de trei ori, şi se priviră în luminile ochilor, căci se despărţiseră de patru ani.

Tatarul se întoarse apoi spre slujitorii lui şi le dădu porunci, – şi apucînd pe Şoimaru de braţ îl trase după el.

― Haide cu mine, frate, îi zise, – am în tîrg aici un văr: totdeauna găzduiesc la casa lui. Te vei hodini la el. Mîni mergem unde am şi eu sălaş bun, cu zid de piatră…

În drumul lor erau întinse numai tărăbi subt adăposturi de pînză, – şi tîrgul statornic, ca toate aşezările tătărăşti, n-avea decît căsuţe joase de ciamur, fără pomi, fără împrejmuiri.

― Ce te uiţi aşa mirat? grăi rîzînd Cantemir. Satele şi tîrgurile noastre sînt tabere. Abia ne-am aşezat aici, şi mîni poate le dărîmăm şi poposim în altă parte…

― Poporul tău are altă fire… răspunse Şoimaru; e mişcător ca năsipul.

― Aşa-i, aşa-i! încuviinţă rîzînd beiul. Voi sînteţi ca şi codrii de la Orhei, care stau în locurile lor de-o mie de ani…

― Şi vor mai sta! grăi c-un oftat Şoimaru, dacă se va milostivi Dumnezeu de noi…

Cantemir îl privi cu luare-aminte, apoi îl trase cătră o căsuţă joasă şi lungă, împărţită în locuinţă pentru bărbaţi, harem pentru femei şi grajd pentru vite. Erau toate subt un singur acoperiş, şi Şoimaru simţi pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului de cai; dar intrînd în camara joasă, cu ferestre mici, găsi curăţenie desăvîrşită şi covoare de preţ, şi perne de matasă pe divanurile joase de pămînt bătut şi lipit cu îngrijire. Stăpînul locului, un om cărunt la barbă, cu turban în cap,  îi primi şi se închină înaintea lui Tudor, arătîndu-i cu mîna locuinţa şi spunîndu-i, în grai tătărăsc, că toate sînt ale oaspetelui: patul de hodină, blidul de mîncare şi vorba bună!

― Acuma spune-mi, frate, grăi Cantemir aşezînd pe Şoimaru lîngă el,  de ce-ai oftat aşa de greu mai nainte? te ameninţă vreo primejdie? Asta nu se poate. Te văd teafăr şi sănătos; eşti lîngă mine; aici nu te poate ajunge nici cel mai mare duşman al tău!

― Slavă Domnului, sînt tare, grăi răzăşul.

― Inima ţi s-a tămăduit?… 

― De mult, beiule, de mult.

― Atuncea ce este?

― Tomşa e primejduit dinspre partea Movileştilor ş-a leşilor, răspunse Tudor.

― Aşa? Şi-mi ceri ajutor pentru Tomşa? N-am primit nici o carte de la Stambul, şi Voievodul vostru e un om în care n-am credinţă, şi pentru care n-am dragoste…

― Carte-ţi va veni de la Împărăţie, întîmpină răzăşul, dar mă tem să nu fie prea tîrziu.

― Şi ce te doare pe tine?

― Mă doare, căci,  cum spuneai tu, frate, mai nainte, de codrii de la Orhei,  am prins şi eu rădăcină adîncă pe moşia bătrînească. Acu patru ani, cînd ne-am împrietinit, eram singur pe lume. Astăzi mă doare inima pentru mulţi. Şi mai ales mă doare gîndindu-mă că cel ce-a buzdugănit pe părintele meu şi a ucis atîţia de-ai noştri, se va întoarce de iznoavă şi va prăpădi şi cîtă răzăşime a mai rămas. Dacă poţi da un ajutor, beiule, dă-l! 


― Eu n-am înţeles niciodată, răspunse încet tatarul, îndîrjirile voastre pentru pămînt, certurile şi sîngele vărsat pentru un colţişor de grădină, cînd lumea lui Dumnezeu e aşa de mare…

― Ştiu… tu nu poţi pricepe… grăi cu glas mişcat răzăşul.. Nici eu mai înainte nu pricepeam; dar a fost în sîngele inimii mele această durere, – şi s-a vădit curînd. Înainte nu mă temeam: eram singur. Astăzi mă tem: sînt legat de lucrurile statornice!

În umbra cămării, pe divanurile moi stînd, Şoimaru îi povesti lui Cantemir cum stau lucrurile şi-i arătă şi răvaşul repezit de Bîrnovă.

― Bine, zise beiul, cată să mă gătesc, poate să ai mai curînd nevoie de mine. Vom pleca amîndoi chiar pe loc, să vestesc aulele mele, şi să le ridic. Vei vedea şi cum pregătesc şi lasă tatarii noştri hrană pentru muieri şi pentru copii…

În adevăr, admîndoi prietinii, chiar în seara aceea, plecară pe cai, pe dreapta stepă a Bugeacului, în care fîşîiau, cît vedeau cu ochii, ierburile uscate şi necosite. Era o singurătate ca pe-o mare şi tremurau întinderile sub lumina nehotărîtă a amurgului ca vălurele fără sfîrşit şi fără hodină. Şi ei cu slujitorii se duceau grăind încet despre amintiri şi povestiri războinice.

Într-un tîrziu, mergînd aşa pe cărarea abia bănuită în ierburile pustiei, printr-un cotlon necunoscut al lumii, Cantemir, rîzînd ca de nişte minuni, începu a povesti lui Şoimaru ce-a aflat în zilele acelea de la negustorii străini, care călătoresc pe mări.

― Îmi spuneau corăbierii, grăia domol, că umblă cu corăbiile nouăzeci de zile şi ajung la lumea cea nouă pe care au descoperit-o spaniolii… Acolo sînt oameni sălbatici şi ape de zece ori mai late decît Dunărea, şi codri care nu mai leapădă frunza niciodată… Şi după acele ape şi codri, în pustietăţi de piatră, unde cad izvoare în prăpăstii ca-n nişte cupe, din veci s-au strîns, s-au frămîntat şi s-au cernut în stropi năsipurile, şi s-au ales bulzi de aur mari de nu-i poate ridica omul în braţe… Şi ei zic că iau hrană pe un an, şi arme, şi se duc, trec apele, dau foc la păduri, se bat cu oamenii sălbatici şi-i omoară, şi cîte-odată ajung la aurul acela care scînteiază ca un soare printr-o perdea de apă…

― Vra să zică, după mări, sînt alte uscaturi… zise cu uimire răzăşul, şi pămîntul niciodată nu se sfîrşeşte!

― Eu ştiu? Dar parc-aş vrea cîteodată să pornesc şi eu într-acolo… Şi-mi mai spuneau ei că la ţara Franţuzului este un crai ş-un vlădică… Craiul se duce la biserică şi la petreceri, iar popa bate războaiele crăiei…

― Cum văd eu, vorbi rîzînd Şoimaru, lumea veche de-aici se sfîrşeşte, – ş-are să trebuiască să ne mutăm în cealaltă…

Astfel mergeau vorbind şi trapul cailor aproape nu făcea zgomot; numai întinderile susurau ca apa în întunericul nopţii. Şi ei erau fericiţi, subt stele, ca buni prietini care se revedeau.

După ce ajunseră a doua zi la tabăra nohailor, căzură la hodină; dar mai nainte avusese grijă beiul să trimeată poruncă în toate părţile la aulele războinicilor. Şi-ndată ce se strînseră călăreţii tatari, Şoimaru fu de faţă la vînătoarea cea mare de toamnă a lor, după care-şi pregătesc la fum pastrama tare de cal.

Porniră cu toţii, cale de-o zi la umblet, cătră smîrcurile cele mari de la miazănoapte, unde obliciseră ei că se ţin caii lăsaţi slobozi în stepă şi sălbătăciţi de ani şi ani de zile. Seceta verii îi adusese încet-încet cătră mlaştinile de la Cortal.

După ce ajunseră şi dădură de ei, îi sculară din toate părţile şi-i împresurară pe întindere de-o poştă, cu larmă mare, şi chiote; şi spăriindu-i necontenit şi tot strîngînd hăituiala, îi grămădiră în smîrcuri unde sălbaticii se înglodară cu copitele lor mari, fornăind, tremurînd, şi privind cu spaimă la vînători. Cînd începură a-i ucide nohaii cu săgeţile şi cu suliţele lor,  se văzu semnul cozii de cal fugind pe vînt în lungul pustiei şi grăbind spre ei.

― Mi-au trimes bătrînii veste! strigă Cantemir întorcînd calul cătră miazăzi. Ce este oare?… 


Şoimaru căuta să pătrundă depărtarea şi se gîndea că pentru el vestea nu poate fi bună: ori e veste de la crîmleni pentru război la alte hotare ale împărăţiei, ş-atunci Cantemir îl lăsă; ori e veste de la Moldova, ş-atuncea a intrat sabia în ţară, asupra lui Tomşa!

Tatarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare, îşi puse mîna streşină, la frunte; apoi se întoarse zîmbind spre fratele lui de arme.

― Omul nostru nu vine singur! zise el. Aleargă după dînsul doi călăreţi cu cuşme nalte… Să ştii că vestea-i pentru tine!…

Acuma începea a deosebi şi Şoimaru cuşma naltă a orheienilor lui. Veneau repede cei trei călări, parcă-i împingea de la spate vîntul mării. Curînd steagul tătărăsc căzu în jos fluturînd şi călăreţii se opriră, cu caii gîfîind de trudă, la cinci paşi.

Tatarul zise scurt, închinîndu-se lui Cantemir:

― Au venit doi trimeşi de la Moldova…

Cei doi flăcăi orheieni îşi urniră caii spre Şoimaru, îşi scoaseră cuşmele, şi unul zise:

― Căpitane Tudore! Ne-a trimes uncheşul Mihu să venim într-o întinsoare pînă unde te-om găsi: să-ţi spunem că au intrat pe la Hotin leşii, cu Doamna Irimiei şi cu multă oaste!

Tudor îşi ţinuse sufletul, pînă ce trimesul îşi isprăvi cuvîntul. Se întoarse răsuflînd adînc spre Cantemir bei. Acesta-i puse mîna pe umăr şi-i zise: „Mergem!”  Apoi îşi repezi calul înainte şi începu a-şi chema mîrzacii, poruncindu-le să întoarcă oamenii pe loc la tabără şi să-i gătească de război.

 

The Forum post is edited by Elia Feb 11
Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXXI

CUM SI DOMNIILE SINT TRECATOARE, CA TOATE



Movileştii intraseră cu oaste tare în ţară.

Tomşa le ţinea calea pe drumul Iaşilor; şi toată călărimea  răzăşească de la Orhei şi Soroca pornise ca o furtună în ajutorul Domniei, cu Tudor şi cu tatarii pe care în fugă îi putuse ridica beiul Cantemir.

Satul Şoimăreştilor rămase trist, apăsat de îngrijorări, ca de un nour. O vreme bătrînii şi femeile nu ştiură nimica despre întîmplările din sus, dar aveau nădejde că Dumnezeu va fi cu dreptatea lor şi nu va îngădui să-i calce iar nemila şi aspra lăcomie a lui Orheianu. Părintele Ştefan în fiecare amurg făcea o slujbă de vecernie, şi cu toţii intrau cu inima înfrîntă şi cu capetele umilite în biserică. Şi-n serile frumoase ale începutului de toamnă, după ce se întorceau lucrătorii din vii şi de la treier, – se strîngeau cu toţii în larga ogradă a bătrînului Mihu, vorbeau încet despre lucruri trecute şi aşteptau ceva, un semn, o veste.

După ce se scuturară deplin frunzele,  porni a cînta un vînt fioros de la miazănoapte, şi, ca nişte paseri spăriate de apropierea îngheţului, slujbaşi domneşti trecură spre cetăţile de la Marea. Din ce spuneau ei, nu se putea şti nimica hotărît: harţurile dintru început fuseseră în folosul leşilor şi cazacilor. Pîrcalabul de la Hotin vînduse pe Domn şi trecuse de partea năvălitorilor. Dar Domnia striga întruna gloatele şi făgăduia leafă.  Şi se strîngea ţărănime multă. Cu pămîntenii nădăjduia Tomşa să poată da o izbire mare şi să fărme pe duşman. 


Dar dintrodată, într-o noapte, pe vifor de ploaie, – căzură în sat, uzi pînă la os, flămînzi şi zdrobiţi de trudă călăreţii plecaţi la război. Veneau împuţinaţi, erau mohorîţi, şi vesteau căderea Tomşei. Ieşi satul cu ţuhali în cap şi cu lumini în tătărci scobite; fără lacrimi, fără răcnete, primiră muierile şi bătrînii pe cei ce soseau întregi, şi-şi şoptiră ca pe-un cuvînt de taină numele celor căzuţi sub săbii şi rămaşi în cîmpii depărtate.  Şoimaru coborî lîngă Mihu cu greutate şi trecu în căsuţa lui, fără să rostească nici o vorbă. Acolo Lie aprinse lumînarea de seu şi aţîţă un foc de vreascuri în sobă. C-o mînă Tudor îşi descheie contăşul greu de apă, îl lepădă la pămînt şi rămase palid în tremurul luminii, cu braţul stîng înfăşurat în pînză şi cu pumnul legat cu curele de chimir. 


― Sînt împuşcat la mînă! grăi el cătră bătrînul Mihu Uncheşul îşi aţinti asupra lui ochii lucitori; stătu      aşa       ca         încremenit      şi cufundat într-un gînd grozav. Apoi vorbi încet, ca şi cum îi era teamă de ceva:

― Îţi va fi fiind foame… Să trimet pe Lie la Savin… Ieşi din odaie, dar nu zăbovi, şi se întoarse îndată, umbînd în vîrful degetelor.

― Braţul ţi-i frînt? întrebă el cu blîndeţă.

― Nu, mulţămesc Domnului, dar e slăbit şi are nevoie de hodină…

Se aşezară amîndoi pe scăunaşe înaintea focului.

― Uncheşule, grăi deodată Tudor, cu ochii ţintă în flăcări. Ne-au biruit Movileştii. Ne-au tăiat, ne-au spîrcuit, ne-au alungat!

 

Bătrînul oftă. Afară fîşîia necontenit ploaia pe vînt.

― Trebuie să te desleg şi să te caut la rană… vorbi Mihu. Te-ai zdruncinat, te-ai înfierbîntat. Să nu faci carne vie.

― Nu, uncheşule, nu sînt eu întunecat din această pricină. Eu am un ir bun pentru aşa răni, precum ştii. E o doftorie pe care am învăţat-o demult, cînd am început întăi ostăşia, şi o port totdeauna asupra mea. M-am uns bine cu dînsa, m-am legat strîns şi cred că nu mi-a mai fi nimica… Dar mă gîndesc la ce ne aşteaptă, – şi parcă văd negru înaintea ochilor. Judecăţile vechi se sfarmă, dreptul îl taie sabia, şi nu vom avea domn şi divan care să ne sprijine…

― Cum am trăit pîn-acum ş-am izbîndit, vom trăi ş-om mai izbîdi… zise bătrînul şi prinse a-şi frămînta în dinţi mustaţa sură. Norocul armelor e schimbător: se poate să se întoarcă Vodă Tomşa asupra duşmanului cu putere proaspătă şi să-l răpuie… Îi va trimite ajutor Împărăţia…

― Se poate… îngînă cu îndoială Tudor. Totuşi trebile Împărăţiei sînt cu mare încetineală. Pe urmă Moviloaia e şireată, va trimete daruri la Sultan şi va făgădui haraci sporit… Turcului nu i-i atît de Tomşa, cît de lîna pe care o tunde de pe săraca ţară, ca de pe-o oaie!

― Cuvînt drept!… încuviinţă Mihu şi dădu încet din cap, cu sufletul pătruns de amarnică durere.

În pridvor, afară, cineva îşi scutură picioarele; fîşîi o mînă pe uşă căutînd clampa prin întuneric. Şi intră în odaie, cu ciubote grele de glod, Aniţa.

― Aşa, zise ea rîzînd; tătuca nu mai are cu ce veni; i-am furat ciubotele lui ca să pot răzbate pîn-aici! Afară e-o mişelie ş-un potop, de parcă vine sfîrşitul lumii!…

Puse jos, foarte încet, traista pe care o aducea cu mare fereală; pe urmă, rezemîndu-se de uşorul uşii, îşi trase una după alta, repede, încălţămintele de împrumut. Rămasă în colţuni, făcu un pas la o parte, se aplecă şi scoase încet o ulcică, o tigaie, o lingură, şi pită învălită într-un ştergar. Cu ele se înfăţişă la Şoimaru şi i le aşeză pe vatră, la foc. Îşi încrucişă după aceea braţele pe piept şi privi lung la oştean, uimită deodată de înfăţişarea lui.

Se îngălbeni şi clipi din ochi, îngînă:

― Eşti rănit, bădiţă!

Şoimaru prinse a rîde, şi-i făcu semn cu braţul cel sănătos:

― Nu te spăria, Aniţă, că nu mor din asta…

Ea zîmbi îndată, cu ochii în lacrimi. Privi cu îndoială spre uncheşul Mihu; dar tot îndrăzni, se apropiere Tudor şi-şi aplecă fruntea pe pieptul lui ca s-o sărute.

― De bine ce-ai venit! şopti ea închizînd ochii. M-am spăriat într-adevăr…

Trăgîndu-se la o parte, privi iar pe rînd la obrazurile întristate ale celor doi bărbaţi şi întrebă:

― E adevărat că Vodă a fost biruit şi alungat?

― Da, Aniţă, şi noi împreună cu el…

― Atunci e rău… zise ea sfioasă. Atunci înţeleg… Dar eu nu vă tulbur sfatul… Mînîncă, bădiţă Tudore,  şi vorbiţi ce-aveţi de vorbit. Eu stau cuminte într-un colţ, tac, şi nu vă supăr cu nimica… 


Oricît de mîhnită încerca să pară fata lui Savin pentru vestea cea rea de la război, totuşi bucuria îi răzbătea în ochi şi-n glas, deoarece se întorsese cel pe care-l visa în toate nopţile. – Se aşeză cuminte într-un colţ, în umbră, cu mînile subpuse, pe cînd rănitul gusta din pita frîntă şi din sorbitura de carne. Şi cu o deosebită luare-aminte, pîndind pe sub sprîncene pe oştean, ascultă istorisirea războiului de la rîpa Tăuteştilor.

― Leşii au venit pînă la o bătaie de puşcă de noi, grăia Şoimaru înviorat de gustarea caldă. Din limbile pe care le-am putut noi prinde cu şireclic, am aflat că ei vin cu cincisprezece mii oaste: între aceştia era căzăcime multă şi pedestrime ungurească, oameni de ţară aduşi de boieri, de cum au pătruns leşii pe la Hotin, şi mai ales husarii care umblau în mare rînduială sub cîrmuirea lui Corecki, – viteaz ostaş după cît îl cunosc eu…

― Şi Vodă avea mai puţin? întrebă bătrînul Mihu. Fata fugi cu ochii spre bătrîn, apoi iar spre Şoimaru.

― Nu. Noi am fost mai mulţi, – dar pe lîngă călărimea noastră şi tatari, şi pe lîngă oastea în leafă, era îmbulzită multă prostime fără arme bune şi fără rînduială. – Am avut chiar de la început pagube, din pricină că ai noştri s-au semeţit prea mult ş-au pătruns fără nici o socoteală pînă între cazaci şi leşi. Chiar Vodă, simţind că are gloată tare şi văzînd că a sosit şi Cantemir cu mine, – a trimes o scrisoare către coconul Alexandru, în care-i zicea aşa: „Fugi, băiete, la învăţătură înapoi, la leşii tăi, şi ia şi pe mă-ta cu tine, căci altfel am să te bat peste ceafă ş-am să te mîn cu harapnicul înaintea mea!… Nu îndrăzni, căci eşti încă pui, şi ai caş la gură…” Şi alte multe cuvinte de ocară-i scria, căci Vodă Tomşa-i aprig precum îl ştii, şi rău de colţ…

Şi ajungînd ei aproape de noi, Visniovecki şi Samoil Corecki, care ei erau cei mari şi rînduiau totul, au ieşit în larg de şi-au jucat puţin caii ş-au privit, apoi au poruncit să lege tabăra după rînduiala şi obiceiul căzăcesc. Ş-au stat aşa noaptea în apărare şi s-au frămîntat la focuri ş-au zvonit întruna… Iar cum s-a făcut ziuă, s-au rînduit grabnic, ş-au pornit cazacii de-au lovit pe oamenii lui Cantemir şi i-au răzbit, pe urmă oastea cealaltă a năzuit la cele douăzeci de puşti de aramă ale noastre, – şi cum au dat izbire, siimenii şi darabanii au făcut îndărăt pînă la rîpă, au lepădat armele şi s-au dat supuşi…

― Numai vînzarea răpune capetele crailor… mormăi frămîntîndu-se bătrînul Mihu.

― Aşa este precum spui, uncheşule… Veneticii, cu straiele lor mîndre şi cu pană argintată, nu şi-au pus viaţa, căci n-aveau pentru ce; asta am mai văzut-o şi la alţi domni şi crai; numai noi oamenii de ţară, năcăjiţi şi amărîţi, în ceasul acela greu cînd ne răzbea puterea, am tras săbiile. Atuncea am strigat eu cătră toţi răzăşii şi le-am spus un cuvînt pe care n-au să-l uite… Ş-am început a bate, ş-am tăiat pedestrime, ş-am risipit cazacii, pînă ce Corecki, odihnit, şi-a năpustit pînza lui de husari, bulziş, ca vîntul; şi-n calea lor n-am mai putut sta… Ne-am frînt, ne-am risipit şi noi, după ce nu mai era nimene nici la dreapta, nici la stînga noastră, şi rămăseseră numai ticăloşii siimeni deasupra rîpei Tăuteştilor… îi vedeam pe cînd mă trăgeam cu ai mei, cu braţul sîngerat: intraseră leşii în ei, şi le plăteau pentru că s-au plecat ş-au lepădat armele: şi-i tăiau, de socot că i-au clădit pe toţi, unii peste alţii, în rîpă…

Of! uncheşule Mihu, otrăvit e ceasul înfrîngerii! L-am mai încercat eu în viaţă, dar atuncea nu-mi păsa, şi mă băteam ca siimenii pentru simbrie: eram vesel că scap cu viaţă! Dar acum ne alunga sabie iute. – Şi înţelegeam că toate ale noastre, străduinţi şi nădejdi, tot ce-am aşezat aici la Şoimăreşti, toate sînt prăpădite!

Vodă Ştefan fugea între noi; i-am apărat pînă-n drumul Vasluiului viaţa cu săbiile. Era la dreapta mea, negru ca pămîntul la obraz; clănţănea din dinţi cu turbare şi fura cu ochii îndărăt; şi blăstăma şi pămînt, şi Dumnezeu! Părea nebun, la popas. A coborît de pe cal şi s-a învîrtit în loc rînjind. Pe urmă m-a văzut lîngă el, m-a privit lung cu lacrimi, şi-a plecat capul în piept şi s-a aşezat pe ghizdelele unei fîntîni. Sta aşa, prăpădit, şi nu spunea nimica…


 Bătrînul Mihu ridică ochii şi, în tăcerea care se întinse, păru că ascultă zbuciumul vîntului. Zise după aceea:

― A fost Tomşa om crunt: Dumnezeu să-l ierte pentru greşalele lui. Dar pentru noi, Şoimăreştii, a fost ca un părinte…

Şi fata, bătrînul şi oşteanul rămaseră în tăcerea odăiţii ca într-o singurătate; făclioara feştilei de seu răsfrîngea luminiţi în ochii lor; păreau a se gîndi la ceasul de cumpănă; şi toamna cînta cu ciudate glasuri la ferestre.

― Dar beiul ce-a făcut? întrebă deodată uncheşul Mihu.

Şoimaru zîmbi:

― Cantemir? El ştie cum să-şi poarte tatarii… Oştenii lui nu ţin mult piept; de la cea dintăi izbire îşi dau sama ce trebuie să facă… S-au tras înapoi şi s-au risipit ca pulberile; ei au cai iuţi care parcă zboară. Mîni se vor întoarce şi vor fi ei mai tari, ş-atunci, prădînd şi arzînd la duşman, tot ei se vor găsi în cîştig… Asta-mi spunea Cantemir, cînd ne-a ajuns din urmă, în amurgul serii, la al doilea popas.

Tatarii lui descălicaseră, rupeau în dinţi carne şi pită, după obiceiul lor, vorbeau şi rîdeau; pe cînd răzăşii noştri parcă prohodeau un mort. Ei n-aveau merinde, ori nu le mai venea să mănînce; înconjuraseră cele şaptesprezece şipote care izvorăsc în budăie, fiecare subt o răchită, la Racovăţ în vale, şi tot se rînduiau la apă şi iar se întorceau, parcă erau căptuşiţi cu jăratic pe dinăuntru…

Iar Cantemir şi Bîrnovă s-au aşezat lîngă noi şi se uitau la Vodă cît e de amărît.

― Ce este? a zis Cantemir ş-a zîmbit; de ce se întristează Domnul? ca să se poată bucura mai tare mîni?…

Tomşa-Vodă a răsărit şi s-a uitat la bei, parcă nici nu-l cunoştea.

― Aşa sînt războaiele, a grăit iar tatarul, şi mai ales în Moldova. Aici şi furtunile se întorc năpraznic pe crîngul lor; acum vin din jos cu pulberi, şi peste o clipă se întorc şi se prăvălesc din munte cu puhoaie…

Atunci, la aşa cuvînt bun, şi Simeon, prietinul nostru a început a mîngîia pe Vodă Ştefan şi a-i spune că oştenii din nou se vor aduna.

― Şi vom hărţui pe venetici, măria ta, zicea el, precum făceau Domnii cei vechi, pîn-or ajunge la istovire…

― Dacă izbîndesc să-mi adun iar oamenii, a strigat Tomşa privindu-ne, atuncea nu-i las, – căci tot trebuie să ne trimeată Împărăţia ajutor…

Şoimaru tăcu o clipă.

― Aşa este, vorbi bătrînul Mihu. El se gîndea la turci… Azi turcul, mîni leahul; trec peste noi şi ne calcă; unul rînduieşte o lege şi celalalt o sfarmă.

― Asta mă gîndeam şi eu… răspunse încet oşteanul. Trăim într-o vreme de mare amărăciune…

Fata zise deodată din colţul ei:

― Dacă ar fi mulţi ca bădiţa Tudor, atunci altfel ar umbla treburile în ţara noastră!…

― Aici erai, puşchiule? răsări moşneagul şi scuipă uşor cătră ea…

― Aici, uncheşule… Am aşteptat să isprăvească de mîncat bădiţa, – şi acuma am să-i întind pînză curată şi am să-i aşez pernă şi pocladă pentru hodină… Mîna legată poate-l doare; după atîta umblet, poate-i trudit!…

― Bine, bine… îngînă răzăşul cel bătrîn. Aşa este; trebuie să ne ducem. Şi acu ce-ai să faci, Tudore?…

― Acu, răspunse oşteanul, am să mă hodinesc zece zile. După aceea cred că mîna iar mi-a fi tare. Şi-mi iau oamenii şi mă duc să găsesc pe Domn: ori la Bîrlad, ori la Galaţi, ori la Brăila, după cum vor fi întîmplările…

Aniţa începu a umbla prin casă, rînduind. Bătrînul, înainte de a pleca, iar se îngriji de rană.


 ― Poţi să te duci, uncheşule, fără grijă, îi zise Şoimaru. Doftor bun sînt şi eu, şi am şi pe Lie, în odaia de peste tindă!

Cum rămaseră singuri cei doi tineri, – Aniţa se strecură spre vatră, cuprinse cu un braţ pe oştean de după grumaz şi-şi lipi fruntea de tîmpla lui.

― Bădiţă! suspină ea cu lacrimi, eu nu mă duc de-aici… Acuma pot să-ţi spun cît îmi eşti de drag. Dacă m-alungi, stau afară în zloată pînă ce-oi pieri… Să mă reped acasă să spun că vin să te păzesc, – şi lasă-mă să-ţi priveghez la căpătîi… Îţi fac o legătură nouă. Îţi dau un pahar de apă; şi nu-mi spune nimica, nici nu te uita măcar la mine; ştiu că sînt o urîtă, dar lasă-mă, bădiţă… căci eu am ştiut c-ai să vii supărat; te-am văzut astă-noapte în vis, şi erai înveşmîntat cu negru, fără cal şi fără arme…

Oşteanul simţi lacrimi fierbinţi pe obrazul lui. Ridică mîna dreaptă şi cuprinse mijlocul fetei; o trase la piept şi o sărută; şi se simţi înduioşat cum nu fusese nicicînd în furtunoasa lui viaţă. 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXXII

DURERUILE LUI JUPAN STROIE



Bătălia în care Tomşa fusese înfrînt, cu toţi tatarii şi răzăşii lui, se dăduse dimineaţă tare, în cea dintîi zi a lui octomvrie. Izbirea fusese scurtă şi crîncenă; curînd dispărură călăreţii Domnitorului  risipiţi în stoluri în zarea Tătărănilor. Rămaseră pe loc numai morţii şi răniţii, pe care-i sfîrşeau de zile săbiile şi suliţele; şi deasupra rîpii de la Tăuteşti, darabanii şi siimenii în care leşii au tăiat fără contenire, pînă ce le-au căzut braţele de trudă.

Şi azi răscoleşte plugul acolo oasele morţilor.

Nemernicii oameni de ţară, îngroziţi, lepădaseră ghioagele, coasele şi topoarele şi îngenunchiaseră, cu cuşmele în mînă şi cu pletele în ochi. În ei intrase urlînd căzăcimea şi i-ar fi potopit dacă, la porunca lui Corecki, nu li s-ar fi pus în cale cu lăncile lor lungi husarii, oaste aleasă de nobili.

― Pace! strigă Samoil înălţînd în sus sabia. Daţi-vă îndărăt, păcătoşilor! Nu ucideţi oamenii care se dau robi!

Apoi alergă în goană spre hatmanul Visniovecki, şi, pe cai stînd, se sărutară amîndoi pentru bucuria biruinţii, – şi plecară în urmă să îmbrăţişeze şi să firitisească şi pe Vodă Alexăndrel.

Îndată, după semnul de adunare al trîmbiţilor şi după porunca hătmăniei, – pedestraşii desprinseră chervanele legate, le rînduiră cu caii înhămaţi şi se pregătiră de intrare în scaunul Domniei. Husari leşi porniră pe dată la Hotin ca s-aducă, în carîte grele, pe Doamna Elisabeta, pe Domniţa Ecaterina şi celelalte subţiri şi gingaşe obraze femeieşti. – Iar Visniovecki, rînduind oastea şi tot alaiul, dădu poruncă de înaintare spre Iaşi chiar asupra amiezii.

Boieri călăreţi sosiseră din partea unora din bătrîni, ş-a părintelui mitropolit; drumul, era slobod: tîrgul aştepta domn nou şi privelişte mare. Vestea înfrîngerii lui Tomşa trecuse prin Iaşi ca furtuna de grindină, cu boierii şi călăreţii năprasnic fugind pe cai, cu plete şi coame spulberate.

Cînd alaiul fu rînduit, pan Visniovecki veni la Alexandru şi-i zise mîndru, plecîndu-şi sabia:

― Primeşte scaunul părintelui tău, Voievoade!…

Tinerelul cocon zîmbi cu faţa lui prelungă şi albă şi-şi dădu pe spate pletele bălai. Subţirel şi drept pe cal, în strai de domn moldovan, cu contăş scump şi gugiuman de sobol, era frumos la vedere şi părea mai degrabă o domniţă în straie bărbăteşti.

După obicei, cînd ajunseră la margine, le ieşiră întru întîmpinare tîrgoveţii, deprinşi cu toate schimbările domniei, ca şi cu schimbătoarea vreme a ţării; şi în turnuri clopotele de aramă prinseră a cînta slava celui mai nou biruitor.

Şi intrară cu mare fală şleahticii cei mari, Visniovecki şi Corecki, avînd la mijloc, între ei, pe fiul lui Irimia, – iar după ei păşea pe cai mîndru împodobiţi garda franţuzească a căpitanului Montespin, care era în leafa Doamnei Elisabeta: erau în ea cincizeci de cavaleri cu platoşă şi coif, – oameni vechi de război, cu săbii grele. Priveau mîndri în jurul lor şi cu nepăsare: mai treceau printr-o ţară şi mai vedeau un tîrg nenorocit. Tot aşa de bine rînduiţi şi în straie scînteietoare trecură husarii leşi. După pasul tăcut al acestora, – amestecaţi şi gălăgioşi veneau boierii moldoveni şi leşi, şi altă multă oaste cu miile de robi ţărani, mînaţi cu bice: au curs înlăuntrul tîrgului două ceasuri încheiate. Şi tocmai în urmă, după se sloboziseră pe mărgini pîlcuri de pradă, intrară buluc cazacii cu cojoacele lor stropite şi mînjite de sînge.

Cum se apropiară de Curtea Domnească, trîmbiţile, fluierele şi dobele începură a suna fără întrerupere. În acest zvon ascuţit şi biruitor, Alexandru intră în biserica domnilor, – apoi ieşi şi trecu la palat unde îl aştepta tronul împodobit cu covoare. Oastea umplu ograda şi toate uliţile din jur pînă la mari depărtări, şi boierii şi leşii se îmbulziră în sala cea mare.



Acolo s-au firitisit cu toţii şi s-au îmbrăţişat din nou şi Alexandru s-a urcat pe tronul părintelui său,  pe cînd nu mai conteneau şi tremurau ascuţit bucuroasele flaute. În vremea asta, se pregătea masă mare, iar oştenii cazaci şi leşi au început a împunge pe tîrgoveţi, a năzui spre dugheni şi spre neveste: toţi biruitorii, şi cei de frunte şi cei de rînd, erau flămînzi de mîncare şi petreceri.

La această masă mare, în grabă aşezată, jupîn Stroie Orheianu zise cătră pan Ludno, ginerele său: ― Acuma, între două pocaluri, dragul meu, să vorbim puţintel şi despre rînduiala pe care o poate face măria sa Alexandru în trebile ţării. Vei vedea atuncea, pan Antonie, că nu degeaba ai înarmat dumneata cinci sute din servii domniei tale şi i-ai deprins la război…

― Mazurii mei s-au purtat într-adevăr straşnic… grăi Ludno, întinzînd îndărăt, spre cupar, paharul.

― Da; de asta te bucuri, dar mai tare te vei bucura, cînd cu adevărat te vei folosi de vitejia lor…

― Ce vrei să spui, socrule? întrebă leahul rîzînd. Orheianu trase mai întăi cătră sine un taler mare, în care se afla întins un crap de trei ocă. Îl ţinu între palmele întinse, parcă l-ar fi umbrit, şi-l gustă poftitor cu ochii. Încetinel după aceea începu să-l spintece cu cuţitul pe la spinare, ca s-aleagă carnea bună, rumenită-n undelemn, de ţesătura de oase.

― Hof! oftă el purtîndu-şi limba în gură şi înghiţind în sec; că bun lucru ştiu să gătească monahii noştri… Dacă nu erau ei, şi iazul lor din vale, – nu mi s-ar fi bucurat ochii de-aşa bunătate! Nu pofteşti, pan Antonie?…

Antonie îşi întinse talerul; începu a gusta din peşte mai mult din vîrful buzelor, şi privea uimit şi zîmbitor la Orheianu cum mînca de pripit şi de grozav. Boierul se îndeletnici o vreme cu crapul monahilor, apoi oftă adînc, răsturnîndu-se în scaun, şi-şi sorbi cu ochii închişi paharul mare de vin.

― Ei, amu să vedem ce mai face Vodă! pufni el.

În capul mesei, între nobili şi boieri moldoveni, Alexăndrel sta drept pe un jilţ mai înalt. Îl bucurase cel întăi pahar de vin. Rîdea şi vorbea cu hatmanul leah, cu Samoil şi cu marele vornic Nistor şi le amintea, cu un zîmbet de dispreţ, despre proasta şi lăudăroasa scrisoare ce-i trimisese Tomşa înaintea bătăliei.

― Noi i-am scris răspunsul pe spate! zise el vesel, acuma ceteşte şi înţelege că semeţia lui a fost prea grabnică! – Şi cu degetele lui delicate, Vodă cel tînăr îşi mîngîie haina trandafirie de atlaz şi-şi potrivi la piept ceasornicul de aur în chip de ou, – care-i arăta că numai de patru ceasuri e stăpîn vremelnic al Moldovei.

Orheianu crezu nimerită clipa, – şi se sculă în picioare, mare, gros şi bărbos.

― Măria ta! milostive Doamne! strigă el c-un glas tare, şi se întoarseră cătră el nenumărate capete de oaspeţi; noi cu dragoste te-am împresurat, şi ne-am luptat ca să dobîndeşti ocina pe care ţi-a lăsat-o milostivul şi viteazul tău părinte! Acuma te vom ruga în genunchi noi toţi boierii cei buni de ţară… să faci măria ta rînduială, să pliveşti neghina, să îngrozeşti pe răi şi să ne fii nouă părinte bun! Căci noi cu toţii am pătimit de pe urma mişelului de Tomşa: la toţi ne-a răpit averile, ne-a împărţit moşiile, ş-am rămas calici în ţară străină, măria ta…

― Bătrînul a grăit cuvînt drept… glăsui grav de la locul lui vornicul Nistor. Se cade să se întoarcă boierilor tot ce au pierdut! Şi să fie iertată şi miluită şi prostimea; căci şi ea are loc sub soare!

― Vom împărţi dreptate tuturora… zise Alexăndrel, ridicînd mîndru capul. Vom chibzui cu boierii şi sfetnicii noştri, să aducem în ţara noastră iarăşi mărirea cea de demult!

Privirile tînărului voievod se înflăcărară şi leşii se grăbiră să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte.

Orheianu se aşeză mulţămit în scaun şi se-ntoarse spre ginerele său, clipind şiret din ochi.

― Voiai, pan Antonie, să afli la ce-ţi va folosi cu adevărat vitejia mazurilor domniei tale? Ştii că eu am în Ţara-de-sus patru moşii cu păduri mari, cu iazuri, crîşme şi mori. Dar în Ţara-de-jos am de două ori pe atîtea,  ş-acolo creşteam vitele mele cele bune, pe care le trimiteam la vînzare în Lehia şi la nemţi. 


Acuma îţi voi spune numai atîta, că cel mai mare şi mai bun pămînt al meu, care ţine de Murgeni şi se-ntinde şase ori şapte mii de fălci, e cel despre care-ţi grăiam odată, şi pe care mi l-a rupt Tomşa şi l-a dat obraznicilor răzăşi de la Şoimăreşti… La acest pămînt am ţinut eu, pentru că a fost averea mea… Acolo mi s-au înmulţit vitele, acolo am vii, acolo, între sate, am rateşe bănoase şi mori care-mi aduc greu uium; şi iazuri cu peşte, şi cinci mii de ştiubeie în prisăci… Toate le-am avut, căci mi le-a hrăpit tiranul… Acuma cată, pan Antonie, să le dobîndim îndărăt. Aceasta-i averea mea. Celelalte moşii, pe lîngă asta sînt nişte pustietăţi!

― Cum? strigă rîzînd Ludno; eu te-am crezut, pan Stroie, bogat mai mult în vorbe şi-n pofală! Şi văd că eşti cuprins cît şi noi, în Lehia…

― Ai crezut asta? strigă Orheianu cu supărare.

― Da, mărturisesc, vorbi cu bună-voie pan Anton, şi te rog iartă-mă!… Eu nu-ţi sînt ginere pentru c-am socotit că vei fi avînd averi; eu m-am închinat Magdei mele. Pentru ea am îmbrăcat zale; pe ea am urmat-o!… Dar de vreme ce spui că ai bunuri, se cade să le apărăm şi să le cîştigăm îndărăt…

― Tot ale Magdei ş-ale domniei tale vor fi!… strigă cu înduioşare Stroie, şi iar sorbi o cupă de vin. Şi-n juru-le vuia sala de un murmur greu, iar din ogradă şi din alte încăperi veneau cîntecele şi chiotele cavalerilor şi oştenilor care închinau şi ei băutură şi se săturau cu mîncări, în scurt împlinite de la localnici.

― Las’ să se veselească! grăia cătră Domn vornicul Nistor. Atîta bucurie pe lume are şi oşteanul!

Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno.

― Ginere! spuse el cu veselie. Ştii ce-am cugetat eu, cît am stat şi am băut acest pocal de vin? Mult mi-a plăcut mie în Lehia un lucru: Servu-i serv; boieru-i boier! Ai cu cine munci pămîntul, ai cu cine ieşi la război! Omul tău l-ai aşezat, l-ai legat de pămînt, e-al tău! Pe cînd la noi, iubite, din pricina asprelor vremi, se risipesc proştii ţărani şi ţi-i apucă toţi din toate părţile… Şi sînt locuri cu popor des, mai ferite, mai apărate, – ş-acolo sînt răzăşi care-s mai fuduli decît noi, boierii… Tare-aş dori eu să-i îmblînzesc şi să-i aduc la cuminţenie, să fie ei ai mei şi să mă cunoască de stăpîn!…

După această dulce vorbire către leah, jupîn Orheianu întinse iar cupa peste umăr.

― Căci eu, începu el iar, eu, boierule, totdeauna am stat ş-am cugetat cu jale la risipa moşiei noastre… Era odată mare, era odată tare, – chiar şi pe craii voştri i-a bătut Ştefan-Vodă cel Bătrîn şi alţii… Aşa se găseşte însemnat în letopiseţul cel vechi slovenesc… întreabă pe vornicul Nistor, să-ţi spuie şi el. Şi pe turci i-am bătut; şi pe unguri, şi pe toţi… Aşa era în vremea veche… Şi de ce, iubite? Să-ţi spun eu de ce. Pentru că poporul era ascultător, se scula ca un singur om la glasul lui Vodă, şi-al boierilor… Aşa să fie ş-acuma, – şi iar ne-om ridica unde am fost… Pe mine mă doare inima, pan Ludno, cînd văd cît de jos am căzut!…

Pan Ludno zîmbi:

― Atunci s-aşteptăm pe Magda, care soseşte cu Doamna Elisabeta, şi să ne ducem cu mazurii mei să facem rînduială unde spui şi cum spui. Aşa este?… Bun cuvînt?

― Da, aşa este! grăi cu duioşie Orheianu. Mult mă bucur că mă aflu iar cu Domnul meu, la ţara mea, şi voi vedea iar prisăcile şi morile, şi grădinile, şi toate, care la noi îs mai frumoase, boierule, decît oriunde pe pămînt!…

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXXIII

SE PREGATESTE CEAS RAU



Tomşa, aşezat în ţara muntenească, începu să lovească ţinuturile  moldoveneşti din margine, răzbind pînă la Bîrlad. Armata leşilor şi-a Domniei nouă prinse a cunoaşte ş-a supune oraşe şi sate, aşezînd pîrcălabi noi şi staroşti, ridicînd biruri şi hrană pentru oameni şi cai. Doamna Elisabeta, aspră şi tare-n dorinţile ei, voia să ţină închinată ţara creştinilor leşi, şi să scape odată de ruşinea şi jugul necredincioşilor osmanlîi. Oşti proaspete trebuiau adunate, biruri nouă pentru plata lor trebuiau orînduite, şi Nistor vornicul şi hatmanii leşi o ajutau întru izbîndirea acestui vis îndrăzneţ. Dar ţara, pînă la împlinirea dosurilor ei, era zdrobită; oştile începeau în sate un iernatic silnic, luînd cu hapca pînea, vita şi muierea omului; şi ţărănimea îngrozită se mişca, hotărîtă să fugă iar peste hotare.

Nerăbdător, Orheianul, cu Magda şi pan Ludno, urmat de mazuri, – coborî cătră Răut, spre locurile după care cu dragoste suspina de atîta vreme. – Ştirea sosirii lor o primi Şoimaru îndată. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungaţi parcă de cineva din urmă. Era într-o după-amiază, – şi soarele de toamnă lucea pe-un cer senin.

Cei doi oameni se opriră, descălecară şi se repeziră în ogradă. Tudor, cu mîna încă legată, le ieşi înainte.

― Ce este? întrebă el încruntînd sprînceana.

― Jupîne Tudore! grăi unul din ţărani, Gavril Lostun; am zărit din foişor pe boierul Stroie venind cu slujitori mulţi…

― Era uşor de bănuit… vorbi încet Tudor. A pornit fără întîrziere. L-aţi însemnat? L-aţi văzut bine?

― Doar îl cunoaştem! strigă Lostun. Numai el îi aşa de mare şi are un bărboi aşa de groaznic! Încă s-au oprit în locul unde face Răutul iaz ş-au privit înspre ostrov…

― De ce? nu era singur?

― Nu. Era şi cu alţi boieri de-ai lui…

― Bine, grăi Şoimaru, după o clipă de gîndire. Duceţi-vă şi chemaţi în grabă aice pe bătrîni, la sfat… Şi daţi semnul de clopot; trebuie să steie oamenii gata asupra armelor ş-a cailor. Parcă eu pot şti gîndurile Orheianului?… 


Călăreţii încălecară în grabă şi porniră să îndeplinească porunca. – În sat se iscă zvon, deodată. Şoimaru auzi în vecinătate glasuri spăriate de femei care-şi chemau copiii; oamenii se adunau pe-acasă şi-şi grămădeau în staule vitele; copilandri adunau în goană, călărind pe deşelate, grămezi de cai care nechezau. – Era o vreme limpede şi dulce de toamnă şi toate zgomotele se auzeau desluşit…

Şoimaru chemă pe Lie şi-i porunci să-i gătească murgul şi să-l ţie înşeuat. Apoi numai c-o mînă îşi prinse sabia la chimir şi-şi îndesă în cap cuşma de oaie. – Pe poartă intră, dîrz şi morocănos, bătrînul Mihu; veni apoi părintele Ştefan; şi după el alţi bătrîni, cărunţi şi albi, – cei mai vechi şi mai mari ai neamului şoimăresc. Îl înconjurară pe oştean, îşi dădură căciulile brumării pe ochi, şi se rezemară în toiege.

― Aţi auzit? strigă deodată Tudor, privind aprig în juru-i. A venit Orheianu la Murgeni.

― Da, vorbi rar şi îndesat Mihu, a venit să stăpînească iar pămîntul răpit.

― Nu ştiu de ce-a venit! grăi Şoimaru înălţînd capul. A venit cu slujitori să ieie cu sila ce era tot al nostru şi ce ne-a întors judecata cu dreptate? E al lui, ori e-al nostru?

― Nu-i al lui! nu-i al lui! gemu cu tărie Mihu: e-al nostru ş-al strămoşilor noştri morţi!…

― Atunci îl apărăm?

Ca într-o înfiorare, Tudor îi petrecu pe toţi cu privirea-i scăpărătoare.

Bătrînii tăcură. Chiar Mihu, cu spinarea aplecată, îşi frămînta obrajii zbîrciţi şi cugeta ce răspuns să deie.

Preotul îşi ridică privirile asupra oşteanului şi grăi domol:

― L-om apăra cu hîrtiile noastre; acum se cuvine oare să tragem sabia?

― Bine, mormăi nemulţămit Mihu. Dar el cu dreptate vine să ni-l ieie?…

― Eu vă întreb un lucru: încă o dată! vorbi scurt Şoimaru. Al cui e pămîntul?

― E-al nostru, drept, răspunseră bătrînii ridicînd bărbile.

― Atunci de ce rîvneşte boierul cu arma la el?

― Staţi… vorbi iar preotul… Să aşteptăm, oameni buni! De ce să ne-nchipuim că vrea să-l ieie cu arma? Ce? e ţara în pradă, pe mîna turcilor? Doar e şi el creştin ca şi noi. Am trăit la un loc cu dînsul şi ne cunoaştem. Şi vom mai trăi, căci şi el are moşie dreaptă a lui în coasta noastră… Să-i cerem judecată nouă, oameni buni, să mergem iar la Domnie, – şi să puie pe masa divanului fiecare îndreptările lui! Şi oare vor fi ochii oamenilor aşa de orbiţi să nu vadă? şi Dumnezeu, chiar, ne va lăsa pieirii? Pentru păcatele noastre n-am suferit destul pîn-acuma?…

Bătrînii se întoarseră spre preot, mulţămiţi de cuvîntul lui cel bun.

― Înţeleaptă vorbă… rosti încet şi cu stăpînire Şoimaru. Suflete bune şi împăcate din pricina bătrîneţii!… Aţi uitat răutăţile de altădată? Pentru dreptul nostru, pe care de la dumneavoastră l-am învăţat, eu am să întreb pe gospodarii mei cei tineri, cu care am fost la oaste şi m-am luptat pentru Vodă. Pe dumneavoastră, uncheşilor, care-mi sînteţi părinţi şi rude bune, – tot am a vă mai întreba, a doua oară, ceva: cine-a zdrobit cu buzduganul ş-a ucis pe tatăl meu, care a luptat cu dumneavoastră alăturea, cînd eraţi tineri?

― Copilul are dreptate; voi aţi îmbătrînit! grăi cu tărie Mihu.

― Am dreptate, zise domolit deodată Şoimaru, căci de la dumneata am învăţat să iubesc moşia… Cînd au intrat mai dinioarea vestitorii în sat, şi mi-au dat ştirea sosirii Orheianului, ş-au risipit-o apoi tuturora, – nevestele şi copiii mai bine au înţeles că vine un vînt de primejdie; şi tot freamătul care s-a deşteptat în sat a arătat inimii mele că nu se înşală!…

― Are dreptate nepotul! vorbi mai tare Mihu.

― Cu toate acestea să stăm pe dreptatea noastră  şi să aşteptăm… încheie Şoimaru, dar cu caii şi armele gata…

Bătrînii îşi plecară frunţile, apoi îmbrăţişară pe oştean: simţeau şi ei a cui e dreptatea; dar peste apa sufletului lor, odată tulburată, acuma se întinsese luciul uitării ş-al iertărilor. 


Clopotul prinse a suna în turnul bisericii; Şoimaru se îndreptă spre ţintirim, tăcut şi cu sufletul zbuciumat. Stătu înaintea pietrei pe care era scris numele lui Ionaşcu, şi părea a se gîndi. – Visa la întîmplările care se puteau isca, ş-o nelinişte grea îl cucerea clipă cu clipă. Totuşi, cu mişcări hotărîte şi cu ochii aspri, intră în adunarea oştenilor lui, cerîndu-le să fie gata pentru orice ceas de primejdie.

― Să ţie fiecare om mîna pe sabie! grăi el cu străşnicie.

Dar după-amiaza trecu liniştită, fără întîmplări, şi soarele se cufundă într-o pîclă uşoară, ca-n nişte mări de pace, ce se întindeau dincolo de zări…

Străjerii trimeşi spre Murgeni aduseră cuvînt bun: linişte!

― Ce gînd are boierul? întrebă Mihu, privind cu îndoială spre fecior.

Şoimaru înălţă din umeri şi oftă; strînse mai bine chinga care-i ţinea braţul legat la chimir şi nu răspunse.

Îndată ce se întinse umbra serii, – răsări luna cătră pustietăţile Bugeacului, mare şi sîngeroasă, pe un cer fără nici un nour; şi la poartă se opri un străjer, aducînd pe un slujitor călare de la Murgeni.

Şoimaru se aşeză pe prispă, ca şi cum n-avea nimica de ascultat. Bătrînul Mihu aşteptă să înainteze omul boieresc pîn-aproape şi-l întrebă cu prefăcută linişte:

― Ce veste, voinicule?

― Bună pace, jupîne… zise slujitorul. Boierul nostru a venit la Murgeni.

― Ştim.

― Şi m-a trimes să vă spun cuvînt bun: domnia lui vra să se împace cu dumneavoastră…

― Aşa?

― Da, precum vă spun. Zice boierul: Domnia nouă s-a aşezat pentru multă vreme; ţara nu mai trebuie bîntuită; să punem la cale treburile noastre: fiecare cu drepturile lui şi Dumnezeu cu toţi…

― Ai grăit cuvînt bun, Constandine… vorbi cu glas mai îmblînzit moşneagul.

Nădejdea îl făcea mai blajin, – şi cunoştea şi chema pe nume pe slujitor, care era un ţăran, aşezat de mult, vecin, pe Murgenii boierului Stroie.

― Ce răspuns să dau? întrebă omul. Bătrînul privi spre Şoimaru.

― Nici un răspuns; să vedem… mormăi oşteanul.

Slujitorul plecă, pe drum luminat de lună. În sat părea că s-a întins deplină linişte. Dar la fîntîna lui Grozav, cătră pădurile Murgenilor, erau adunaţi şi treji, cu cai înşăuaţi, răzăşii.

Tudor chemă pe Lie şi porunci să-i aducă murgul şi să încalece şi el, cu săneaţa încărcată. Îşi cercetă sabia şi porni cătră Murgeni, să se încredinţeze singur, cu ochii lui, ce se pregăteşte şi se fierbe la curtea Orheianului.


 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXXIV

MAGDA SE ARATA A TREIA OARA


Luna se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de  cositor,  şi risipea în întinderi, spre văi, spre codri, spre imaşuri şi ape, un fel de ceaţă de lumină, care ştergea marginile hotărîte ale lucrurilor.

Tudor îşi duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, şi, apucînd drumul cel mare al Murgenilor, se gîndea în trista linişte de toamnă.

Vedea limpede în gîndul boierului; căci acuma îl cunoştea şi-l înţelegea pe Orheianu. – Ce căutau slujitorii prea mulţi cu el? De ce trimesese un răspuns blajin răzăşilor? Un boier mare şi cu trecere la Domnie, cînd rosteşte o vorbă ca asta bună, răzăşii trebuie să cadă în genunchi de bucurie, şi să se ducă cu mare grabă la curte, la Murgeni, ca să mulţămească pentru milă şi pentru cuvintele împăciuitoare! Dar odată acolo, fără larmă, fără pricină, boieru-i poate supune, îi trimete la Iaşi, ori îi ţine la oprire. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, dovezile şi uricele pot arde odată cu toate gospodăriile răzăşimii. Căci acum nu mai poate fi milă. Şoimăreştii au fost trup şi suflet ai lui Tomşa,  şi la domnie nouă nu pot avea nici intrare, nici îndurare. Pentru deplină şi veşnică împăciuire, un om ca Orheianu, care mai făptuise şi altele, poate pune o cruce peste satul unde vor fi sălăşluit odinioară oştenii vechi şi apărătorii de hotare!

Şi trista istorisire a uncheşului Mihu îi veni din nou în minte, cu cea dintîi ridicare pentru dreptate a neamurilor lui, şi cu pieirea celui mai bun dintre ei, a părintelui lui, pe care parcă-l purta mort în suflet, cu neînduplecatul cuvînt al răzbunării.

Cum de-a putut el şovăi odată?

Şi la acest gînd de întrebare, i se arătă nebuna şi trecătoarea lui dragoste pentru Magda. Era aşa de tînără, de gingaşă şi de frumoasă, şi mestecenii tremurau asupra lor atîta taină, pe cînd suna uşor codrul în adîncimi,  încît tinereţile lor neştiutoare 

s-au legat ca pentru vecie. Dar s-au despărţit după o clipă,  şi despărţite au rămas!

A iubit-o el oare cu adevărat?

A iubit-o; dar încet-încet s-a strecurat, ca din pămînt, prin mădulări, o ghiară în el, şi s-a urcat şi i-a cuprins inima. Ş-un glas ca o chemare, picurîndu-i veşnic în urechi, l-a făcut să-şi întoarcă auzul spre mormîntul celui fără hodină. Şi-ntre dragostea lui prăpădită şi el, s-a aşezat ca o pîclă,  şi s-a ridicat în pîclă umbra sîngerată… 


― Între noi e sînge… şopti ca-ntr-o nălucire oşteanul.

Lie îl întrebă din urmă:

― Ai spus ceva, stăpîne?…

― Nu; mă gîndeam la un lucru de demult.

― Stăpîne, grăi iar Lie după o clipă, ştii că ne apropiem de Murgeni şi întîlnim oameni?…

Răzăşul îşi scutură pletele şi cercă să-şi alunge gîndurile. Tot acest vis al dragostei de altădată i-a venit pentru că era încredinţat de un lucru: Magda era aproape de el, la curtea din Murgeni. Zîmbi de slăbăciunea şi de visurile lui.

― Cine-i pe drum înaintea noastră? şopti el apoi deodată, stăpînindu-şi calul.

Şi se opri fără teamă în lumina lunii, aşteptînd.

Curtea de la Murgeni, cu lumini aprinse, trebuie să fi fost la o fugă de cal, de coasta de sub codrul cel mare. Răutul se împrăştia chiar înaintea lui în iaz larg, cît bătea ochiul; şi spre ostrovul cu sălcii aplecate şi desfrunzite pluteau puncte negre şi mărunte: erau raţele sălbatice, ieşite pe podul argintiu al lunii.

Prin lumina nehotărîtă, veneau pe drum doi călăreţi. Înaintau; sosiră aproape; şi deodată în faţa ochilor lui Şoimaru se aşeză pîcla şi se ridică umbra sîngerată. Parc-ar fi fost un vis. Dar era aeve: şi cunoscu la cîţiva paşi de el pe fata Orheianului, urmată de aproape de un bărbat. Întăi socoti că-i jupîn Stroie; dar era un străin.

Cum o văzu inima i se strînse ca-n cleşte. Apoi o atinţi şi simţi că despărţirea lor era veşnică. Cum o văzu că l-a cunoscut şi-i zîmbeşte, mînia pe care i-o jurase, şi furtuna vorbelor, şi fulgerul ochilor pieriră. Se simţi departe şi despărţit de ea.

Magda ţipase uşurel cînd îl cunoscuse; apoi îi zîmbi cu bucurie.

― Ce întîlnire ciudată! zise ea cu glasu-i dulce.

Şi întorcîndu-se spre Ludno îi zise în grai polonez:

― E un prietin de altădată… îngăduie-mi, soţul meu, să-l întreb două cuvinte. Nu ştie limba leşască…

Şoimaru o privi cu uimire. Ce gînd avea? Pan Anton înainta cu calul şi salută din cap pe oştean, mormăind un cuvînt leşesc: Dobro vecer! ― E boier? întrebă el încet pe domniţa lui.

― Fără îndoială… ciripi ea dulce… E un prietin al tatălui meu…

Şoimaru sta neclintit, fără cuvînt, pe cal. Lie căsca ochii mari şi nu pricepea nimic.

Vorbind moldoveneşte, Magda se îndreptă cătră Şoimaru:

― E lună plină, zise ea, ş-am ieşit cu soţul meu… Văd că întîlnirile noastre sînt totdeauna foarte ciudate: aceasta e a treia… Şi ştiu că eşti amărît şi supărat pe mine…

― Nu sînt amărît, nici supărat… răspunse Tudor.

― Atunci ai înţeles împrejurarea de la Ianev… şopti ea.

Tudor nu răspunse. Ea zîmbi, căci o privea Ludno, dar rosti cuvinte grele:

― Pan Tudore, îţi aduci aminte cînd coboram prin codru şi vedeam din poiană acest ostrov dinaintea noastră?

― Am uitat… răspunse încet şi rar răzăşul.

Ea tăcu şi-l privi ţintă. Păru înfiorată de răceala nopţii; îşi trase la gît şi la obraji guleraşul de blăniţă albă.

― Nu, n-ai uitat!… zise ea repede.

Şi-ndată adăogi, ca şi cum Lie nici n-ar fi fost lîngă ei:

― Şi eu te-am iubit; dar cărările noastre au trebuit să se despărţească!…

Avea glasul dulce de odinioară.

Şoimaru tresări, parcă l-ar fi izbit o sabie.

― Da, zise ea iar, rîzînd către Ludno, ca de-o glumă; şi ştiu că ţi-am fost dragă…

― Acum între noi e sînge… vorbi Şoimaru, ca şi cum şi-ar fi urmat visul lui singuratic.


 ― Ştiu, răspunse ea, am aflat de la tata; a vorbit azi chiar cu bărbatul meu şi a hotărît lucruri grele împotriva răzăşilor… Chiar voiam să-ţi trimet mîni în zori cuvînt: fugi, că ţi-i ameninţată viaţa…

― Cum? strigă deodată îndîrjit răzăşul. Socoate stăpînul Murgenilor că mă va ucide pe mine cum a ucis pe tatăl meu? Ah, domniţă Magdă, mi-ai lămurit deplin sufletul şi mi-ai adus aminte că zadarnic stăm sub lună, că toate ale noastre sînt deşărtăciuni! N-a fost nimic între noi decît blăstămul! Nu-i nimic între mine şi părintele tău decît sîngele! Du-te; te-am iertat pentru umilire…

Şi fără nici un cuvînt şi furtunos, Şoimaru îşi întoarse calul şi se depărtă, pînă ce el şi slujitorul părură umbre în pîcla de lumină. Ludno înălţă din umeri şi dojeni cu dragoste pe Magda.

― Ce vorbe i-ai spus, de ce l-ai certat, sufletul meu? De ce-a plecat, parcă n-ar fi în toate minţile?

― I-am spus o veste însemnată… răspunse Magda, stăpînindu-şi greu tulburarea.

 

Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXXV

MORTII PORUNCESC CELOR VII



Soimaru nu s-a arătat pînă a doua zi în sat. Pe după miezul-nopţii  trecuse pe la fîntîna lui Grozav şi avusese tainic sfat cu oştenii lui; după aceea nimeni nu ştia pe unde rătăcise. Nu ştia nici Lie, care se întorsese singur acasă, îngrijat şi uimit,  dar cu straşnică poruncă de la stăpîn să nu crîcnească nimic nimănui de cele ce văzuse şi auzise.

Un soare blînd răsări a doua zi, într-o duminică, ş-o lumină prietinoasă se împînzi peste sat, asupra căsuţelor albe ş-a livezilor desfrunzite. Clopotul sună în turnul bisericii vechi prelung, şi tremura cîntarea lui pînă la mari depărtări, unde 

s-amestecau cerul şi pămîntul într-o brumă alburie şi-ncepea spre Mare sălbatica stepă.

Oamenii fuseseră îngrijoraţi, dar vestise Constandin, slujbaşul de la Murgeni, pacea boierească,  şi acuma, împreună cu preotul, mulţămeau lui Dumnezeu, „că-i scăpase de tot vrăjmaşul, mînia şi primejdia…”

― Poate tot aveau dreptate moşnegii… şopteau muierile cu mîna la gură. Sîntem şi noi şi boierul de-o lege şi ne închinăm lui Hristos!… Ne fereşte Cel-de-sus să ne vedem feciorii sîngerînd subt ochii noştri. Destule suferinţi au fost în trecut!

Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în linişte şi gospodarii ieşiră în ţintirimul larg. Pe morminte căzuseră florile şi putrezeau. Femeile umblau, îşi căutau morţii şi le aprindeau candele. Iar bătrînii, rezemaţi în toiegele lor, grăiau încet, privind cum trec peste locaşurile veşnice fire lungi şi argintii de matasa-morţilor.

În liniştea aceasta a satului, deodată se făcu un uşor zvon. Lostun, care fusese pîndar la Murgeni, se repezi în ograda bisericii şi vesti pe cei adunaţi că boierul Stroie Orheianu a intrat în sat cu puţini slujitori, şi vine să steie de vorbă cu fruntaşii Şoimăreştilor.

― Vine fără sfială… grăi Lostun. Se leagănă pe cal şi-şi mîngîie barba mare… Se uită la unii şi la alţii pe care-i întîlneşte, şi rîde…

― Ciudat lucru şi foarte de mirare!… mormăi clătinînd din cap Mihu.



Dar Lostun parc-ar fi vestit şi pe Tudor Şoimaru: căci neamurile lui îl văzură venind încet pe poarta bisericii. Era tăcut, îi ardeau ochii, dar părea foarte liniştit. Privi spre femei şi spre copiii strînşi la o parte; după aceea se alătură de sfatul bătrînilor, fără să zică nici o vorbă. Cu braţul drept 
îşi pipăi mîna stîngă, să vadă dacă stă bine în chinga ei, – apoi îşi rezemă pumnul de straja săbiei şi scoase un picior înainte.

― Ai auzit? îi şopti cu oarecare îngrijorare uncheşul Mihu. Vine la sfatul nostru boierul Stroie…

― Da, răspunse Tudor; să aşteptăm!

Măreţ în straiul lui bogat, călare pe un roib nalt de Lehia, Orheianu se arătă în uliţă, urmat de slujitorii lui înarmaţi. Erau mazuri voinici, cu ochii verzi şi cu umerii obrajilor roşcovani şi ieşiţi în afară. Boierul coti la podeţ şi intră călare în ograda bisericii. Răzăşii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-şi scoaseră cuşmele.

Orheianu se opri şi zise c-un fel de mulţămire, rotindu-şi ochii asupra tuturor celor care erau de faţă:

― Bine v-am găsit, oameni buni!

― Îţi mulţămim, boierule… răspunse preotul cu bunătate şi cu privire bună, făcînd un pas înainte. Ceilalţi murmurară încet salutarea şi priveau cu luare-aminte la vechiul lor duşman.

― Aţi auzit, oameni buni, grăi deodată cu glas gros boierul, – că domnia Tomşei s-a petrecut din lumea asta ş-a venit în scaunul ţării

Alexandru-Vodă, pe care şi noi l-am ajutat şi l-am apărat…

― Am auzit! răspunse îndesat uncheşul Mihu.

― Acest Domn al nostru a auzit de toate cîte s-au petrecut aici. Ştie că Orheiul a dat oşteni lui Tomşa, ştie că Şoimăreştii au dat şi căpitan de steaguri, şi cu toate acestea m-am milostivit eu ş-am pus cuvînt să ierte toate…

Răzăşii nu răspunseră. Boierul dintrodată dădu cu ochii de Şoimaru, şi-ncepu a rîde c-o veselie ciudată.

― Cum, căpitane Tudore? şi dumneata eşti aici? te-ai întors de la oaste?

― Da, boierule… răspunse liniştit răzăşul.

― Foarte bine se nimereşte atunci întîlnirea, şi mă bucur, căci am venit aicea la împăcăciune…

― Dumnezeu îţi va ajuta pentru tot binele ce-l vei face… grăi popa mulţămit; şi moşneagul ar mai fi spus ceva dacă privirea aprigă a lui Şoimaru nu i-ar fi îngheţat vorba pe buze.

― Bătrînii ajung o vreme rea, şopti oşteanul la urechea lui Mihu, cînd nu înţeleg nimica şi, ca şi copiii, nu se pricep s-aştepte!…

Mihu îşi încruntă sprîncenele şi-şi întoarse o ureche cătră boier.

― Eu vă rog, gospodarilor, zise cu umilinţă Orheianu, aveţi bunătate şi mă răsplătiţi pentru toate ostenelile mele… Daţi-mi mie de bună-voie moşia voastră, – căci eu mi-am pus obrazul pentru voi şi v-am cerut iertarea de la Vodă!…

Răzăşii deodată se priviră înfioraţi ş-apoi începură să se frămînte. Acuma pricepeau rîsul cel bun al Orheianului!

― Nu-mi răspundeţi nimica, oameni buni? întrebă cu aceeaşi înmlădiere moale de glas boierul.

― Cum, boierule? întrebă Mihu, azvîrlindu-i o privire ageră. Dumneata ne ceri moşia pe care-ai stăpînit-o şi noi am cîştigat-o prin dreaptă judecată acu patru ani?

― Nu, moşule, răspunse zîmbind Orheianu. Cer toată moşia voastră: daţi ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i al meu!

― Şi noi ce să facem?

― Ce vă va lumina Dumnezeu!…

Bătrînii rămaseră înmărmuriţi. Femeile prinseră a plînge.

― Ce te miri aşa de tare, căpitane Tudore? strigă apoi deodată boierul cu semeţie. Ce mă priveşti astfel? Îţi pare ciudat? Ieri ai fost tu tare şi astăzi sînt eu!…

Şoimaru făcu doi paşi şi grăi:

― Boierule, eu nu te-nţeleg!


 ― Ce nu-nţelegi? strigă Orheianu privindu-l ţintă. Iată judecata mea. Asta-i! Care din voi va îndrăzni astăzi să ridice un deget asupra mea? Astăzi nu mai este mişelul vostru Tomşa, şi Domnia v-ar spulbera de pe faţa pămîntului de-aţi îndrăzni… De aceea eu am venit în mijlocul vostru, şi nu va cuteza unul să mişte braţul! Ha-ha!

― Boierule, te-nşeli, zise cu linişte Şoimaru.

― Aşa? Ha! mă-nşel? Nu mă-nşel, căci dacă mazurii mei vor răcni numai o dată, cu străşnicie, în limba lor, – vor veni toţi ceilalţi şi vă vor pune pe toţi cu feţele la pămînt! Îndrăzneşti tu poate, Şoimarule? Nu îndrăzni, că ţi-i braţul frînt. Şi te iert pentru cuvîntul tău prost, căci o dată, în viaţă, mi-ai făcut un bine…

― Boierule, strigă Şoimaru cu ochii scăpărînd, ai greşit dac-ai venit în vizunia lupului! Eu mai am un braţ tare, şi te voi aşeza cu pieptul pe mormîntul părintelui meu, pe care tu l-ai ucis cu buzduganul lui Aron! Ai ucis: ţi-a venit ceasul pedepsei!

Boierul atunci smuci năpraznic frîul calului. Mazurii chiuiră deodată prelung, şi le răspunseră răcnete cumplite la marginea satului.

― Să nu cutezaţi, mişeilor! urlă Orheianu. Să nu cutezi, mişele! rînji el cătră Şoimaru. Te voi bate peste fălci, ca pe tatăl tău, şi voi spulbera pe toţi nemernicii ca tine…

Izbucnind într-o mînie grozavă, de mult stăpînită sub vorbe blajine şi rînjite, – Orheianu îşi repezi din şa trupu-nainte, scuipă pe Şoimaru şi ridică asupră-i buzduganul, pe care-l scoase de sub cingătoare.

Dar oşteanul trăsese sabia. Atunci îl văzură întăi neamurile lui, turbat ca fiara, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var. Se schimbase într-o clipă şi nu-l mai cunoşteau. Cu braţul drept ridică fierul, se repezi ca scăpat dintr-un arc, şi lovi în creştet pe Orheian. Şi-nălţînd a doua oară sabia, răcni aşa de cumplit, încît mazurii, înfricoşaţi, smunciră frîiele şi se năpustiră pe poartă. 



Urletul         lui        Tudor era       o chemare. Pe uliţa satului, din rîpa            din       dosul    bisericii,          se repeziră toţi flăcăii Şoimăreştilor călări, cu săbiile şi suliţile. Lie venea         în    frunte ducînd            de căpăstru calul căpitanului. O clipă se opriră, îmbulziţi în uliţă pînă departe, în urmă, aşteptînd. Iar          pe        Şoimaru          îl          priveau neamurile lui cum c-o mînă trage de barbă trupul greu al boierului şi-l leapădă lîngă piatra de mormînt pe care era însemnat numele lui Ionaşcu şi anul cumplit al morţii lui…

Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe poartă; Lie îl prinse de subsuoară şi-l ajută să salte în şa; şi la ţipătul de năvală cunoscut de ei, călăreţii porniră în ropot spre Murgeni, spre mazuri şi spre curtea boierească.

În urmă, numai uncheşul Mihu se urni din loc, se apropie de boier, îl privi cum zăcea în balta-i de sînge, îşi scoase domol contăşul din spate şi i-l aşeză cu grijă peste piept şi peste faţă.

Se întoarse apoi la ceilalţi şi cuvîntă cu voce răguşită parcă de trudă:

― Să-l ierte Dumnezeu!

Iar Şoimaru îşi duse într-o întinsoare călărimea întărîtată ca şi el spre curtea boierului. Izbiră pe mazuri, îi întoarseră în loc, şi începură a-i bate şi a-i tăia pînă ce-i năruiră în iazul Răutului. Şi trecură mai departe şi se opriră cu caii în răsuflet greu la curtea boierească.

― Aici e ghizunia duşmanului! zise Şoimaru arătînd cu sabia. S-o risipim şi s-o dăm vîntului!

Ludno şi cu domniţa lui, înspăimîntaţi de neaşteptata năvală, ieşiră în pridvor, coborîră scările; – apoi, văzînd săbii sclipind spre ei, se răsuciră ca să scape îndărăt. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit. Leahul trase pala. Flăcăii năvăliră asupra lor. Dar Şoimaru se repezise, şi acoperi pe Magda cu sabia.

― Fraţilor, nu ucideţi! strigă el.

Cînd ceilalţi se traseră îndărăt, el zise gîfîind celor căzuţi în genunchi.

― Sculaţi, luaţi-vă caii şi plecaţi. Vă vor întovărăşi oameni de-ai mei pînă-n tîrg la Soroca!


 Dar numai Magda-i înţelegea graiul lui moldovenesc. Şi din mînia stăpînită, din tulburarea lui, din ochii sticloşi ca de fiară, ea pricepu o parte de adevăr, – şi gemea cu mîinile la tîmple, îl privea cu groază, şi se lăsa dusă de subsuori de flăcăii răzăşilor.

Atunci porunci Şoimaru că s-aducă şumuioacele de paie şi tăciunii, şi dădu foc curţii de la Murgeni el singur cu mîna lui. S-au zbătut şi s-au răsucit flăcările toată noaptea. Ş-a porunci pe urmă răzăşilor s-o dărîme şi s-o împrăştie în patru părţi. Şi, pînă luni la amiazi fiind curtea asemănată cu pămîntul, a hotărît să vie pluguri.

Era un cer fără soare şi mohorît deasupra şi soseau de la munţi, pe vîrfurile înălţimilor, nouri zdrenţuiţi. Tudor sta drept pe cal şi neînduplecat; şi ieşiseră şi toţi Şoimăreştii, bătrîni, muieri şi copii; şi priveau cum trec fără încetare brăzdare cu şase boi şi apasă pe cormane oşteni, înegrind şi asemănînd încet bătătura unde sălăşluise stăpînirea Orheianului. 

The Forum post is edited by Elia Feb 11
Elia
Elia Feb 11
CAPITOLUL XXXVI

ORICE ISTORISIRE ARE SFARSIT


Priveghiul conteneşte; cartea se-nchide. Se cuvine, după rînduiala bunilor povestitori de odinioară, să arătăm că sfîrşitul văduvei lui

Irimia-Vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei, căci după un an, în 1617, turcii şi tatarii şi gloatele pămîntenilor, pătrunzînd pînă la Iaşi, i-au zdrobit oastea aşa de frumos întocmită de ginerii ei,  şi pe ea au prins-o ş-au ruşinat-o păgînii, cum spune cu durere cronicarul. Casa ei în ţara moldovenească a fost risipită şi feciorii înjosiţi. Numai domniţele ei, în Lehia, s-au bucurat de averi şi nume; dar, după firea mamei lor, semeţe şi poftitoare s-ajungă tot mai sus, la puterile lumii, au stîrnit zîzanii, certuri şi războaie, – pînă ce s-au stîns, şi numele le-au rămas pomenite cu blăsteme de şleahtici.

Cînd Tomşa, tîrziu, a venit în ţară, într-a doua domnie,  a lăsat să cadă un ban de argint celui dintăi calic orb de la scara bisericii domneşti. După glas, nevolnicul, care era Nicoriţă, fost armaş odată, l-a cunoscut, şi a bătut cu umilită mulţămire mătanie Domnului său. Iar Vodă, cuminţit acum şi mult îmblînzit, a suspinat aducîndu-şi aminte cît de schimbătoare sînt toate ale oamenilor.

Bîrnovă, precum se ştie, a venit domn în ţara lui şi-l chema Barnovschie; iar în vremea lui niciodată nohaii lui Cantemir n-au călcat pămîntul nostru. 


Domniţa Magda şi-a purtat lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă a rămas pînă la mormînt; ci totuşi ceva din visul ei de tinereţă a rămas pentru totdeauna în taina poienii de unde se vedeau satele şi apele Orheiului.

Au pierit codrii; s-a stîns şi această rămăşiţă a ei, ca mireasma unei flori.

Iar Tudor cu soţia lui Aniţa, şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie. Pe urmă cei ce-au venit după ei au fost călcaţi şi supuşi de alţii; şi vremea necontenit i-a lovit pînă ce le-a plecat frunţile adînc spre pămînt.

Bunicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor.


SFARSIT 

Pages: « 1 2

Advertisement

advertisement