Trandafirul si Coroana teatru romanesc TV (1996) Partea I

“O cârciumă cu firma Trandafirul şi Coroana în nord-estul Londrei, cartier sărăcăcios. Este sfârşitul unei zile de toamnă. – Scena se petrece la bar.” Sunt primele indicaţii ale autorului. În acest cadru fix se va desfăşura întrg spectacolul. În scenă intră, pe rând, cele şapte personaje – al optulea se află deja la bar: este patronul Fred Norton.

Prezenţa lui este definită de relaţia cu celelalte personaje: aceeaşi în toate cazurile. Excluzând – cronologic – ultimul personaj, toate celelalte se cunosc între ele, trăiesc într-un spaţiu comun; barul în care s-au adunat pare a fi un loc pe care personajele şi l-au apropriat – cu un soi aparte de egoism – în timp, fapt pentru care orice imixtiune ar socoti-o reprobabilă sau, dacă nu, măcar vocal sesizată: Percy către Necunoscut – “Hei! Dar ce-ţi veni? Nimeni nu te-a chemat să vii aici.” Necunoscutul – “Într-adevăr. Dar nu uitaţi că este un local public.” Aşadar, se creează un sistem închis în care personajele vor începe să acţioneze. Este un spectacol la care asistăm din afară, de dincolo de peretele de sticlă al barului deasupra căruia vedem firma Trandafirul şi Coroana – este o acţiune limitată la verb care, însă, poate avea forţă de logos, de determinare.

Trandafirul şi Coroana este prima piesă într-un act publicată de scriitorul englez J.B. Priestley (13 septembrie 1894-14 august 1984). A fost scrisă ca piesă pentru televiziune şi transmisă de BBC în august 1946; în 1947, autorul o adaptează pentru scenă. Mi-l aduc aminte pe Adrian Pintea în Harry, într-o montare a lui Eugen Todoran la TVR. Şi mi-i aduc aminte pe colegii mei, promoţia 1980 – între care Rodica Negrea, Adriana Schiopu, Angela Ioan, Marian Lepădatu, într-un excelent spectacol pe care bucureştenii l-au văzut la Studioul Cassandra. Trandafirul şi Coroana este o piesă pe care m-aş bucura să o văd jucată pe scenele noastre. Acest text le poate capta interesul şi tinerilor actori şi regizori, şi spectatorilor tineri. Iar eu aş deschide lista nostalgicilor…

Toţi vorbesc despre necazurile lor, despre viaţa care merită sau nu să fie trăită, fiecare dintre ei aflându-se într-un raport anume cu moartea.

Plecând de la acest raport, exprimat în alţi termeni, de la poziţia lor faţă de viaţă, se ajunge la următoarele date:

Stone, doamna Reed sau Percy Rendle au un comportament neadecvat situaţiei lor (fizice şi sociale), cu un coeficient variabil de fals. Atitudinea lor este de negare a bucuriilor vieţii, de dispreţ chiar: Stone (ursuz) – “Bună seara Fred, dacă se poate numi o seară bună!”… către Harry: “Vreau să spun, de ce vrei să trăieşti o sută de ani?”; doamna Reed (vârstă mijlocie, volubilă şi tristă) – “Ah ! Fericirea asta dacă aş întâlni-o acum, nici nu mi-aş da seama” (…); Percy Rendle (pesimist) îi preia ideea – “Dacă m-ar întreba cineva dacă viaţa merită să fie trăită, ştiţi ce i-aş răspunde? Aş spune: Nu! Şi foarte sigur.” Ceea ce o face pe Ivy să spună despre el, cu o tandreţe (mai înţeleaptă decât am credea): – “Şi Percy zice la fel uneori, nu-i aşa Percy?”.

Din acest schimb de replici putem înţelege că atât Percy, cât şi Stone, cât şi doamna Reed vorbesc cu un anumit coeficient de fals. Cel mai puţin cinstit în aserţiune pare a fi Percy.

În ceea ce o priveşte pe Mătuşa Peck (“o femeie bătrână cu o înfăţişare neglijentă, un caracter acru, un trecut dubios”), ea este… aproape sinceră când spune: – “Nu sunt decât o bătrână nebună care i-a îngropat pe toţi cei pe care i-a iubit şi care ea însăşi e cu un picior în groapă. Sunteţi tineri, puternici, sănătoşi, ce vă mai trebuie? Sărmana mătuşă Peck! Ar trebui să fie şi ea sub pământ ca şi restul familiei. Să vedeţi când veţi fi bătrâni şi singuri şi când nimeni nu se va mai interesa de voi. Când veţi sta noapte după noapte fără să vină somnul şi hoitul ăsta putred să vă doară prin toate părţile… O, Doamne!, aş vrea să fiu moartă şi îngropată. Acesta este tristul adevăr.” Dar după primul pahar, chiar dacă adevărul vieţii ei rămâne valabil, atitudinea i se schimbă, iar veselia agonică a personajului este sinceră. Iată ce-i spune Mătuşa Peck lui Harry: – “Degeaba le vorbeşti acestor oameni, ei nu ştiu ce înseamnă să profiţi de viaţă.”

Am putea spune că doar Ivy Rendle şi Harry Tully au un comportament adecvat: iubesc viaţa pentru că sunt “tineri, puternici, sănătoşi”. Harry Tully (vesel, sănătos şi simpatic) – “Suntem toţi în viaţă şi deci totul merge bine. ” Aşadar, coeficientul de fals al celor două personaje este egal cu zero.

Se stabilesc astfel două paradigme: prima este cea a personajelor cu coeficientul de fals egal cu zero – Ivy, Harry – sau tinzând spre zero – aşa cum este Mătuşa Peck, iar cea de a doua în care intră personajele al căror coeficient de fals este sensibil mai mare de zero – doamna Reed, Stone, Percy.