Țapinarii

Un film care te obligă să şi, mai ales, să-ţi pui întrebări. O parabolă despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi singurătate, despre sensul vieţii. Un film existenţialist – am putea forţa o formulă, dacă ea n-ar fi plină deja de o sumedenie de alte conotaţii. Trama filmului este relativ simplă: omul şi natura împletindu-şi destinele. Ce înseamnă viaţa la munte, existenţa colectivă, dar şi datul fiecăruia, aşa cum i-a fost rostuit de soartă.- Bedros Horasangian

Chiar dacă nu a fost primit cu laude unanime, Ţapinarii a reprezentat un eveniment al acelor ani. Supralicitând, programatic, soluţia de-dramatizării, regizorul a transformat poemul său cinematografic într-o suită de tablouri monografice, unele de captivantă expresivitate, dar, cum s-a subliniat în unele cronici, opţiunea pentru mijloace rafinate de limbaj n-a contribuit decât parţial la consolidarea naraţiunii cinematografice.

Dincolo de observaţiile făcute filmului la premieră (aprilie 1983), Ţapinarii a lăsat să se întrevadă, limpede, semnele de personalitate ale regizorului, pe un subiect insolit – atractiv şi pentru că îşi propunea incursiuni în universuri de viaţă necercetate, Ioan Cărmăzan propunându-şi şi izbutind spectaculoase „deschideri” ale filmului spre metaforă.

Eroii filmului, cu meseria lor aspră şi austeră, trăiesc într-un fel de matrice, din care nu se pot desprinde decât după ce înfăptuiesc câteva ritualuri ale existenţei.

Modul în care regizorul înfăţişează această lume din creierul munţilor, cu permanenţele ei spirituale, cu contradicţiile dintre „tradiţional” şi „modern”, cu aspiraţiile, patimile şi duritatea de stâncă a oamenilor, modul în care regizorul stabileşte şi restabileşte relaţiile dintre „real” şi „poetic” anunţă, de la început, un cineast pentru care filmul este, deopotrivă, viaţă şi profesiune de credinţă.- Călin Căliman