Trandafirul si Coroana
Despre
“O cârciumă cu firma Trandafirul și Coroana în nord-estul Londrei, cartier sărăcăcios. Este sfârșitul unei zile de toamnă. – Scena se petrece la bar.” Sunt primele indicații ale autorului. În acest cadru fix se va desfășura întrg spectacolul. În scenă intră, pe rând, cele șapte personaje – al optulea se află deja la bar: este patronul Fred Norton.
Prezența lui este definită de relația cu celelalte personaje: aceeași în toate cazurile. Excluzând – cronologic – ultimul personaj, toate celelalte se cunosc între ele, trăiesc într-un spațiu comun; barul în care s-au adunat pare a fi un loc pe care personajele și l-au apropriat – cu un soi aparte de egoism – în timp, fapt pentru care orice imixtiune ar socoti-o reprobabilă sau, dacă nu, măcar vocal sesizată: Percy către Necunoscut – “Hei! Dar ce-ți veni? Nimeni nu te-a chemat să vii aici.” Necunoscutul – “Într-adevăr. Dar nu uitați că este un local public.” Așadar, se creează un sistem închis în care personajele vor începe să acționeze. Este un spectacol la care asistăm din afară, de dincolo de peretele de sticlă al barului deasupra căruia vedem firma Trandafirul și Coroana – este o acțiune limitată la verb care, însă, poate avea forță de logos, de determinare.
Trandafirul și Coroana este prima piesă într-un act publicată de scriitorul englez J.B. Priestley (13 septembrie 1894-14 august 1984). A fost scrisă ca piesă pentru televiziune și transmisă de BBC în august 1946; în 1947, autorul o adaptează pentru scenă. Mi-l aduc aminte pe Adrian Pintea în Harry, într-o montare a lui Eugen Todoran la TVR. Și mi-i aduc aminte pe colegii mei, promoția 1980 – între care Rodica Negrea, Adriana Schiopu, Angela Ioan, Marian Lepădatu, într-un excelent spectacol pe care bucureștenii l-au văzut la Studioul Cassandra. Trandafirul și Coroana este o piesă pe care m-aș bucura să o văd jucată pe scenele noastre. Acest text le poate capta interesul și tinerilor actori și regizori, și spectatorilor tineri. Iar eu aș deschide lista nostalgicilor…
Toți vorbesc despre necazurile lor, despre viața care merită sau nu să fie trăită, fiecare dintre ei aflându-se într-un raport anume cu moartea.
Plecând de la acest raport, exprimat în alți termeni, de la poziția lor față de viață, se ajunge la următoarele date:
Stone, doamna Reed sau Percy Rendle au un comportament neadecvat situației lor (fizice și sociale), cu un coeficient variabil de fals. Atitudinea lor este de negare a bucuriilor vieții, de dispreț chiar: Stone (ursuz) – “Bună seara Fred, dacă se poate numi o seară bună!”… către Harry: “Vreau să spun, de ce vrei să trăiești o sută de ani?”; doamna Reed (vârstă mijlocie, volubilă și tristă) – “Ah ! Fericirea asta dacă aș întâlni-o acum, nici nu mi-aș da seama” (…); Percy Rendle (pesimist) îi preia ideea – “Dacă m-ar întreba cineva dacă viața merită să fie trăită, știți ce i-aș răspunde? Aș spune: Nu! Și foarte sigur.” Ceea ce o face pe Ivy să spună despre el, cu o tandrețe (mai înțeleaptă decât am credea): – “Și Percy zice la fel uneori, nu-i așa Percy?”.
Din acest schimb de replici putem înțelege că atât Percy, cât și Stone, cât și doamna Reed vorbesc cu un anumit coeficient de fals. Cel mai puțin cinstit în aserțiune pare a fi Percy.
În ceea ce o privește pe Mătușa Peck (“o femeie bătrână cu o înfățișare neglijentă, un caracter acru, un trecut dubios”), ea este… aproape sinceră când spune: – “Nu sunt decât o bătrână nebună care i-a îngropat pe toți cei pe care i-a iubit și care ea însăși e cu un picior în groapă. Sunteți tineri, puternici, sănătoși, ce vă mai trebuie? Sărmana mătușă Peck! Ar trebui să fie și ea sub pământ ca și restul familiei. Să vedeți când veți fi bătrâni și singuri și când nimeni nu se va mai interesa de voi. Când veți sta noapte după noapte fără să vină somnul și hoitul ăsta putred să vă doară prin toate părțile… O, Doamne!, aș vrea să fiu moartă și îngropată. Acesta este tristul adevăr.” Dar după primul pahar, chiar dacă adevărul vieții ei rămâne valabil, atitudinea i se schimbă, iar veselia agonică a personajului este sinceră. Iată ce-i spune Mătușa Peck lui Harry: – “Degeaba le vorbești acestor oameni, ei nu știu ce înseamnă să profiți de viață.”
Am putea spune că doar Ivy Rendle și Harry Tully au un comportament adecvat: iubesc viața pentru că sunt “tineri, puternici, sănătoși”. Harry Tully (vesel, sănătos și simpatic) – “Suntem toți în viață și deci totul merge bine. ” Așadar, coeficientul de fals al celor două personaje este egal cu zero.
Se stabilesc astfel două paradigme: prima este cea a personajelor cu coeficientul de fals egal cu zero – Ivy, Harry – sau tinzând spre zero – așa cum este Mătușa Peck, iar cea de a doua în care intră personajele al căror coeficient de fals este sensibil mai mare de zero – doamna Reed, Stone, Percy.
Din aceeași secțiune
Vezi toate ›
Film
Escu
de Tudor Musatescu
Film 1982
De ce trag clopotele, Mitică ?
Audio
Refren diabolic sceneta comica scurta, rap, rap, rap si zâng, zâng, zâng
Teatru TV 1982
Sfântul Mitică Blajinul
Film
Harvey de Mary Chase
cu Radu Beligan si Adela Marculescu
Teatru TV
Idolul și Ion Anapoda
Teatru TV
Suflete tari
de Camil Petrescu
Partea 1
Serial 1971
Urmarirea
Episodul 7