Istoria tainica a Babilonului de Ralph Edward Woodrow

LaTimp Forums Istoria religiilor carti de citit online word/pdf Istoria tainica a Babilonului de Ralph Edward Woodrow

This topic contains 7 replies, has 1 voice, and was last updated by

 
Keymaster
3 weeks, 3 days ago.

  • Author
    Posts
  • #19754

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    Istoria tainica a Babilonului de Ralph Edward Woodrow

    Antică si modernă

     

    RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI este o relatare biblică şi istorică detaliată a modului, timpului şi locului în care pâgânismul antic a fost amestecat cu crestinismul, precum şi a motivaţiei care a stat la baza acestui amestec. Începând de la primele zile ale existenţei Babilonului şi de la legendele care i-au înconjurat pe Nimrod, Semiramida şi Tamuz, sunt urmărite anumite obiceiuri şi ritualuri în diferiteie lor evoluţii, furnizind astfel chei prin care se dezleagă „taina”! Apostolii au prezis că va veni o apostazie, şi dovada prezicerii lor este acum evidentă în istorie. Având asemenea dovezi în mână, toţi credincioşii adevăraţi ar trebui să caute ca niciodată înainte, simplitatea găsită în Cristos, şi să se lupte cu toată seriozitatea pentru acea credinţă de la început care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

     

    CAPITOLUL UNU

    BABILON – SURSA FALSEI RELIGII

     

    Începutul Babilonului – Nimrod, primul lui rege – un vânător puternic – un răzvrătit înaintea lui Dumnezeu – soţia lui, Semiramida – copilul ei Tamuz – înşelăciuni. O relatare biblică şi istorică a modului cum s-a răspândit păgânismul babilonian în naţiuni, cum a fost absorbit în Imperiul Roman, şi în final s-a amestecat cu creştinismul în Roma

     

    RELIGIA TAINICĂ a Babilonului a fost descrisă în mod simbolic în ultima carte a Bibliei, ca o femeie „îmbrăcată în purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mână o cupă de aur, plină de urâciunile şi murdăria curviei ei; şi pe fruntea ei era scris un nume: O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ŞI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI (Ap.17:l-6).

     

    Când Biblia foloseşte un limbaj simbolic, cuvântul „femeie” poate simboliza o biserică. Adevărata Biserică, de exemplu, este asemănată cu o mireasă, cu o fecioară curată, cu o femeie fără pată şi ireproşabilă (Ef.5:27; Ap.19:7,8). Aici, însă, într-un contrast izbitor, este zugrăvită o femeie necurată, o femeie mânjită, o curvă. Dacă este corect să aplicăm acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar că el se poate referi doar la o biserică mânjită şi decăzută! Cu litere majuscule, Biblia o numeşte „TAINA BABILONULUI.

     

    Când a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul – ca oraş şi imperiu – fusese deja distrus şi lăsat în ruine, după cum prevestiseră profeţii Vechiului Testament (Is.13:19-22; Ier.51:52). Însă conceptele şi obiceiurile religioase care şi-au avut originea în Babilon au continuat şi au fost bine reprezentate în multe din naţiunile lumii. Care a fost însă religia Babilonului antic? Cum a început totul? Ce semnificaţie are aceasta în era modernă? Cum se leagă toate acestea de ceea ce a scris Ioan în cartea Apocalipsei?

     

    Întorcând paginile timpului la perioada chiar de după potop, vedem că oamenii au început să migreze dinspre est: „şi s-a întâmplat, pe când călătoreau dinspre est, că au găsit o câmpie în ţara Şinear; şi au locuit acolo” (Gen.11:2). Aici a fost construită cetatea, oraşul Babilon, iar această ţară a devenit cunoscută sub numele de Babilonia sau mai târziu de Mesopotamia.
    Aici, râurile Eufrat şi Tigru acumulaseră bogate depozite de sol ce puteau produce recolte din belşug. Dar existau anumite probleme cu care se confruntau oamenii. În primul rând, ţinutul era năpădit de fiare sălbatice ce constituiau o ameninţare permanentă pentru siguranţa şi pacea locuitorilor (cf. Ex.23:29,30). Evident că oricine putea să ofere cu succes protecţie împotriva fiarelor sălbatice era primit cu urale de către oameni.

     

    În acest timp a apărut pe scenă un bărbat înalt, foarte voinic, cu numele de Nimrod. A devenit renumit ca un mare vânător de fiare sălbatice. Biblia ne spune: „Cuş l-a conceput pe Nimrod: el a început să fie puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic înaintea Domnului: de aceea s-a zis: Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului” (Gen.10:8,9).
    După cât se pare, succesul lui Nimrod ca vânător puternic l-a făcut să devină renumit printre acei oameni primitivi. A devenit „un puternic” pe pământ – un conducător renumit în chestiunile sociale. Dobândind acest prestigiu, a născocit un mijloc de protecţie mai bun. În loc să se lupte permanent cu fiarele sălbatice, de ce să nu-i organizeze pe oameni în oraşe, pe care să le împrejmuiască cu ziduri de protecţie? Apoi, de ce să nu organizeze aceste oraşe întrun regat? Este evident că aceasta era gândirea lui Nimrod, deoarece Biblia ne spune că el a organizat un astfel de regat. „Şi începutul REGATULUI său era Babel şi Erec şi Acad şi Calne, în ţara Şinear” (Gen.l0:10). Regatul lui Nimrod este primul menţionat în Biblie.

     

    Chiar dacă s-ar putea spune că unele din progresele făcute de Nimrod au fost bune, totuşi Nimrod a fost un conducător nereligios. Numele de Nimrod vine de la marad, care înseamnă „el s-a răzvrătit”. Expresia „unul puternic înaintea Domnului” poate avea un sens ostil – cuvântul „înaintea” fiind uneori folosit cu sensul de „împotriva” Domnului. The Jewish Encyclopedia (Enciclopedia Ebraică) spune că Nimrod era „cel ce a făcut pe toţi oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu”.2
    Cunoscutul istoric Josefus Flavius a scris: „Nimrod a fost cel care i-a aţâţat la un astfel de afront şi dispreţ la adresa lui Dumnezeu… El a mai transformat în mod treptat conducerea sa într-o tiranie, nevăzând alt mod de a-i îndepărta pe oameni de frica de Dumnezeu… mulţimile erau foarte pregătite să urmeze hotărârea lui Nimrod… şi au ridicat un turn, necruţând munca istovitoare şi nici neglijând în vreo privinţă lucrarea: şi astfel, datorită mulţimii de braţe de muncă angajate în ea, s-a înălţat foarte mult… Locul pe care au ridicat turnul se numeşte acum Babilon”.3
    Alexander Hislop a scris amănunţit despre modul în care religia babiloniană s-a dezvoltat în jurul tradiţiilor privitoare la Nimrod, soţia sa Semiramida (Semiramis) şi copilul ei Tamuz, bazându-şi concluziile pe informaţii ce ne-au parvenit prin istorie, prin legende şi mituri.4 După cum spun istoriile de demult, când a murit Nimrod, trupul său a fost tăiat în bucăţi, ars şi trimis în diferite ţinuturi. Practici similare sunt menţionate în Biblie (Jud.l9:29; 1.Sam.11:7).

     

    După moartea sa, care a fost foarte jelită de locuitorii Babilonului, soţia lui a pretins că el era acum zeul-soare. Mai târziu, când a dat naştere unui fiu, a pretins că fiul ei, pe nume Tamuz, era Nimrod, eroul lor renăscut. (Imaginea din pagina următoare arată modul în care a ajuns să fie reprezentat Tamuz în arta clasică).
    Mama lui Tamuz auzise probabil profeţia despre venirea lui Mesia, născut dintr-o femeie, deoarece acest adevăr era cunoscut din cele mai străvechi timpuri (Gen.3:15). Ea a pretins că fiul ei a fost conceput într-un mod supranatural şi că el era sămânţa promisă, „mântuitorul”. Cu toate acestea, în religia ce se dezvolta, oamenii nu s-au închinat numai înaintea copilului, ci şi înaintea mamei!

     

    O mare parte din închinarea babiloniană a fost transmisă prin simboluri misterioase – era o religie „tainică, misterioasă”. Deoarece se credea că Nimrod era zeul-soare, se considera că focul este reprezentarea lui pământească. Aşadar, după cum vom vedea, în cinstea lui se aprindeau lumânări şi focuri ceremoniale. În alte forme, el a fost simbolizat prin imagini ale soarelui, peştelui, arborilor, stâlpilor şi animalelor.
    Peste secole, Pavel descria foarte potrivit direcţia pe care o urmau locuitorii Babilonului: „Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu… ci au devenit deşerţi în închipuirile lor, şi inima lor nebună s-a întunecat. Dându-se drept înţelepţi, Tammuz

     

    Tamuz au înnebunit, şi au schimbat gloria Dumnezeului nepieritor cu o imagine făcută asemenea omului pieritor, şi păsărilor, şi patrupedelor, şi târâtoarelor… ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună, şi s-au închinat şi au slujit creaturii mai mult decât Creatorului… Din această cauză, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi ruşinoase” (Rom.1:21-26). Acest sistem de idolatrie s-a răspândit din Babilon spre naţiuni, căci din acest loc au fost împrăştiaţi oamenii pe faţa pământului (Gen.11:9). Plecând din Babilon, au luat cu ei închinarea adusă mamei şi copilului, împreună cu diverse simboluri misterioase. Herodot, călător prin întreaga lume şi istoricul antichităţii, a fost martor al prezenţei religiei tainice şi al ritualurilor ei în numeroase ţări şi menţionează modul în care Babilonul a fost sursa primară din care au provenit toate sistemele idolatre. Bunsen spune că sistemul religios egiptean se trăgea din Asia şi din „imperiul primitiv din Babel”. În cunoscuta sa lucrare, Nineveh and its Remains (Ninive şi relicvele ei), Layard declară că avem mărturia unită a istoriei sacre şi profane, care spune că idolatria şi-a avut originea în ţinutul Babilonia – cel mai vechi sistem religios. Toţi aceşti istorici au fost citaţi de Hislop.5

     

    Când Roma a devenit un imperiu mondial, este un fapt cunoscut că ea a asimilat în cadrul sistemului ei zeii şi religiile diferitelor ţări păgâne peste care guverna.6 Deoarece Babilonul a fost sursa păgânismului acestor ţări, putem înţelege faptul că religia timpurie a Romei păgâne n-a fost altceva decât închinarea babiloniană dezvoltată în diverse forme şi sub diferite nume în regiunile în care a ajuns.
    Ţinând seama de această realitate, constatăm că în vremea în care Roma guverna
    Crestinii au fost martirizati.

     

    Lumea S-a născut, a trăit printre oameni, a murit şi a înviat adevăratul Mântuitor, Isus Cristos. El S-a înălţat la ceruri, a trimis Duhul sau Spiritul Sfânt, iar pe pământ a fost întemeiată biserica nou-testamentală. Ce zile glorioase! Trebuie doar să citim cartea Faptele Apostolilor pentru a vedea cât de mult a binecuvântat Dumnezeu pe po-porul Său în zilele acelea. Mulţimi de oameni au fost adăugaţi Bisericii. Se făceau semne mari şi minuni în timp ce Dumnezeu îşi confirma Cuvântul prin semnele însoţitoare.

     

    Creştinismul, uns de Duhul Sfânt, s-a răspândit în lume ca focul într-o stepă. A înconjurat munţi şi a străbătut oceane. I-a făcut pe regi să tremure şi pe tirani să se teamă. S-a spus despre acei creştini din primul secol că au „întors lumea cu susul în jos”! – atât de puternic era mesajul şi spiritul lor (Fap.17:6).7
    Nu după prea mult timp însă, oamenii au început să se pună pe ei înşişi ca „domni” peste poporul lui Dumnezeu în locul Duhului Sfânt. În loc să cucerească prin mijloace spirituale şi prin adevăr – ca în primele zile -, oamenii au început să le înlocuiască pe acestea cu ideile şi metodele lor. Încercări de contopire a păgânismului cu creştinismul s-au făcut chiar pe vremea când se scria Noul Testament, pentru că Pavel menţiona că „taina fărădelegii” era deja la lucru; el a avertizat că va veni o „apostazie”, iar unii se vor „îndepărta de la credinţă, dând atenţie duhurilor amăgitoare şi învăţăturilor demonilor” – doctrine-le înşelătoare ale păgânilor (2.Tes.2:3,7; l.Tim.4:2).

     

    Pe când scria Iuda cartea care îi poartă numele, era necesar ca el să-i îndemne pe oameni să „lupte cu seriozitate pentru credinţa care era dată sfinţilor „odată pentru totdeauna”, pentru că se furişaseră între ei unii oameni care încercau să aducă lucruri ce nu făceau parte din credinţa originară (Iuda 1:3,4).
    Creştinismul se confrunta cu păgânismul babilonian în diversele lui forme ce se statorniciseră în Imperiul Roman. Primii creştini au refuzat să aibă de a face cu obiceiurile şi convingerile lui. De aici au rezultat persecuţii intense. Mulţi creştini au fost acuzaţi pe nedrept, aruncaţi la lei, arşi pe rug, torturaţi şi martirizaţi în diferite moduri. Apoi au început să fie făcute schimbări mari. Împăratul Romei şi-a mărturisit convertirea la creştinism. Ordinele imperiale de încetare a persecuţiilor au străbătut imperiul. Episcopilor li s-au dat onoruri înalte. Biserica a început să primească recunoaştere şi putere din partea lumii. Dar pentru toate acestea trebuia să se plătească un mare preţ! S-au făcut multe compromisuri cu păgânismul. În loc ca biserica să fie separată de lume, a devenit parte a acestui sistem lumesc. Împăratul acordând favoruri, a cerut să i se dea un loc de conducere în biserică, deoarece în păgânism se credea că împăraţii sunt zei. Din acest moment, s-a făcut pe scară mare un amestec de păgânism cu creştinism, în special în Roma.

     

    Credem că paginile ce urmează dovedesc faptul că tocmai acest amestec e cel care a produs acel sistem cunoscut astăzi ca biserica Romano-catolică. Nu ne îndoim de faptul că sunt mulţi catolici serioşi, sinceri şi devotaţi. Nu este intenţia noastră să nu luăm în serios sau să ridiculizăm pe cineva cu ale cărui convingeri nu suntem aici de acord. În schimb, sperăm ca această carte să-i inspire pe toţi oamenii – indiferent de apartenenţa lor religioasă – să părăsească învăţăturile şi concepţiile babiloniene şi să caute o reîntoarcere la credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

  • #19755

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL DOI
    ÎNCHINAREA ADUSĂ MAMEI SI COPILULUl

     

    Regina Semiramida şi zeul-copil Tamuz – cum s-a dezvoltat închinarea adusă lor sub diferite nume şi forme în diferite ţări – cum s-a contopit cu învăţătura bisericii decăzute. Titluri păgâne date Mariei

     

    UNUL DINTRE CELE MAI remarcabile exemple ale modului în care păgânismul babilonian a continuat să existe până în zilele noastre poate fi văzut în felul în care închinarea adusă Mariei a înlocuit închinarea antică adusă zeiţei-mamă.
    Istoria mamei şi copilului era în mare măsură cunoscută în Babilonul antic, dezvoltându-se într-o închinare instituită. Numeroase monumente din Babilon o înfăţişează pe zeiţa-mamă, Semiramida, cu copilul ei Tamuz în braţe.1
    Când locuitorii Babilonului au fost împrăştiaţi în diferite părţi ale pământului, ei au dus cu ei închinarea adusă mamei divine şi copilului ei. Aceasta explică de ce aşa multe naţiuni s-au închinat unei mame şi unui copil – într-o formă sau alta – cu multe secole înainte ca adevăratul Mântuitor, Isus Cristos, să Se nască în această lume. În diversele ţări în care s-a răspândit această închinare, mamei şi copilului li s-au dat diferite nume, căci, să nu uităm, în Babel au fost încurcate limbile.

     

    Chinezii au avut o zeiţă-mamă numită Şingmu sau „Sfânta Mamă”. Ea este înfăţişată ţinând în braţe un copil, şi având raze de soare împrejurul capului.2
    Vechii germani s-au închinat fecioarei Herta cu un copil în braţe. Scandinavii au numit-o Disa, fiind înfăţişată şi ea cu un copil. Etruscii au numit-o Nutria, iar printre druizi, lui Virgo-Patitura i s-a adus închinare ca „Mamă a lui Dumnezeu”. În India, ea era cunoscută ca Indrani, care de asemenea a fost înfăţişată cu un copil în braţe, după cum se vede în imaginea alăturată.

     

    Pentru greci, zeiţa-mamă era cunoscută sub numele de Afrodita sau Ceres; pentru sumerieni sub numele de Nana; pentru adepţii ei din Roma antică sub numele de Venus sau Fortuna, iar copilul ei sub numele de Jupiter.3
    În Asia, mama era cunoscută ca Cibele, iar copilul ca Deoius. „Dar indiferent de
    numele sau locul ei”, spune un scriitor, „ea era soţia lui Baal, regina fecioară a cerului, care a născut, deşi n-a conceput niciodată”.4
    Imaginea alăturată o înfăţişează pe mama şi copilul sub numele de Devaki şi Crishna. Timp de secole, lui Isi, „Marea Zeiţă”, şi copilului ei Iswara li s-a adus închinare în India, unde s-au construit temple în cinstea lor.5

     

    Când copiii lui Israel aii căzut în apostazie, şi ei au fost pângăriţi de această închinare adusă zeiţei-mamă. Aşa cum citim în Judecători 2:13 „Ei L-au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi Aştarot”. Aştarot sau Aştoret (Astarteea) era numele prin care zeiţa era cunoscută copiilor lui Israel. Este ceva jalnic să te gândeşti că cei care îl cunoscuseră pe adevăratul Dumnezeu s-au depărtat de El şi s-au închinat mamei păgâne. Şi totuşi, tocmai aceasta au făcut ei în repetate rânduri (Jud.10:6; l.Sam.7:3,4; 12:10; l.Re.11:5; 2.Re.23:13). Unul dintre titlurile prin care zeiţa era cunoscută printre ei era acela de „regină a cerului” (Ier.44:17-19). Profetul leremia i-a mustrat pentru că se închinau înaintea ei, dar ei s-au răzvrătit împotriva avertizării lui.

     

    În Efes, marea mamă era cunoscută sub numele de Artemis (Diana la romani). Templul dedicat ei în acest oraş a fost una dintre cele şapte minuni ale lumii antice! Zeiţei i se aducea închinare nu numai în Efes, ci în toată Asia şi în toată lumea (Fap.19:27).
    Isis si Horus
    În Egipt, mama era cunoscută sub numele de Isis, iar copilul ei
    sub numele de Horus. Este foarte obişnuit ca monumentele religioase egiptene să-l arate pe copilul Horus stând în poala mamei lui.
    Această falsă închinare, după ce s-a răspândit din Babilon în diverse naţiuni, sub diferite nume şi forme, a fost instituită în cele din urmă la Roma şi în tot Imperiul Roman. Un scriitor cunoscut spune despre această perioadă: „Închinarea adusă Marei Mame… a fost foarte populară în Imperiul Roman. Inscripţiile dovedesc faptul că cei doi (mama şi copilul) au primit onoruri divine… nu numai în Italia şi în special la Roma, ci şi în provincii, îndeosebi în Africa, Spania, Portugalia, Franţa, Germania şi Bulgaria”.

     

    În această perioadă, când închinarea adusă mamei divine era foarte răspândită, a întemeiat Mântuitorul, Isus Cristos, Biserica nou-testamentală. Ce biserică glorioasă a fost ea în acele zile de început! Cu toate acestea, prin secolele al treilea şi al patrulea, ceea ce era cunoscut sub numele de „biserică” se îndepărtase în multe feluri de credinţa originară, căzând în apostazia despre care avertizaseră apostolii. Când a venit această „părăsire a căii adevărate”, mult păgânism a fost amestecat cu creştinismul. Păgâni neconvertiţi au fost primiţi în biserica mărturisitoare, şi în numeroase cazuri li s-a permis să-şi continue multe din ritualurile şi obiceiurile lor păgâne – de obicei cu câteva restricţii şi schimbări, astfel ca să pară cât mai asemănătoare credinţa lor de până atunci cu învăţătura creştină.

     

    Unul din cele mai bune exemple ale unei astfel de influenţe păgâne se poate vedea în modul în care a continuat închinarea adusă marei mame – doar că într-o formă uşor diferită şi având un nou nume! Mulţi păgâni fuseseră atraşi la creştinism, însă adorarea lor faţă de zeiţamamă era atât de puternică, încât n-au vrut s-o abandoneze. Conducătorii bisericii, gata de compromis, au înţeles că dacă ar putea găsi în creştinism analogii cu această închinare adusă zeiţei-mame, ar putea mări enorm numărul membrilor bisericii. Dar cine o putea înlocui pe „Marea Mamă” a păgânismului?
    Maria, desigur, era după părerea lor persoana cea mai potrivită pe care s-o aleagă. De ce să nu-i lase ei pe oameni să-şi continue rugăciunile şi devotamentul faţă de o zeiţă-mamă, pe care s-o numească doar Maria? Este limpede că acesta a fost raţionamentul folosit, căci exact aşa s-a şi întâmplat! Puţin câte puţin, închinarea care era legată de mama păgână a fost transferată Mariei.

     

    Dar închinarea adusă Mariei nu făcea parte din credinţa creştină originară! Este vădit faptul că Maria a fost o femeie gingaşă şi evlavioasă – special aleasă ca să dea naştere trupului Mântuitorului nostru -, dar nici unul dintre apostoli sau Isus Însuşi n-au făcut vreodată vreo aluzie la închinarea adusă Mariei. După cum afirmă The Encyclopedia Britannica, în timpul primelor secole ale Bisericii nu s-a dat nici o importanţă Mariei în vreo privinţă.7 Faptul acesta este admis şi de The Catholic Encyclopedia: „Devoţiunea adusă Binecuvântatei Noastre Doamne trebuie în ultimă analiză să fie considerată ca o aplicare practică a doctrinei Comuniunii Sfinţilor. Având în vedere faptul că această doctrină nu este cuprinsă, cel puţin într-un mod explicit, în formele de început ale Crezului Apostolic, nu avem nici un motiv să fim surprinşi dacă nu întâlnim urme clare ale cultului Binecuvântatei Fecioare în „primele secole creştine”, închinarea adusă Mariei fiind o dezvoltare mai târzie.8

     

    Până pe vremea lui Constantin – în prima parte a secolului 4 -, nimeni n-a început s-o privească pe Maria ca zeiţă. Chiar şi în această perioadă, o astfel de închinare a fost privită cu nemulţumire, aşa cum se vede clar din cuvintele lui Epiphanius, care i-a denunţat pe unii din Tracia, Arabia şi din alte locuri pentru că se închinau Mariei ca unei zeiţe şi că aduceau turte ca jertfă pe altarul ei. „Ei trebuie să i se dea cinste”, spunea el, „dar nimeni să nu se închine Mariei”.9 Totuşi, doar peste câţiva ani, închinarea adusă Mariei nu numai că a fost îngăduită, ci a şi devenit doctrină oficială la Conciliul din Efes în anul 431 d.Cr.!
    La Efes? Acesta era oraşul în care i s-a adus Dianei (de fapt, lui Artemis – n. tr.) închinare, din timpuri străvechi, ca zeiţă a virginităţii şi a maternităţii!10 Despre ea s-a spus că ar reprezenta puterile generatoare ale naturii, şi ca atare a fost înfăţişată cu mulţi sâni. O coroană în formă de turn, un simbol al turnului Babel, îi împodobea capul.

     

    Când există convingeri ce însoţesc un popor timp de secole, ele nu sunt abandonate cu uşurinţă. Astfel, conducătorii bisericii din Efes, când a venit apostazia, au raţionat la rândul lor că dacă li se va permite oamenilor să-şi păstreze ideile despre o zeiţă-mamă, dacă aceasta ar putea fi inclusă în creştinism, numele ei fiind schimbat cu cel al Mariei, ar putea câştiga mulţi convertiţi. Dar nu aceasta era metoda lui Dumnezeu.

     

    Când a venit Pavel în Efes la început, nu s-a făcut nici un compromis cu păgânismul. Oamenii au fost convertiţi cu adevărat şi şiau distrus idolii zeiţei (Fap.19:24-27). Cât de tragic e faptul că biserica din Efes, în secolele de mai târziu, a făcut compromisuri şi a adoptat o formă de închinare adusă zeiţei-mamă, Conciliul din Efes făcând-o în cele din urmă o doctrină oficială! Influenţa păgână în această decizie este vădită.
    Diana din Efes.
    Un alt indiciu al faptului că închinarea adusă Mariei s-a dezvoltat din vechea închinare adusă zeiţei-mamă se poate vedea din titlurile ce i-au fost atribuite acesteia. Maria este adesea numită „Madona”. Conform celor spuse de Hislop, această expresie este traducerea unuia din titlurile prin care era cunoscută zeiţa babiloniană. Într-o formă zeificată, Nimrod a ajuns să fie cunoscut ca Baal. Titlul soţiei lui, divinitatea feminină, ar fi Baalti. Acest cuvânt înseamnă „doamna mea”; în latină se scrie „Mea Domina”, iar în italiană el a devenit binecunoscutul „Madonna”!”

     

    Printre fenicieni, zeiţa-mamă era cunoscută ca „Doamna Mării”12, şi chiar şi acest titlu îi este aplicat Mariei – deşi nu este nici o legătură între Maria şi mare!
    Scripturile arată clar că există doar un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Cristos Isus (l.Tim.2:5). Cu toate acestea, romano-catolicismul învaţă că şi Maria este o „mijlocitoare”. Rugăciunile aduse ei constituie o foarte importantă parfe a închinării catolice. Nu există nici o bază scripturală pentru această concepţie, şi totuşi acest concept nu era străin de ideile legate de zeiţa-mamă. Unul dintre nume-le pe care le purta ea era „Myllita”, adică „Mediatrix” sau mijlocitoare.
    Maria este adesea numită „regina cerului”. Dar Maria, mama lui Isus, nu este regina cerului. „Regina cerului” era un titlu al zeiţei-mamă, căreia i s-a adus închinare cu secole înainte ca să se fi născut Maria. Dacă ne întoarcem pe vremea lui Ieremia, oamenii se închinau „reginei cerului” şi practicau ritualuri ce erau sacre pentru ea.

     

    Aşa cum citim în Ieremia 7:18: „Copiii strâng lemne şi părinţii aprind focul, iar femeile îşi frământă aluatul, ca să facă turte reginei cerurilor”.
    Unul din titlurile prin care era cunoscută Isis era „mama lui Dumnezeu”. Mai târziu, exact acelaşi titlu i-a fost dat Mariei de către teologii din Alexandria. Maria a fost, desigur, mama lui Isus, dar numai în sen-sul naturii Sale omeneşti, al umanităţii Sale. Sensul original al expresiei „mama lui Dumnezeu” trecea dincolo de aceasta; îi atribuia mamei o poziţie glorificată, iar romano-catolicii au fost învăţaţi să se gândească la Maria cam în acelaşi mod!

     

    Atât de ferm înscrisă era în mintea păgână imaginea zeiţei-mame cu copilul în braţe, încât atunci când a sosit vremea apostaziei, conform spuselor unui scriitor, „străvechiul portret al lui Isis şi al copilului Horus a fost acceptat nu numai în opinia oamenilor, ci şi prin aprobarea episcopală categorică ca portret al Fecioarei cu copilul ei”.13 Reprezentări ale lui Isis cu copilul ei erau adesea incluse într-un cadru cu flori. Şi această practică a fost aplicată Mariei, aşa cum bine ştiu cei ce au studiat arta medievală.
    Astarteea, zeiţa feniciană a fertilităţii, a fost asociată cu semiluna, după cum se vede pe o medalie veche.

     

    Zeiţa egipteană a fertilităţii, Isis, a fost reprezentată stând pe semilună, cu stele în jurul capului.14 În bisericile romano-catolice din toată Europa se pot vedea picturi ale Mariei exact în acelaşi mod. Imaginea de mai jos (aşa cum apare în broşurile de catehism catolice) o înfăţişează pe Astarteea. Maria cu douăsprezece stele care îi înconjoară capul, şi cu semiluna sub picioare!
    În numeroase moduri, conducătorii mişcării de apostazie au încercat s-o facă pe Maria să pară asemănătoare zeiţei păgânismului şi să o înalţe pe o treaptă divină. Aşa cum păgânii aveau statui ale zeiţei, la fel au fost făcute statui ale „Mariei”. Se spune că, în unele cazuri, exact aceloraşi statui ce fuseseră folosite pentru a aduce închinare lui Isis (cu copilul ei) li s-au dat, pur şi simplu, alte nume, de Maria şi Copilaşul Cristos.
    „Când a triumfat creştinismul”, spune un scriitor, „aceste picturi şi imagini au devenit cele ale madonei şi ale copilului fără vreo întrerupere în continuitate: de fapt nici un arheolog nu poate spune acum dacă unele din aceste obiecte o reprezintă pe una sau pe cealaltă”.15 Multe dintre aceste imagini cu nume schimbat au fost
    încoronate şi împodobite cu bijuterii – exact în acelaşi mod în care erau înfăţişate imaginile fecioarelor hinduse şi egiptene. Dar Maria, mama lui Isus, nu a fost bogată (Lc.2:24; Lev.l2:8). De unde au provenit atunci bijuteriile şi coroanele ce se văd pe statui?

     

    Prin compromisuri – unele foarte evidente, altele mai ascunse – închinarea adusă mamei din antichitate a continuat în sânul bisericii rătăcite, înlocuind vechile nume cu cel al Mariei.

  • #19756

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL TREI
    ÎNCHINAREA ADUSĂ MARIEI

    Importanţă exagerată acordată Mariei. Concepţia imaculată, virginitatea perpetuă şi înălţarea la cer a Mariei examinate în lumina Scripturilor. Mătăniileorigine şi istorie

     

    POATE CEA MAI importantă dovadă că închinarea adusă Mariei s-a dezvoltat din vechea închinare adusă zeiţei-mame păgâne este faptul că, în religia păgână, mamei i se aducea tot atâta închinare (sau mai multă) câtă se aducea fiului ei! Aceasta ne furnizează un reper important în a ne ajuta să soluţionăm astăzi taina Babilonului!

     

    Adevăratul creştinism învaţă că Domnul Isus – şi numai EL – este calea, adevărul şi viaţa; că numai El poate ierta păcatele; că numai El, dintre toate creaturile de pe pământ, a trăit o viaţă ce nu a fost niciodată pătată de păcat; şi El este Cel căruia trebuie să I se aducă închinare -nu mama Lui. Dar romano-catolicismul – demonstrând influenţa pe care a avut-o păgânismul în dezvoltarea lui – în multe feluri o preamăreşte şi pe mama lui Isus.

     

    Poţi călători în întreaga lume, şi fie într-o catedrală uriaşă, fie într-o capelă dintr-un sat, statuia Mariei va ocupa o poziţie proeminentă. Când se fac mătăniile (se recită din cartea de rugăciuni), Ave Maria e repetată de nouă ori, la fel ca şi rugăciunea „Tatăl Nostru”. Catolicii sunt învăţaţi că, dacă se roagă Mariei, ea le poate duce cererea la fiul ei Isus; şi întrucât ea este mama Lui, El va răspunde cererii de dragul ei. Concluzia este că Maria este mai plină de compasiune, mai înţelegătoare şi mai miloasă decât fiul ei Isus. Cu siguranţă că lucrul acesta este contrar Scripturilor! Şi totuşi, această idee a fost deseori repetată în scrierile catolice.
    Un cunoscut scriitor romano-catolic, Alfonsus Liguori, a scris pe larg spunând că rugăciunile adresate Mariei sunt infinit mai eficiente decât cele adresate lui Cristos. (Liguori, întâmplător, a fost canonizat ca „sfânt” de către papa Grigore XIV în 1839 şi a fost declarat „doctor” al bisericii catolice de către papa Pius IX). Într-o porţiune a scrierilor sale, el a descris o scenă imaginară în care un păcătos a văzut două scări între pământ şi cer. Maria se afla în vârful uneia; Isus Se afla m vârful celeilalte.

     

    Când a încercat păcătosul să urce una din scări, el a văzut faţa mânioasă a lui Cristos şi a căzut înfrânt. Dar când el a urcat scara Mariei, s-a suit cu uşurinţă şi a fost primit cu braţele deschise de Maria care l-a dus în cer şi I l-a prezentat lui Cristos! Apoi totul a fost bine. Povestea era menită să arate că este mult mai uşor şi mai eficient să mergi la Cristos prin intermediul Mariei!

     

    Acelaşi scriitor a spus că păcătosul care îndrăzneşte să meargă direct la Cristos trebuie să păşească înaintea Lui cu teamă de mânia Sa. În schimb, dacă se va ruga Fecioarei, ea va trebui doar să-I „arate” Fiului ei „pieptul care I-a dat să sugă”, şi mânia Lui se va potoli imediat!2 Un astfel de raţionament e în conflict direct cu un exemplu scriptural: „Binecuvântat este pântecele care Te-a născut”, I-a spus lui Isus o femeie, „şi sânul pe care l-ai supt!” Dar Isus a răspuns: „Binecuvântaţi sunt mai degrabă cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc.11:27, 28).
    Astfel de idei despre sâni, pe de altă parte, nu erau străine celor care se închinau zeiţeimame păgâne. Au fost dezgropate imagini ale ei, care adesea îi arătau sânii foarte disproporţionaţi faţă de trupul ei. În cazul Dianei, pentru a-i simboliza fertilitatea, ea este înfăţişată cu nu mai puţin decât o sută de sâni!

     

    Încercări ulterioare de a o preamări pe Maria la o poziţie glorificată în catolicism se pot vedea în doctrina „conceperii imaculate” a Mariei. Această doctrină a fost pronunţată şi definită de Pius IX în 1854 – că Binecuvântata Fecioară Maria „în prima clipă a conceperii ei… a fost ferită de orice pată a păcatului originar”.3 Este evident că această învăţătură e numai un efort în plus de a face ca Maria să se asemene cât mai îndeaproape cu zeiţa păgânismului căci, în vechile mituri, se credea despre zeiţă că ar fi avut parte de o concepere supranaturală! Istorisirile variau între ele, dar toate vorbeau despre întâmplări supranaturale în legătură cu intrarea ei în lume, că ea era superioară muritorilor de rând, că era divină. Puţin câte puţin, astfel încât învăţăturile despre Maria să nu pară inferioare celor despre zeiţa-mamă, era necesar să se înveţe că şi intrarea Mariei în această lume a implicat un element supranatural!

     

    Este oare scripturală doctrina care spune că Maria s-a născut fără pata păcatului originar? Vom răspunde la aceasta cu însăşi The Catholic Encyclopedia: „Nu se poate aduce din Scriptură nici o dovadă directă, categorică şi strictă a acestei dogme”. Se subliniază mai degrabă că aceste idei au reprezentat o dezvoltare treptată în cadrul bisericii.”

     

    Chiar aici trebuie explicată o deosebire esenţială – poate chiar deosebirea fundamentală – între abordarea romano-catolică a creştinismului şi concepţia generală protestantă. Doctrina romano-catolică s-a bazat parţial pe Scriptură, parţial pe tradiţii şi idei transmise de Părinţii Bisericii, şi parţial pe concepţii împrumutate din păgânism dacă aceste concepţii puteau fi „creştinizate”. Concepte din toate aceste surse au fost amestecate împreună, dezvoltate şi în cele din urmă transformate în dogme la diferite concilii catolice de-a lungul secolelor. Însă concepţia pe care Reforma protestantă a căutat să o reînvie a fost o întoarcere la Scripturi ca bază mult mai sănătoasă pentru doctrină, fără accent sau cu un slab accent pus pe ideile ce sau dezvoltat mai târziu.

     

    Mergând la Scripturi, nu numai că nu găsim vreo dovadă pentru ideea conceperii imaculate a Mariei, dar există dovezi ale contrariului. Deşi a fost un vas ales al Domnului, o femeie evlavioasă şi virtuoasă – o fecioară -, ea a fost la fel de omenească precum orice alt membru din familia lui Adam. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom.3:23), singura excepţie fiind Isus Cristos însuşi. Ca oricine altcineva, şi Maria avea nevoie de un Mântuitor, şi ea a recunoscut foarte clar lucrul acesta când a spus: „Şi duhul meu s-a bucurat în Dumnezeu, MÂNTUITORUL meu” (Lc.l:47).

     

    Dacă Maria a avut nevoie de un Mântuitor, nu a fost ea însăşi un mântuitor. Dacă avea nevoie de un Mântuitor, atunci şi ea avea nevoie să fie mântuită, iertată şi răscumpărată. Fapt este că divinitatea Domnului nostru nu a depins de condiţia ca mama Lui să fie o persoană divină. El a fost divin pentru că era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu! Divinitatea îi venea de la Tatăl Său ceresc.

     

    Ideea că Maria ar fi fost superioară altor fiinţe umane nu a fost învăţătura lui Isus. Odată cineva I-a menţionat pe mama şi pe fraţii Lui. Isus a întrebat: „Cine este mama Mea? Şi cine sunt fraţii Mei?” Apoi, întinzându-Şi mâna spre discipolii Lui, a spus: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în cer, el îmi este frate, şi soră, şi MAMĂ” (Mt.l2:46-50). E limpede, oricine face voia lui Dumnezeu este în acest sens la acelaşi nivel cu Maria!

     

    În fiecare zi, catolicii din întreaga lume recită Ave Maria şi alte rugăciuni adresate Mariei. Înmulţind numărul acestor rugăciuni cu nu mărul catolicilor ce le recită, cineva a estimat că Maria ar trebui să as-culte 46.296 de cereri pe secundă! Evident că nimeni nu poate face aceasta decât Dumnezeu însuşi. Cu toate acestea, catolicii cred că Maria aude toate aceste rugăciuni; astfel că, în mod necesar, trebuie să o înalţe la un nivel divin – fie că e scriptural, fie că nu!

     

    În încercarea de a justifica această preamărire, unii au citat cuvintele pe care le-a spus Gabriel Mariei: „Binecuvântată eşti tu printre femei” (Lc.l:28). Faptul că Maria a fost „binecuvântată între femei” nu poate face din ea o persoană divină, pentru că multe secole înainte de aceasta, o binecuvântare similară a fost pronunţată faţă de lael, despre care s-a spus: „Binecuvântată peste femei va fi Iael, soţia lui Heber chenitul…” (Jud.5:24).

     

    Înainte de ziua Cincizecimii, Maria, împreună cu ceilalţi discipoli, s-au adunat în aşteptarea promisiunii Duhului Sfânt. Citim că
    apostolii „au continuat toţi întrun gând în rugăciune şi cerere, cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui” (Fap.l:14). Ilustraţia de mai sus (aşa cum apare în Official Baltimore Catechism 5) este tipică pentru ideile catolice despre Maria. Se încearcă să i se acorde Mariei o poziţie centrală.

     

    Discipolii însă, în acea împrejurare, nu se uitau la Maria. Ei îşi aveau aţintită privirea spre CRISTOS Cel înviat şi înălţat, care să toarne peste ei darul Duhului Sfânt. În desen, Duhul
    Sfânt (în chip de porumbel) pluteşte deasupra Mariei! În ce priveşte relatarea Scripturii, însă, Singurul peste care Duhul S-a coborât în chip de porumbel a fost Isus Însuşi – nu mama Lui! Pe de altă parte, zeiţa fecioară păgână, cu numele de Iuno, a fost deseori reprezentată cu un porumbel pe cap, după cum era şi Astarteea, Cibele şi Isis!

     

    Alte încercări de a o glorifica pe Maria pot fi văzute în doctrina romano-catolică a virginităţii perpetue. Aceasta este învăţătura prin care se spune că Maria a rămas fecioară până la sfârşitul vieţii ei. Dar, aşa cum explică The Encyclopedia Britannica, doctrina virginităţii perpetue a Mariei n-a apărut decât cam la vreo trei sute de ani după înălţarea lui Cristos. Această fabuloasă calitate n-a câştigat recunoaşterea oficială a Romei decât la conciliul din Calcedon în anul 451.

     

    Conform Scripturilor, naşterea lui Isus a fost rezultatul unei conceperi supranaturale (Mt.l:23), fără un tată pământesc. Dar după ce S-a născut Isus, Maria a dat naştere altor copii – urmaşi naturali ai unirii ei cu Iosif, soţul ei. Biblia spune că Isus a fost „întâiul născut” al Mariei (Mt.l:25); ea nu spune că El era singurul ei copil. Fiind primul ei copil, desigur că se poate trage concluzia că mai târziu ea a avut un al doilea copil, posibil un al treilea copil, etc.

     

    Înălţarea la cer a Mariei

     

    Că aşa au stat lucrurile pare evident, deoarece sunt menţionate numele a patru fraţi: lacov, Iosif, Simon şi luda (Mt.13.-55).
    Sunt menţionate şi surori. Cei din Nazaret au spus: „… Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi?” (versetul 56). Cuvântul „surori” este la plural, desigur, deci ştim că Isus a avut cel puţin două surori şi probabil mai multe, pentru că acest verset vorbeşte despre „toate” surorile Lui. De obicei, când ne referim doar la două persoane spunem „amândouă”, nu „toate”. Implicaţia e că aici se face referire la cel puţin trei surori. Dacă socotim trei surori şi patru fraţi, fraţi vitregi şi surori vitrege ale lui Isus, înseamnă că Maria a fost mama a opt copii. Scripturile spun: „Iosif… n-a cunoscut-o până ce ea nu L-a născut pe întâiul ei născut: şi el I-a pus Numele ISUS” (Mt.l:25). Iosif „n-a cunoscut-o” până ce S-a născut Isus, dar după aceea Maria şi Iosif au fost împreună ca soţ şi soţie şi li s-au născut copii. Ideea că Iosif ar fi ţinut-o pe Maria fecioară toată viaţa ei este în mod limpede nescripturală.

     

    In vremurile de apostazie, ca şi când ar fi vrut să o identifice şi mai îndeaproape pe Maria cu zeiţa-mamă, unii învăţau că trupul Mariei n-a văzut niciodată putrezirea, că ea s-a înălţat în trup la cer şi că acum este regina cerului. Cu toate acestea, până în secolul 20 nu s-a proclamat oficial “înălţarea la cer” a Mariei ca doctrină a bisericii romano-catolice. În 1951 a proclamat papa Pius XII că trupul Mariei n-a cunoscut putrezi-rea, ci a fost luat la cer!

     

    Cuvintele Sf. Bernard rezumă poziţia romano-catolică: „A treia zi după moartea Mariei, când apostolii s-au adunat împrejurul mormântului ei, l-au găsit gol. Trupul sacru a fost dus sus în Paradisul Ceresc… mormântul n-a avut nici o putere asupra celei care a fost imaculată… Dar nu a fost destul ca Maria să fie primită în Cer… rangul ei era inaccesibil chiar şi celui mai înalt dintre arhangheli. Maria urma să fie încoronată Regină a Cerului de către Tatăl etern: ea urma să aibă un tron la dreapta Fiului ei… Acum, zi de zi, oră de oră, ea se roagă pentru noi, obţinând favoruri pentru noi, ferindu-ne de pericol, protejându-ne de ispită, turnând binecuvântări peste noi”.

     

    Toate aceste idei despre Maria sunt legate de credinţa că ea s-a înălţat la Cer în trup. Dar Biblia nu spune absolut nimic despre înălţarea la cer a Mariei. Dimpotrivă, Ioan 3:13 spune: „Nimeni nu s-a înălţat la cer, decât Cel care S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer” – Isus Cristos însuşi. EL este Cel ce stă la dreapta lui Dumnezeu, EL este Cel care este Mijlocitorul nostru, El este Cel care toarnă binecuvântări peste noi – nu mama Lui!

     

    Strâns legată de ideea rugăciunii înălţată Mariei este un instrument numit „mătănii”. El constă dintr-un lanţ cu cincisprezece seturi de mărgeluţe, fiecare set fiind marcat de câte o mărgea mare. Capetele acestui lanţ sunt unite de o medalie care are înscris pe ea chipul Mariei. De aceasta atârnă un lanţ scurt, la capătul căruia se află un crucifix. Mărgelele mătăniilor ajută la numărarea rugăciunilor – rugăciuni ce sunt repetate de nenumărate ori. Deşi acest instrument este foarte folosit în cadrul bisericii romano-catolice, e clar că el nu are o origine creştină. Mătăniile erau cunoscute în multe ţări. The Catholic Encyclopedia spune: “în aproape toate ţările întâlnim un obiect pentru numărarea rugăciunilor, sau nişte mătănii din mărgele”.

     

    Se continuă prin a se cita mai multe exemple, inclusiv o sculptură din oraşul antic Ninive, menţionată de arheologul Layard, cu două femei cu aripi care se roagă în faţa unui copac sacru, fiecare ţinând nişte mătănii. Timp de secole, printre mahomedani, a fost folosită o sfoară cu 33, 66 sau 99 de mărgele pentru a număra numele lui Alah. Marco Polo, în secolul 13, a fost surprins să-1 găsească pe regele din Malabar folosind nişte mătănii confecţionate din pietre preţioase pentru a-şi număra rugăciunile. Sf. Francis Xavier şi cei care-l însoţeau au fost uimiţi să vadă că mătăniile erau familiare budiştilor din Japonia.”

     

    Printre fenicieni, în jurul anului 800 î.Cr., era folosit un cerc de mărgele asemănător mătăniilor în închinarea adusă Astarteei, zeiţa-mamă.10 Aceste mătănii se văd pe unele monede feniciene timpurii. Brahmanii au folosit de la început mătănii cu zeci şi sute de mărgele. Cei ce se închină la Vişnu dau copiilor lor mătănii formate din 108 mărgele. Mătănii similare sunt folosite de milioane de budişti în India şi Tibet. Cel ce se închină lui Siva foloseşte nişte mătănii după care repetă, dacă e posibil, toate cele 1.008 nume ale dumnezeului său.11

     

    Cea mai des repetată şi principala rugăciune a mătăniilor este „Ave Maria” care sună astfel: „Ave Maria, plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, Isus. Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ora morţii. Amin”. The Catholic Encyclopedia spune: „Există urme puţine sau deloc ale rugăciunii ,Ave Maria’ ca formulă devoţională acceptată înainte de anul 1050″.12 Mătăniile complete implică repetarea rugăciunii „Ave Maria” de 53 de ori, rugăciunea „Tatăl Nostru” de 6 ori, 5 Taine, 5 Meditaţii asupra Tainelor, 5 Glorie fie… şi Crezul Apostolic.

     

    Să observăm că rugăciunea adresată Mariei este repetată de aproape nouă ori mai mult ca rugăciunea „Tatăl Nostru”! Este oare o rugăciune concepută de oameni şi îndreptată spre Maria de 9 ori la fel de importantă sau eficientă ca rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus şi care este îndreptată spre Dumnezeu?
    Cei ce se închinau zeiţei Diana au repetat o frază religioasă de mai multe ori: „… Toţi, cu o voce, au strigat timp de două ore: Mare este Diana efesenilor(Fap.19:34). Isus a vorbit despre rugăciunea repetată ca fiind o practică a păgânilor. „Când vă rugaţi”, a zis El, „nu folosiţi repetiţii zadarnice, cum fac păgânii: căci ei cred că vor fi ascultaţi pentru multa lor vorbire” (Mt.6:7-13).

     

    În acest pasaj, Isus a spus limpede adepţilor Lui să NU rostească rugăciune scurtă de mai multe ori. Este semnificativ faptul că după ce dat acest avertisment, chiar în versetul următor, El a spus: „De aceea rugaţi-vă în felul acesta: Tatăl nostru care eşti în cer…” – „Rugăciunea Tatăl Nostru”. Cu toate acestea, romano-catolicii sunt învăţaţi să rostească această rugăciune de nenumărate ori. Dacă această rugăciune nu avea voie să fie repetată de nenumărate ori, cu cât mai puţin o mică rugăciune făcută de om adresată Mariei!

     

    Nouă ni se pare că memorarea rugăciunilor, apoi repetarea lor de nenumărate ori în timp ce se numără mărgelele mătăniilor, poate deveni cu uşurinţă mai mult un „test de memorie” decât o expresie spontană a rugăciunii din inimă.

  • #19757

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL PATRU
    SFINŢI, ZILELE SFINTILOR SI SIMBOLURI

     

    Cine sunt sfinţii? Trebuie să ne rugăm lor? Închinarea la sfinţi arătată a fi o continuare a devoţiunii păgâne faţă de zeii şi zeiţele păgânismului. Folosirea idolilor, imaginilor şi picturilor ca obiecte de închinare
    PE LÂNGĂ rugăciunile şi devoţiunile adresate Mariei, romano-catolicii onorează şi se roagă la diferiţi „sfinţi” – martiri sau alte persoane de seamă ale Bisericii, care au murit.

     

    Pentru mulţi, cuvântul „sfânt” se referă doar la o persoană care a atins un grad special de sfinţenie, doar un adept cu totul deosebit al lui Cristos. Dar, conform Bibliei, TOŢI creştinii adevăraţi sunt sfinţi – chiar şi cei cărora le lipseşte din nefericire maturitatea spirituală sau cunoştinţa. Astfel, scrierile lui Pavel adresate creştinilor din Efes, Filipi, Corint sau Roma, erau adresate „sfinţilor” (Ef.l:l, etc.). În toate aceste cazuri, sfinţii erau oameni care trăiau, nu cei ce muriseră.

     

    Scriptural vorbind, dacă dorim rugăciunile sfinţilor, ar trebui să luăm legătura cu oameni ce trăiesc. Dar dacă încercăm să intrăm în legătură cu oameni care au murit, ce altceva este aceasta decât o formă de spiritism? În repetate rânduri, Biblia condamnă orice încercare de a lua legătura cu cei morţi (vezi Is.8:19,20). Cu toate acestea, The Catholic Encyclopedia spune: “învăţătura catolică referitoare la rugăciunile pentru cei morţi este legată în mod inseparabil de doctrina… comuniunii sfinţilor, care este un articol al Crezului Apostolic”, şi deci sunt recomandate rugăciunile “înălţate sfinţilor şi martirilor în mod colectiv sau unuia dintre ei în mod particular”.1 Formularea reală a Conciliului din Trent este că „sfinţii care domnesc împreună cu Cristos îşi înalţă propriile rugăciuni la Dumnezeu pentru oameni. Este bine şi folositor să-i invoci prin rugăciune şi să recurgi la rugăciunile, sprijinul şi ajutorul lor pentru a obţine beneficii de la Dumnezeu”.2

     

    Care sunt obiecţiile aduse acestor concepţii? Vom lăsa The Catholic Encyclopedia să răspundă personal. „Obiecţiile principale care se ridică împotriva mijlocirii şi a invocării sfinţilor stau în faptul că aceste doctrine sunt opuse credinţei şi încrederii pe care trebuie să o avem doar în Dumnezeu… şi că nu pot fi dovedite din Scripturi..”3. Suntem de acord cu această afirmaţie. Scripturile nu indică nicăieri faptul că cei vii pot fi binecuvântaţi sau pot să beneficieze de pe urma rugăciunilor adresate celor ce deja au murit, sau care se fac prin intermediul acestora. În schimb, în multe aspecte, doctrinele catolice referitoare la „sfinţi” sunt foarte similare vechilor idei păgâne pe care le susţineau oamenii despre „zei”.

     

    Privind în urmă din nou la „mama” falsei religii – Babilonul -, aflăm că oamenii se rugau şi onorau o pluralitate de zei. De fapt, sistemul babilonian s-a dezvoltat până acolo încât a avut vreo 5.000 de zei şi zeiţe. In mare parte asemănător modului în care catolicii cred despre „sfinţii’ lor, babilonienii credeau că „zeii” lor au fost odată eroi care au trăit pe pământ, dar se aflau acum la un nivel mai înalt.5 „Fiecare lună si fiecare zi din lună se afla sub protecţia unei anumite divinităţi”.6 Exista un zeu pentru fiecare gen de problemă, un zeu pentru fiecare meşteşug, un zeu pentru cutare şi cutare lucru.

     

    Chiar şi budiştii din China aveau o “închinare la diferite zeităţi, cum ar fi zeiţa marinarilor, zeiţa războiului, zei ai unor regiuni sau ai unor meşteşuguri speciale”.7 Sirienii credeau că puterea anumitor zei era limitată la anumite zone, după cum relatează un incident din Biblie: „(Dumne)zeii lor sunt (dumne)zeii dealurilor: de aceea au fost mai puternici decât noi; dar hai să ne luptăm împotriva lor pe câmpie, şi precis că o să fim mai tari decât ei” (l.Re.20:23).
    Când Roma a cucerit lumea, erau prezente exact aceleaşi idei, aşa cum arată următoarea schiţă. Brighit era zeiţa fierarilor şi a poeziei. Iuno Regina era zeiţa feminităţii şi a căsătoriei. Minerva era zeiţa înţelepciunii, a meşteşugarilor cu mâna şi a muzicienilor. Venus era zeiţa iubirii sexuale şi a naşterii. Vesta era zeiţa brutarilor şi a focurilor sacre. Ops era zeiţa bogăţiei. Ceres era zeiţa porumbului, grâului şi vegetaţiei. (Cuvântul nostru „cereale” provine de la numele ei). Bachus era zeul bucuriei şi a vinului. Mercur era zeul oratorilor şi, în vechile legende, chiar un orator el însuşi. Aceasta explică de ce anume cei din Listra credeau despre Pavel că ar fi zeul Mercur (Fap.14:11,12). Zeii Castor şi Polux erau protectorii Romei şi ai călătorilor pe mare (cf. Fap.28:11). Cronus era păzitorul jurămintelor. Ianus era zeul uşilor şi al porţilor. „Existau zei care supravegheau fiecare moment al vieţii unui om, zei ai casei şi ai grădinii, ai mâncării si ai băuturii, ai sănătăţii şi ai bolii”.

     

    Cu ideea zeilor şi a zeiţelor asociate cu diverse evenimente din viaţă existente atunci în Roma păgână, nu a fost decât un alt pas pentru ca aceleaşi concepte să fie în cele din urmă introduse în biserica din Roma. Întrucât convertiţii din păgânism şovăiau să se despartă de „zeii” lor – dacă nu găseau vreun echivalent satisfăcător în creştinism – zeilor si zeiţelor li se dădea un alt nume şi erau numiţi „sfinţi”. Vechea idee a zeilor asociaţi cu anumite ocupaţii şi zile a continuat în credinţa romano-catolică prin sfinţi şi zilele sfinţilor, după cum arată următorul tabel.
    Actori Sf. Genesius 25 august 21
    Arhitecţi Sf. Toma decembrie 4
    Astronomi Sf. Cominic august 20
    Atleţi Sf. Sebastian ianuarie
    Brutari Sf. Elisabeta 19 noiembrie
    Bancheri Sf. Matei 21 septembrie
    Cerşetori Sf. Alexius 17 iulie
    Librari Sf. Ioan al lui Dumnezeu 8 martie
    Zidari Sf. Ştefan 26 decembrie
    Constructori Sf. Vincenţiu 5 aprilie
    Măcelari Sf. Hadrian 28 septembrie
    Birjari Sf. Fiarce 30 august
    Lumânărari Sf. Bernard 20 august
    Comedieni Sf. Vitus 15 iunie
    Bucătari Sf. Marta 29 iulie
    Dentişti Sf. Apolonia 9 februarie
    Doctori Sf. Luca 18 octombrie
    Editori Sf. Ioan Bosco 31 ianuarie
    Pescari Sf. Andrei 30 noiembrie
    Florari Sf. Doroteea 6 februarie
    Pălărieri Sf. lacov 11 mai
    Gospodine Sf. Ana 26 iulie
    Vânători Sf. Hubert 3 noiembrie
    Muncitori Sf. Iacov 25 iulie
    Avocaţi Sf. Ives 19 mai
    Bibliotecari Sf. Jerome 30 septembrie
    Negustori Sf. Francisc de Assisi 4 octombrie
    Mineri Sf. Barbara 4 decembrie
    Muzicieni Sf. Cecilia 22 noiembrie
    Notari Sf. Marcu 25 aprilie
    Doici Sf. Caterina 30 aprilie
    Fierari Sf. Eliguis 1 decembrie
    Studenţi Sf. Toma de Aquino 7 martie 27
    Chirurgi Sf. Cosma şi Damian Septembrie 5
    Croitori Sf. Bonifaciu iunie
    Vameşi Sf. Matei 21 septembrie

     

    Biserica romano-catolică are sfinţi şi pentru următoarele: femeia sterilă (Sf. Anton), băutori de bere (Sf. Nicolae), copii (Sf. Dominic), animale domestice (Sf. Anton), emigranţi (Sf. Francisc), îndrăgostiţi (Sf. Rafael), fecioare bătrâne (Sf. Andrei), săraci (Sf. Laurenţiu), femei însărcinate (Sf. Gerard), televiziune (Sf. Clara), pentru a aresta hoţi (Sf. Gervase), pentru a obţine un soţ (Sf. Iosif), pentru a obţine o soţie (Sf. Ina), pentru a găsi lucruri pierdute (Sf. Anton), etc.

     

    Catolicii sunt învăţaţi să se roage la anumiţi „sfinţi” pentru ajutor în cazul următoarelor boli şi suferinţe: artrită (Sf. lacov), muşcătură de câine (Sf. Hubert), muşcătură de şarpe (Sf. Hilary), orbire (Sf. Rafael), cancer (Sf. Peregrine), crampe (Sf. Murice), surzenie (Sf. Cadoc), boală la sân (Sf. Agata), boală la ochi (Sf. Lucia), boală la gât (Sf. Blase), epilepsie (Sf. Vitus), febră (Sf. George), boală la picior (Sf. Victor), piatră la vezica biliară (Sf. Liberius), gută (Sf. Andrei), dureri de cap (Sf. Denis), probleme cu inima (Sf. Ioan al lui Dumnezeu), demenţă (Sf. Dympna), boală de piele (Sf. Roch), sterilitate (Sf. Giles), etc.
    Ţinând seama de toate, pare evident că sistemul romano-catolic al sfinţilor patroni s-a dezvoltat din credinţele mai timpurii în zei ai zilelor, ocupaţiilor şi diferitelor nevoi ale vieţii umane.

     

    Dar de ce să te rogi sfinţilor atunci când creştinii au acces la Dumnezeu? Catolicii sunt învăţaţi că prin rugăciunile adresate sfinţilor ar putea obţine un ajutor pe care altfel Dumnezeu
    nu l-ar da! Lor li se spune să se închine lui Dumnezeu şi apoi să se „roage, mai întâi Sfintei Maria, apoi sfinţilor apostoli, sfinţilor martiri, şi tuturor sfinţilor lui Dumnezeu… să-i considere ca prieteni şi protectori şi să le implore sprijinul în ora necazului, cu speranţa că Dumnezeu va acorda patronului ceea ce El altfel ar putea să refuze celui care cere”.

     

    St. Hubert s-a născut prin anul 656. Înaintea convertirii lui, aproape tot timpul şi-l petrecea vânând. În dimineaţa Vinerei Mari, potrivit legendei, a urmărit un cerb mare care s-a întors dintr-o dată, şi el ar fi văzut un crucifix între coarnele cerbului şi ar fi auzit o voce spunându-i să se întoarcă la Dumnezeu. El a fost desemnat de atunci ca Sf. Hubert, patron sfântul patron al vânătorilor şi vindecător al turbării. al vânătorilor, cu Multe din vechile legende care au fost asociate cu zeii păgâni au Sf. Elisabeta au fost transferate asupra sfinţilor. Chiar şi The Catholic Encyclopedia spune că aceste „legende repetă concepţiile găsite în basmele religioase precrestine…

     

    Legenda nu este creştina, ci doar a fost creștinizată… În multe cazuri are în mod evident aceeaşi origine cu cea a mitului… Anticii au urmat surse, ale căror elemente naturale nu le-au înţeles, de pe vremea eroilor; tot astfel s-a întâmplat şi în cazul multor legende ale sfinţilor… Devenise uşor să transferi asupra martirilor creştini concepţiile pe care le-au avut cei din antichitate referitor la eroii lor. Acest transfer a fost promovat de numeroasele cazuri în care sfinţii creştini au devenit succesorii zeităţilor locale, iar închinarea creştină a înlocuit închinarea locală din antichitate. Aceasta explică marele număr de similarităţi între zei şi sfinţi”.

     

    Pe măsură ce păgânismul şi creştinismul s-au îmbinat, uneori unui sfânt i se dădea un nume ce suna foarte asemănător cu cel al zeului sau al zeiţei pe care o înlocuia. Zeiţei Victoria din Alpii de Sud i s-a dat numele de Sf. Victoire, zeului Cheron ca Sf. Ceranos, zeiţei Artemis ca Sf. Artemidos, zeului Dionysus ca Sf. Dionisius, etc. Zeiţei Brighit (considerată fiica zeului-soare şi reprezentată cu un copil în braţe) i s-a schimbat numele în „Sfânta Brigita”. Pe vremea păgânilor, templul ei principal de la Kildare era slujit de fecioare vestale care vegheau asupra focurilor sacre. Mai târziu, templul ei a devenit o mănăstire, iar vestalele lui, călugăriţe. Ele au continuat să vegheze asupra focurilor ritualului, numai că acum el era numit „focul Sf. Brigita”.”

     

    Templul antic cel mai bine păstrat aflat acum în Roma este Panteonul, care era altădată dedicat (potrivit inscripţiei deasupra porticului) lui „Jove (Jupiter) şi tuturor zeilor”. Acesta a fost rededicat de către Papa Bonifaciu IV „Fecioarei Maria şi tuturor sfinţilor”. Astfel de practici nu erau neobişnuite. „Biserici sau ruine ale unor biserici au fost în mod frecvent descoperite pe locurile pe care iniţial au existat altare, capele şi temple păgâne… Este de asemenea adevărat într-o anumită măsură că uneori sfântul al cărui ajutor era invocat la altarul creştin avea o anumită asemănare exterioară cu zeitatea sfinţită mai înainte în acel loc. Astfel, în Atena, capela vindecătorului Asclepios… În momentul în care a devenit biserică, a fost consacrată unor sfinţi pe care creştinii atenieni i-au invocat ca nişte vindecători miraculoşi,
    Cosma şi Damian”.12

     

    O peşteră din Betleem despre care se pretinde că e locul în care S-a născut Isus a fost de fapt, conform celor spuse de Jerome, un altar săpat în stâncă, în care i s-a adus închinare zeului babilonian Tamuz. Scripturile nu afirmă niciodată faptul că Isus S-ar fi născut într-o peşteră.

     

    Pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, păgânismul a murit într-o formă, doar ca să trăiască din nou în cadrul bisericii romano-catolice. Nu numai că devoţiunea adusă vechilor zei a continuat (într-o formă nouă), ci a continuat şi folosirea statuilor acestor zei. Se spune că în unele cazuri exact aceleaşi statui cărora li se aducea închinare în numele zeilor păgâni au fost redenumite după sfinţi creştini. De-a lungul secolelor s-au făcut din ce în ce mai multe statui; până astăzi există biserici în Europa care conţin până la două, trei sau patru mii de statui.” în catedrale uriaşe şi impresionante, în capele mici, în altarele de pe marginea drumului, pe aripile laterale ale automobilelor – în toate aceste locuri se pot găsi din abundenţă idoli ai catolicismului.

     

    Folosirea unor astfel de idoli în cadrul bisericii romano-catolice ne oferă un alt indiciu în soluţionarea tainei Babilonului modern; căci, aşa cum menţiona Herodot, Babilonul a fost sursa din care au curs către naţiuni toate sistemele de idolatrie. Să legi cuvântul „idoli” de statuile Mariei şi cele ale sfinţilor poate suna pentru unii cam dur, dar este lucrul acesta total incorect?
    Mai multe articole din The Catholic Encyclopedia caută să explice că folosirea imaginilor este corectă pe baza faptului că ele sunt o reprezentare a lui Cristos sau a sfinţilor. „Cinstea care li se acordă imaginilor este îndreptată spre cei pe care ele îi reprezintă, astfel încât, prin imaginile pe care le sărutăm şi înaintea cărora ne descoperim capul şi îngenunchiem, noi ne închinăm lui Cristos şi îi venerăm pe sfinţi, a căror reprezentare sunt ele”.

     

    Totuşi, nu toţi creştinii sunt convinşi că această „explicaţie” reprezintă un motiv suficient de puternic pentru a trece cu vederea versete ca cel din Exod 20:4,5: „Să nu-ţi faci nici o imagine cioplită, sau vreo asemănare cu ceva care este în cer sus, sau cu ceva care este pe pământul de dedesupt, sau cu ceva care este sub pământ: să nu te pleci înaintea lor”.
    În Vechiul Testament, când israeliţii cucereau un oraş sau o ţară păgână, nu li se ingăduia să adopte idolii acestor popoare în cadrul religiei lor. Aceştia trebuiau să fie distruşi, chiar dacă erau îmbrăcaţi în argint sau aur! „Să ardeţi cu foc imaginile cioplite ale zeilor lor; să nu doreşti argintul sau aurul care este pe ele, nici să le iei la tine, ca să nu te prindă în laţ; căci ele sunt o urâciune Domnului” (Deut.7:25). Ei trebuiau de asemenea să „distrugă toate imaginile” (dumne)zeilor păgâni (Num.33:52). S-a discutat adesea de-a lungul secolelor măsura în care trebuiau să fie continuate aceste instrucţiuni în Noul Testament. The Catholic Encyclopedia dă o schiţă istorică a acestui lucru, arătând cum s-au luptat oamenii şi chiar au murit din cauza acestei controverse, mai ales în secolul 8. Deşi susţine folosirea statuilor şi picturilor, ea spune: „Se pare că, vreme de multe secole, unii creştini au avut o antipatie faţă de picturile sfinte, bănuind că folosirea lor era, sau ar fi putut deveni, idolatră”, se menţionează mai mulţi episcopi catolici care erau de această părere.15

     

    Totuşi, fără îndoială că este împotriva învăţăturii lui Cristos ca oamenii – indiferent în care tabără ar fi – să se lupte şi să se omoare din cauza acestei chestiuni.
    Sfinţii catolici sunt în mod obişnuit desenaţi cu un cerc sau o aureolă în jurul capului. Aşa făceau artiştii şi sculptorii din anticul Babilon în jurul capului oricărei fiinţe pe care doreau s-o reprezinte ca zeu sau zeiţă!” Romanii o zugrăveau pe Circe, zeiţa soarelui, cu un cerc în jurul capului. Cu toate că aceasta nu este o chestiune majoră în sine, o comparare a desenelor care îi reprezintă pe Circe, Buda şi St. Augustin – fiecare cu un simbol circular în jurul capului – arată că acest uzaj a fost influenţat de un obicei precreştin.

     

    Biserica din primele patru secole n-a folosit imagini ale lui Cristos. Scripturile nu dau nici o descriere a trăsăturilor Lui fizice ca să I se poată face cu ajutorul lor un portret fidel. Ca urmare, pare vădit că tablourile cu Cristos, ca şi cele cu Maria şi cu sfinţi, au provenit din imaginaţia artiştilor. Nu trebuie decât să aruncăm o scurtă privire în arta religioasă ca să vedem că în diferite secole şi în diferite naţiuni au fost găsite multe tablouri diferite ale lui Cristos.

     

    Este evident că nu toate îl pot zugrăvi aşa cum a arătat El cu adevărat! Pe lângă aceasta, acum că S-a înălţat la cer, nu-L mai cunoaştem “în felul cărnii” (2.Cor.5:16), fiind „glorificaţi” (Io.7:39) şi cu un „trup glorificat” (Fil.3:21), nici chiar cel mai bun artist din lume nu I-ar putea face portretul Regelui în frumuseţea lui. Orice pictură, chiar cea mai bună, n-ar putea arăta niciodată cât de minunat este El cu adevărat!

  • #19758

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL CINCI
    OBELISCURI, TEMPLE ŞI TURNURI

     

    Semnificaţia obeliscurilor antice – plasarea lor în faţa templelor păgâne – obeliscul din faţa catedralei Sf. Petru. Clădiri de biserică uriaşe şi scumpe. Turnul Babel – turnuri religioase

     

    PRINTRE NAŢIUNILE ANTICE, nu numai statui ale zeilor şi ale zeiţelor în formă umană, ci şi alte obiecte având o semnificaţie ascunsă sau tainică, precum obeliscurile, erau parte a închinării păgâne.
    Diodorus vorbea despre un obelisc înalt de 40 de metri, care a fost înălţat de regina Semiramida în Babilon.1 Biblia menţionează o imagine de tipul unui obelisc de vreo 3 metri lăţime şi de vreo 30 de metri înălţime: „Poporul a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat imaginii de aur pe care o ridicase Nebucadneţar” în Babilon (Dan.3:l-7). Însă întrebuinţarea obeliscurilor era cel mai bine cunoscută în Egipt (o fortăreaţă timpurie a religiei tainice). Multe din aceste obeliscuri există încă în Egipt, iar altele au fost mutate în alte naţiuni – unul dintre acestea se află în Central Park din New York, un altul în Londra, iar altele au fost transportate în Roma.

     

    La origine, obeliscul era asociat cu închinarea la soare. Cei din antichitate – după ce au respins cunoaşterea adevăratului Creator -, văzând că soarele dădea viaţă plantelor şi omului, s-au uitat la soare ca la un zeu, marele dătător al vieţii. Pentru aceştia, nişte obiecte verticale, precum obeliscul, aveau şi o semnificaţie sexuală. Înţelegând că vieţii i s-a dat naştere prin unire sexuală, falus-ul a fost considerat (alături de soare) un simbol al vieţii. Acestea erau concepţii reprezentate de obelisc.2
    Cuvântul „imagini” din Biblie traduce mai multe cuvinte ebraice diferite. Unul dintre aceste cuvinte, matzebah, înseamnă „imagini ce stau în picioare” sau obeliscuri (l.Re.14:23; 2.Re.l8:4; 23:14; Ier.43:13; Mi.5: 13). Un alt cuvânt este hammanim ce înseamnă „imagini ale soarelui”, imagini dedicate soarelui sau obeliscuri (Is.l7:8; 27:9).

     

    Pentru ca obeliscurile să-şi realizeze simbolismul propus, ele erau puse pe verticala – în picioare. Astfel ele indicau în sus – spre soare. Ca simbol al falus-ului, poziţia verticală avea şi ea o semnificaţie evidentă. Având aceste lucruri în minte, este interesant de observat că atunci când a fost pronunţată judecata divină împotriva acestei false închinări, s-a spus că aceste imagini (obeliscuri) „nu vor mai sta în picioare”, ci vor fi doborâte (Is.27:9).
    Când israeliţii au introdus închinarea păgână în religia lor pe vremea lui Ezechiel, ei au ridicat „o imagine a geloziei la intrarea” templului (Ez.8:5). Această imagine a fost probabil un obelisc, simbolul falus-ului, căci (după cum spune Scofield), ei s-au „dedat închinării falice”.3 Plasarea unui obelisc la intrarea unui templu păgân nu era, după cât se pare, o practică neobişnuită în acea vreme. Unul se afla la intrarea în templul lui Tum şi un altul înaintea templului lui Hator, „locuinţa lui Horus” (Tamuz).

     

    Destul de interesant, există un obelisc şi la intrarea catedralei Sf. Petru din Roma, după cum se poate vedea din fotografia de pe pagina următoare. Nu este doar o copie a unui obelisc egiptean, ci este exact acelaşi obelisc ce s-a aflat în Egipt în vremurile străvechi! Când religia tainelor a ajuns la Roma pe vremea păgânismului, nu numai că s-au făcut şi s-au ridicat obeliscuri la Roma, ci obeliscurile Egiptului – cu mare cheltuială – au fost aduse acolo şi ridicate de către împăraţi. Caligula, în 37-41 d.Cr., a adus obeliscul aflat acum la Vatican din Heliopolis, Egipt, la circul de pe dealul Vaticanului, unde se află acum cel de la catedrala Sf. Petru.5 Heliopolis nu este decât numele grec al oraşului Bet-Şemeş, care era centrul închinării egiptene aduse soarelui în vremurile de demult. În Vechiul Testament, aceste obeliscuri acolo sunt menţionate ca fiind „imaginile din Bet-Şemeş” (Ier.43:13)!

     

    Exact acelaşi obelisc ce stătea odată înaintea templului antic care era centrul păgânismului egiptean, stă acum înaintea bisericii-mamă a romano-catolicismului! Lucrul acesta pare să fie mai mult decât o simplă coincidentă.
    Obeliscul de granit roşu al Vaticanului este el însuşi înalt de 25 de metri (cu temelie cu tot 40 de metri) şi cântăreşte 320 de tone. În 1586, pentru a-l pune în mijloc în faţa bisericii din piaţa catedralei Sf. Petru, a fost mutat pe locul lui actual la ordinul papei Sixtus V. Bineînţeles că mutarea acestui greu obelisc – în special în acea vreme – era o sarcină foarte dificilă. Mulţi ingineri constructori au refuzat să încerce o astfel de ispravă, în special datorită faptului că papa a poruncit pedeapsa cu moartea în cazul în care obeliscul ar fi fost scăpat jos şi sfărâmat!

     

    În cele din urmă, un om pe numele de Domenico Fontana şi-a asumat răspunderea. Cu 45 de troliuri, 160 de cai şi 800 de lucrători, sarcina mutării a început. Era data de 10 septembrie 1586. Mulţimi de oameni au aglomerat imensa piaţă. În timp ce obeliscul era mutat, mulţimii i s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să păstreze liniştea. Dar după ce obeliscul a reuşit să fie ridicat, au răsunat sute de clopote, bubuit de tunuri şi uralele puternice ale mulţimii. Idolul egiptean a fost dedicat „crucii” (crucea din vârful obeliscului se presupune că ar conţine o bucată din crucea pe care a murit Isus), a fost ţinută liturghia, iar papa a rostit o binecuvântare peste lucrători şi peste cai.

     

    Desenul de pe pagina următoare arată planul catedralei Sf. Petru şi al curţii circulare din faţa acesteia. În centrul acestei curţi stă obeliscul.
    Această curte este împrejmuită de 248 de coloane în stil doric, un stil folosit de obicei la proiectarea templelor păgâne.

     

    Ca şi obeliscul, coloanele păgâne erau uneori privite ca forme „tainice” ale falusului. În antreul templului păgân al zeiţei Hera aflat la Hierapolis, o inscripţie spune: „Eu, Dionisus, am dedicat aceste falus-uri Herei, mama mea vitregă”.
    Cu toate că liderii romano-catolici au împrumutat alte idei din păgânism, nu ne surprinde faptul că înălţarea unor temple complicate şi scumpe a devenit un obicei. Lideri cu o mentalitate lumească au considerat că ar trebui să se construiască temple de o splendoare mult mai mare decât cele ale străvechii religii romane.
    Ştim că Dumnezeu Şi-a călăuzit poporul, sub conducerea lui Solomon, să construiască un templu – în Vechiul Testament – şi a ales să-Şi pună prezenţa acolo.

     

    Dar în Noul Testament este limpede faptul că Duhul Sfânt nu mai locuieşte în temple făcute de mâna oamenilor (Fap.17:24). Dumnezeu locuieşte acum în poporul Său – adevărata Sa Biserică – prin Duhul! Pavel spune: „VOI sunteţi templul lui Dumnezeu… Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (l.Cor.3:16).
    Înţelegând acest mare adevăr, Biserica primară – umplută cu Duhul – n-a încercat niciodată să construiască temple din piatră şi oţel. Ei s-au străduit să predice Evanghelia. Ei nu-şi petreceau timpul cu acţiuni de strângere a banilor şi cu realizarea unor contracte copleşitoare pentru a înălţa o clădire mai arătoasă decât templul din vecinătate! Conform Manualului biblic al lui Halley, nu avem nici un document care să ateste că au existat clădiri de biserică construite înainte de 222-235 d.Cr.!

     

    Prin aceasta nu vrem să sugerăm că este greşit să avem clădiri pentru biserică. Probabil că motivul pentru care nu au fost construite mai devreme s-a datorat faptului că primilor creştini, din cauza persecuţiilor, nu li s-a permis să deţină titlu de proprietate. Dar dacă li s-ar fi permis să se bucure de acest privilegiu, suntem siguri că asemenea clădiri ar fi fost construite simplu – nu pentru paradă exterioară. Ei n-ar fi încercat să concureze cu stilul luxos al templelor păgâne de o splendoare asemănătoare templului Dianei din Efes sau Panteonului din Roma.

     

    Dar când biserica a ajuns să aibă putere politică şi bogăţie sub domnia lui Constantin, s-a stabilit un tipar pentru construirea unor clădiri de biserici complicate şi scumpe, care a continuat până astăzi. Ideea a ajuns să fie atât de înrădăcinată în minţile oamenilor, încât cuvântul „biserică” (pentru cei mai mulţi oameni) înseamnă o clădire. Dar în utilizarea lui biblică, cuvântul se referă la o adunare sau un grup de oameni care sunt – ei înşişi – Templul Duhului Sfânt! Oricât de ciudat poate părea lucrul acesta, o clădire de biserică ar putea fi distrusă în întregime, şi totuşi biserica reală (oamenii) să rămână.

     

    Majoritatea clădirilor de biserică scumpe care au fost construite de-a lungul secolelor au avut ca trăsătură caracteristică un turn. Fiecare generaţie de constructori de biserici a copiat generaţia de dinainte, nepunând probabil niciodată sub semnul întrebării originea ideii. Unele turnuri au costat averi pentru a fi construite. Ele n-au adus nici o valoare spirituală. Isus, desigur, n-a construit niciodată astfel de edificii când a fost pe pământ şi nici nu a dat vreo instrucţiune pentru construirea lor după înălţarea Sa. Atunci cum de a început această tradiţie a turnurilor în arhitectura bisericilor?

     

    Dacă cititorul ne va îngădui o anume libertate la acest punct, vom sugera o teorie care indică înapoi spre Babilon. Cu siguranţă că ne amintim cu toţii de turnul Babel. Oamenii au spus: „Să facem cărămizi…să ne construim un oraş şi un turn, al cărui vârf să ajungă până la cer” (Gen.11:3,4). Expresia „până la cer” este fără îndoială o figură de stil pentru o înălţime mare, cum a fost şi cazul când au fost menţionate cetăţi cu ziduri „până la cer” (Deut.l:28). Nu trebuie să presupunem că acei constructori ai Babelului au intenţionat să construiască exact până în cer la tronul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, există suficiente dovezi care să arate că turnul (numit de obicei zigurat) era legat de religia lor – de închinarea la soare.

     

    „Dintre toate monumentele semeţe ale Babilonului, foarte înaltul ,zigurat’ trebuie să fi fost cu siguranţă una dintre cele mai spectaculoase construcţii din acea vreme, înălţându-se cu maiestate deasupra imensului său zid înconjurător cu o mie de turnuri… Împrejurul pieţei uriaşe se aflau încăperi destinate pelerinilor, precum şi preoţilor care aveau grijă de ,zigurat’. Koldewey a denumit această colecţie de clădiri „Vaticanul Babilonului”.

     

    S-a sugerat că unul dintre înţelesurile numelui zeiţei Astarteea (Semiramida), scris „Aştart”, înseamnă „femeia care a făcut turnuri”.10 Zeiţa Cibele (care a fost şi ea identificată cu Semiramida) era cunoscută ca fiind zeiţa purtătoare a turnurilor, prima (spune Ovidiu) care a ridicat turnuri în cetăţi şi care era reprezentată având pe cap o coroană în forma unui turn, aşa cum a fost şi Diana. În simbolismul bisericii catolice, turnul este un simbol al fecioarei Maria!” Oare au toate acestea vreo legătură?

     

    Unele turnuri antice, după cum ştim cu toţii, au fost construite în scopuri militare, ca turnuri de veghe. Dar multe dintre turnurile construite în Imperiul Babilonian erau turnuri exclusiv religioase, legate de un templu! În acele vremuri, un străin, care intra într-o cetate babiloniană nu întâmpina nici o dificultate în localizarea templului ei, ni se spune, deoarece deasupra caselor cu acoperişul plat se putea vedea turnul lui!” The Catholic Encyclopedia spune: „Este un fapt uimitor că cele mai multe cetăţi babiloniene aveau un… templu-turn”.13 Este posibil ca Babilonul (ca în cazul altor lucruri pe care le-am menţionat) să fi putut fi sursa turnurilor religioase? Ne amintim că împrăştierea oamenilor a început în timp ce se construia uriaşul turn Babel.

     

    Cu siguranţă că nu este imposibil ca pe măsură ce oamenii au migrat spre diferite ţinuturi să fi dus cu ei ideea de turn. Cu toate că aceste turnuri s-au dezvoltat în diferite forme în diferite ţări, totuşi turnurile, într-un fel sau altul, au rămas!
    Turnurile au fost mult timp o parte componentă a religiei chinezilor. „Pagoda” (legată de cuvântul „zeiţă”) de la Nankin este arătată în ilustraţia noastră.

     

    În religia hindusă, „deasupra întinselor incinte ale templului erau împrăştiate pagode sau turnuri… Înălţându-se cu mult deasupra ţinutului înconjurător, oriunde puteau fi văzute de oameni, şi astfel sporea mult pietatea în închinarea lor idolatră. Multe dintre aceste pagode sunt înalte de zeci de metri şi sunt acoperite cu sculpturi ce reprezintă scene din viaţa zeilor templului sau din cea a sfinţilor importanţi”.14
    Şi printre musulmani se pot vedea turnuri ale religiei lor, deşi într-o formă diferită.
    Obiceiul de a construi turnuri este familiar şi în creştinism – atât în catolicism, cât şi în protestantism. Turnul marii catedrale din Koln se ridică la 157 m deasupra străzii, iar cel al catedralei din Ulm, Germania, este înalt de 161 m. Chiar şi mici capele au adesea un turn de vreun fel. Aceasta este o tradiţie rareori pusă sub semnul întrebării. Pe multe turnuri de biserică se află adesea o turlă, care arată spre cer! Mai mulţi autori leagă, şi poate nu pe nedrept, turlele de obeliscurile din antichitate.

     

    „Există dovezi”, spune un autor, „care arată că turlele bisericilor noastre îşi datorează existenţa lor columnelor sau obeliscurilor din afara templelor unor epoci trecute”.15 Un altul spune: „Mai există si astăzi exemplare remarcabile de simboluri falice originale… clopotniţe pe biserici… şi obeliscuri… toate demonstrează influenţa strămoşilor noştri ce practicau închinarea falică”.

  • #19759

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL ŞASE
    ESTE CRUCEA UN SIMBOL CRESTIN?

     

    Larga răspândire a simbolului crucii – originea ei antică – istoria ei superstiţioasă – diferitele ei forme şi semnificaţia lor

     

    CRUCEA ESTE recunoscută ca fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale bisericii romano-catolice. Ea este expusă pe vârful acoperişurilor şi al turnurilor. Este văzută pe altare, pe mobilier şi pe veşmintele ecleziastice. Forma majorităţii bisericilor catolice este ca cea a unei cruci. În căminele, spitalele şi şcolile catolice, crucea împodobeşte pereţii. Pretutindeni, crucea este vizibil onorată şi adorată – în sute de moduri!

     

    Când un sugar este stropit cu apă, preotul face semnul crucii deasupra frunţii lui, spunând: „Primeşte semnul crucii pe fruntea ta”. În timpul confirmării, candidatul este însemnat cu semnul crucii. În Miercurea cenuşii (zi de miercuri în care începe postul Paştelui – n.tr.) se foloseşte cenuşă pentru a se face o cruce pe frunte. Când catolicii intră în clădirea bisericii, îşi înmoaie degetul arătător al mâinii drepte în „apă sfinţită”, îşi ating fruntea, pieptul, umărul stâng şi umărul drept – trasând astfel forma crucii. Acelaşi semn este făcut înainte de luarea mesei. În timpul liturghiei, preotul face semnul crucii de 16 ori şi binecuvântează altarul cu semnul crucii de 30 de ori.

     

    În bisericile protestante, la modul general, oamenii nu cred în facerea semnului crucii cu degetele. Ei nu se apleacă înaintea crucilor, nici nu le folosesc ca obiecte de închinare. Ei au înţeles că aceste lucruri sunt nescripturale şi ţinând de superstiţie. Dar folosirea crucii s-a păstrat în continuare pe turnuri de biserică, pe amvoane şi în diverse alte moduri ca forme de împodobire.

     

    Primii creştini n-au considerat crucea pe care a murit Isus ca un simbol al virtuţii, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morţii şi al „ruşinii” (Evr.12:2). Ei nu s-au încrezut într-o veche cruce tristă. Dimpotrivă, credinţa lor era în ceea ce s-a îndeplinit pe cruce; şi prin această credinţă, ei au cunoscut iertarea deplină şi completă a păcatului! în acest sens au predicat apostolii despre cruce şi au preamărit-o (l.Cor.l:17,18). N-au vorbit niciodată despre cruce ca despre o bucată de lemn pe care ar putea-o atârna cineva de un lănţişor în jurul gâtului sau pe care ar purta-o la mână ca protector sau talisman. O astfel de întrebuinţare a crucii a apărut mai târziu.
    Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creştin doar din momentul în care creştinismul a început să fie păgânizat (sau, aşa cum preferă unii, păgânismul a fost creştinizat). În anul 431 s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586.1 În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma.2 Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes.

     

    Dacă crucea este un simbol al creştinismului, nu se poate afirma cu corectitudine că ar fi avut originea în cadrul creştinismului, căci într-o formă sau alta a fost un simbol sacru cu mult înaintea erei creştine şi printre multe popoare necreştine. Conform dicţionarului An Expository Dictionary of New Testament Words, ea şi-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antică. „Forma bisericească a unei cruci cu două raze… şi-a avut originea în Caldeea antică şi a fost folosită ca simbol al zeului Tamuz (apărând în forma misticului Tau, iniţialele numelui său) în acea ţară şi în ţinuturile dimprejur, inclusiv Egiptul… Pentru a face să crească prestigiul sistemului ecleziastic apostat, păgânii au fost primiţi în sânul bisericilor fără regenerarea prin credinţă, şi li s-a permis în mare parte să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgâne. De aceea Tau sau T, în forma ei cea mai frecventă, cu bara orizontală pusă mai jos, a fost adoptată ca să reprezinte crucea lui Cristos”!

     

    În orice carte despre Egipt care arată vechile monumente şi ziduri ale templelor antice, se poate vedea folosirea crucii Tau. Imaginea de mai jos îl prezintă pe Amon, zeul egiptean, care ţine în mână o cruce Tau.
    Ilustraţia alăturată, luată de pe o clădire a lui Amenofis IV din Teba, în Egipt, îl arată pe un rege cum se roagă. Observaţi cercul rotund al soarelui cu o reprezentare mistică a zeului-soare sub el. Un cunoscut istoric spune referitor la Egipt: „Aici găsim, neschimbate de mii de ani, printre cele mai sacre hieroglife ale ei, crucea în diverse forme… dar cea care este cunoscută în mod deosebit ca fiind ,crucea din Egipt’ sau crucea Tau are forma literei T, adesea cu un cerc sau un oval deasupra ei. Totuşi, acest simbol mistic nu a fost specific acestei ţări, ci a fost venerat… printre caldei, fenicieni, mexicani şi în fiecare popor antic din ambele emisfere”.5 Pe măsură ce simbolul crucii s-a răspândit în diverse naţiuni, folosirea lui s-a dezvoltat în diferite moduri. Printre chinezi, „crucea este… recunoscută a fi una dintre cele mai vechi reprezentări artistice…este înfăţişată pe zidurile pagodelor lor, este pictată pe felinarele folosite la iluminarea celor mai tainice nişe din templele lor”.6

     

    Crucea a fost un simbol sacru în India timp de secole printre necreştini. A fost folosită la însemnarea borcanelor cu apă sfântă luată din Gange, precum şi ca un simbol al sfinţilor Jaina dezîncarnaţi. În partea centrală a Indiei, au fost descoperite două cruci grele de piatră care datează cu mult înaintea erei creştine – una având peste trei metri, cealaltă peste doi metri. Budiştii, şi numeroase alte secte din India, îi însemnau pe adepţii lor pe cap cu semnul crucii.

     

    Pe continentul Africa, la Susa, băştinaşii înfig o cruce în râul Gitche. Femeile Kabile, deşi sunt mahomedane, îşi tatuează o cruce între ochi. În Wanyamwizi, zidurile sunt împodobite cu cruci. Yarick-ii, care au întemeiat un şir de regate din Niger până la Nil, aveau o imagine a crucii pictată pe scuturile lor.

     

    Când spaniolii au ajuns pentru prima dată în Mexic, „nu şi-au putut reţine uimirea”, spune Prescott, „când au văzut crucea, simbolul sacru al propriei lor credinţe, înălţată ca obiect de închinare în templele lui Anahuac. Spaniolii nu ştiau că simbolul închinării din cea mai indepărtată antichitate… a unor naţiuni păgâne asupra cărora lumina creştinismului nu strălucise niciodată era crucea”.

    La Palenque în Mexic, întemeiat de Votan în secolul 9 înaintea erei creştine, se află un templu păgân cunoscut sub numele de „Templul Crucii”. Acolo, gravată pe lespedea unui altar, se află o cruce centrală de 2 pe 3,35 metri. The Catholic Encyclopedia conţine o fotografie a acestei cruci, sub care se află cuvintele: „Cruce precreştină din Palenque”.

     

    În vremuri străvechi, mexicanii s-au închinat unei cruci cu numele de tota (tatăl nostru). Această practică de a se adresa unei bucăţi de lemn cu titlul de „tată” este menţionată şi în Biblie. Când israeliţii au amestecat idolatria cu religia lor, ei au spus unui butuc: „Tu eşti tatăl meu” (Ier.2:27). Dar este contrar Scripturii să numeşti o bucată de lemn (sau un preot) cu titlul de „tată” (Mt.23:9).

     

    Cu multe secole înainte, în Italia, înainte ca oamenii să fi ştiut ceva despre artele civilizaţiei, ei au crezut în cruce ca simbol religios. Ea era considerată ca protectoare şi era pusă pe morminte. Monede romane din anul 46 î.Cr. Îl arată pe Jupiter ţinând un sceptru lung care se termina cu o cruce.” Fecioarele Vestale ale Romei păgâne purtau crucea atârnată de lănţişoarele de la gât, aşa cum poartă acum maicile din biserica romano-catolică.

     

    Grecii au pictat cruci pe panglica pe care o avea în jurul capului zeul lor, care corespundea lui Tamuz al babilonienilor. Porcelli menţionează faptul că Isis era reprezentată având o cruce pe frunte. Preoţii ei purtau cruci rituale în închinarea pe care i-o aduceau. Deasupra templului Serapis din Alexandria se afla o cruce. Când a fost dezgropat templul Sfinxului, s-a descoperit că are o formă de cruce. Persanii aveau stindarde în formă de cruce în timpul luptelor lor cu Alexandru cel Mare (335 î.Cr.).

     

    Crucea a fost folosită ca simbol religios de către aborigenii din America de Sud în vremuri străvechi. Copiii nou născuţi erau puşi sub protecţia ei împotriva duhurilor rele. Cei din Patagonia îşi tatuau o cruce pe frunte. S-a descoperit olărie antică în Peru, marcată cu semnul crucii ca simbol religios. Monumentele arată că regii asirieni purtau cruci atârnate de lănţişorul de la gât, asemenea străinilor care s-au luptat împotriva egiptenilor.
    Nişte cruci erau reprezentate şi pe veşmintele Rotn-no, şi anume deja în secolul 15 înaintea erei creştine.

     

    The Catholic Encyclopedia recunoaşte că „semnul crucii, reprezentat în forma lui cea mai simplă prin încrucişarea a două linii în unghiuri drepte, exista cu mult înainte de creştinism, atât în Est, cât şi în Vest. E întâlnită în trecutul foarte îndepărtat al civilizaţiei umane”.

     

    „Dar oare nu este crucea un simbol creştin de când a fost crucificat Isus?” se întreabă unii. Este adevărat că în gândirea celor mai mulţi crucea a ajuns acum să fie asociată cu Cristos. Dar cei care îi cunosc istoria şi modurile superstiţioase în care a fost folosită – mai ales în secolele trecute – pot vedea o altă faţă a monedei. Deşi sună dur, cineva a pus întrebarea: „Să presupunem că Isus ar fi fost omorât cu o puşcă; ar fi oare acesta un motiv să avem o puşcă agăţată de gât sau pe vârful acoperişului bisericii?” De aici rezultă: Lucrul important este cine a fost cel ce a murit, nu care a fost instrumentul morţii. Sf. Ambrozie a spus pe drept: „Să ne închinăm lui Cristos, Regele nostru, care a atârnat pe lemn, şi nu lemnului”.

     

    Crucificarea ca metodă a morţii „a fost folosită în antichitate ca pedeapsă pentru crime oribile în Egipt, Asiria, Persia, Palestina, Cartagina, Grecia şi Roma… Tradiţia atribuie unei femei, regina Semiramida, introducerea pedepsei cu moartea pe cruce”!16
    Cristos a murit pe o cruce – indiferent ce tip era ea – şi totuşi în religia catolică sunt

    folosite multe tipuri de cruci. Aici sunt arătate câteva dintre aceste tipuri diferite. O pagină din The Catholic Encyclopedia prezintă patruzeci! Dacă utilizarea catolică a crucii a început doar cu crucea lui Cristos – şi nu a fost influenţată de păgânism – de ce sunt folosite atât de multe tipuri diferite de cruci? Un cunoscut scriitor spune: „Dintre mai multe feluri de cruci care mai sunt la modă ca blazoane sau steme naţionale şi bisericeşti, diferenţiate prin denumirile familiare de: cruce Sf. George, cruce Sf. Andrei, cruce malteză, cruce greacă, cruce latină, etc., nu există nici una dintre ele a cărei existenţă să nu poată fi trasată până în timpul cel mai îndepărtat din antichitate” !

     

    Crucea cunoscută sub numele de crucea Tau a fost larg folosită in Egipt. “În vremurile de mai târziu, creştinii egipteni (copţi), atraşi fiind de forma ei şi probabil de simbolismul ei, au adoptat-o ca semn distinctiv al crucii”.18 Ceea ce este cunoscut sub numele de crucea greacă a fost de asemenea descoperit pe nişte monumente egiptene. Această formă de cruce era folosită în Frigia unde împodobea mormântul lui Midas.

     

    Printre ruinele oraşului Ninive, un rege este înfăţişat purtând o
    cruce malteză pe piept. Forma crucii cunoscută astăzi drept crucea latină a fost folosită de către etrusci, aşa cum se poate vedea pe un mormânt păgân antic: crucea în mijloc, iar în stânga şi în dreapta ei îngeri înaripaţi.

     

    Printre indienii Cumas din America de Sud, ceea ce a fost numită crucea Sf. Andrei era considerată ca protectoare împotriva duhurilor rele.” Ea apărea pe monedele lui Alexandru Bala în Siria, în anul 146 î.Cr., şi pe cele ale regilor baktrieni de prin anul 140 până în anul 120 î.Cr. – cu mult înainte ca Sf. Andrei să se fi născut! Crucea pe care o arătăm aici este numită astăzi crucea Calvarului, totuşi acest desen este luat de pe o inscripţie antică din Tesalia, care datează dintr-o perioadă anterioară erei creştine!

     

    Mai rămâne o ultimă întrebare. Isus a murit pe o anumită cruce – ce formă avea aceasta? Unii cred că ar fi fost doar un stâlp de tortură, fără să aibă şi o bârnă orizontală. Cuvântul „cruce” exprimă automat sensul că cele două bucăţi de lemn se încrucişează într-un anumit punct sau unghi. Dar cuvântul grecesc din care este tradus cuvântul „cruce” în Noul Testament, stauros, nu are neapărat acest înţeles. Cuvântul însuşi înseamnă pur şi simplu un stâlp care se află într-o poziţie verticală.20 Dacă obiectul pe care a murit Isus n-a fost mai mult decât aceasta, atunci nu se poate deloc vorbi despre o „cruce” (ca atare)! Lucrul acesta ar arăta limpede nebunia de a „creştiniza” mai multe tipuri de cruci!

     

    Pe de altă parte, afirmaţia lui Toma despre semnul cuielor (la plural) din mâinile lui Isus (Io.20:25) ar putea indica faptul că pe stâlpul vertical a fost prinsă o bârnă orizontală, pentru că dacă ar fi fost vorba numai de un stâlp vertical, mâinile Lui ar fi fost străpunse probabil de un singur cui. Aceasta, cuplat cu faptul că era loc deasupra capului Său pentru inscripţie (Lc.23:38), ar tinde să favorizeze ipoteza a ceea ce s-a numit crucea latină. Cruci în forma literei „T” sau „X” pot fi eliminate, deoarece acestea probabil că n-ar permite suficient spaţiu deasupra capului pentru inscripţie.

     

    Cât priveşte forma exactă a crucii lui Cristos, nu e nevoie să ne preocupe lucrul acesta. Toate aceste teze sunt neînsemnate în faţa adevăratului sens al crucii – nu bucata de lemn -, ci răscumpărarea eternă realizată prin moartea lui Cristos pe cruce.

  • #19772

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL ŞAPTE
    CONSTANTIN SI CRUCEA

     

    Viziunea crucii de la Podul Milvian. „Convertirea” lui Constantin pusă la îndoială. Este discutată istoria găsirii de către Elena a „adevăratei” cruci
    UN FACTOR IMPORTANT CARE a contribuit la adorarea simbolului crucii în cadrul bisericii romano-catolice a fost renumita „viziune a crucii” şi ulterioara „convertire” a lui Constantin.

     

    În timp ce Constantin şi soldaţii săi s-au apropiat de Roma, s-au aflat în faţa a ceea ce este cunoscut drept Bătălia de la Podul Milvian. Potrivit obiceiului acelei vremi, haruspicii (ghicitori ce foloseau mijloace precum citirea din măruntaiele animalelor aduse ca jertfă) au fost solicitaţi să-şi dea sfatul. (Biblia relatează cum regele Babilonului a urmat aceeaşi practică: „Căci regele Babilonului a stat la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să folosească ghicirea: el şi-a scuturat săgeţile, şi-a consultat idolii, s-a uitat la ficat” – Ezechiel 21:21). În cazul lui Constantin, i s-a spus că zeii nu-i vor veni în ajutor, că va suferi o înfrângere în acea bătălie. Dar atunci, într-o viziune sau într-un vis, după cum a istorisit el mai târziu, i-a apărut o cruce şi cuvintele: “învinge în numele acestui semn”.

     

    În următoarea zi – 28 octombrie 312 – el a mers la luptă în spatele unui stindard care înfăţişa crucea. A fost victorios în acea bătălie, şi-a înfrânt rivalul şi şi-a mărturisit convertirea.

     

    Se recunoaşte totuşi la modul general că viziunea despre cruce a lui Constantin s-ar putea să nu fie adevărată din punct de vedere istoric. Singura sursă de unde au preluat istoricii această relatare este Eusebiu. Dar chiar dacă Constantin a avut într-adevăr această viziune, oare trebuie să presupunem că Isus Cristos a fost Iniţiatorul ei? Oare Prinţul Păcii 1-ar fi însărcinat pe un împărat păgân să-şi facă un stindard militar cu o cruce pe el, pentru ca să cucerească şi să ucidă în numele acelui semn?
    Imperiul Roman (al cărui Cezar a devenit Constantin) a fost descris în Scriptură ca o „fiară”. Daniel a văzut patru fiare mari care reprezentau patru imperii modiale – Babilonul (un leu), Medo-Persia (un urs), Grecia (un leopard) şi Roma. Cea de-a patra fiară, Imperiul Roman, a fost atât de groaznică, încât a fost simbolizată de o fiară diferită de celelalte (Dan.7:l-8). Nu avem nici un motiv să presupunem că i-ar fi spus Cristos lui Constantin să cucerească în semnul crucii pentru a duce mai departe sistemul fiarei de la Roma.

     

     

    Dar dacă viziunea nu a fost de la Dumnezeu, cum putem explica convertirea lui Constantin? De fapt, convertirea sa este pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă el a avut de a face cu instituirea anumitor învăţături şi obiceiuri în Biserica din acea vreme, realitatea arată limpede că nu a fost convertit cu adevărat – nu în sensul biblic al cuvântului. Istoricii admit că, „după înseşi standardele din vremea aceea, convertirea lui a fost numai cu numele”.

     

    Cel mai limpede indiciu că el n-a fost convertit cu adevărat este faptul că după convertirea lui a comis câteva crime – inclusiv uciderea propriei sale soţii şi a propriului său fiu! Conform Bibliei, „nici un ucigaş nu are viaţă eternă rămânând în el” (l Ioan 3:15).

     

    Prima căsătorie a lui Constantin a fost cu Minervina, cu care a avut un fiu numit Crispus. A doua lui soţie, Fausta, i-a născut trei fiice şi trei fii. Crispus a devenit un remarcabil soldat şi ajutor pentru tatăl său. Cu toate acestea, în anul 326 – la foarte scurt timp după ce a condus conciliul din Niceea – a dat ordin ca fiul său să fie omorât. Potrivit tradiţiei, Crispus a făcut dragoste cu Fausta. Cel puţin aceasta a fost acuzaţia Faustei. Dar aceasta putea să fi fost metoda ei de a-l înlătura din cale, pentru ca unul dintre fiii ei să poată avea pretenţia la tron! Mama lui Constantin l-a convins totuşi că soţia lui „a cedat fiului său”. Constantin a dat ordin ca Fausta să fie înecată într-o baie supraîncăzită. Cam în acelaşi timp a pus să-1 ciomăgească până la moarte pe fiul surorii sale şi să-l sugrume pe soţul ei – cu toate că promisese că-i va cruţa viaţa.

     

    Aceste lucruri sunt rezumate în următoarele cuvinte din The Catholic Encyclopedia: „Chiar şi după convertirea sa, el a provocat executarea cumnatului său Licinius şi a fiului acestuia, precum şi a lui Crispus, propriul său fiu din prima căsătorie, şi a soţiei sale, Fausta… După citirea acestor fapte de cruzime este greu de crezut că acelaşi împărat putea să fi avut uneori simţăminte blânde şi tandre; dar natura umană este plină de contradicţii”.

     

    Constantin a arătat într-adevăr creştinilor numeroase dovezi ale favorii sale, a abolit moartea prin crucificare, şi persecuţia care devenise atât de crudă la Roma a încetat. Dar a luat el oare aceste decizii doar din convingeri creştine, ori a avut motive politice? Cităm din nou The Catholic Encyclopedia: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât să-l preamărească pe împărat ca pe îngerul lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi să profeţească că el, asemenea Fiului lui Dumnezeu, va domni în cer. Prin urmare, s-a susţinut faptul că numai din motive politice a favorizat Constantin creştinismul, iar el a fost considerat ca un despot ,iluminat’ care s-a folosit de religie doar ca să-şi impună politica”.

     

    Aceasta a fost concluzia binecunoscutului istoric Will Durant în privinţa lui Constantin. „A fost oare convertirea lui sinceră – a fost oare un act de convingere religioasă, sau o lovitură perfectă a oportunismului politic? Probabil cea din urmă… Rareori s-a conformat el cerinţelor ceremoniale ale închinării creştine. Scrisorile sale adresate unor episcopi creştini arată limpede că puţin i-a păsat de diferenţele teologice care agitau creştinătatea – deşi dorea să suprime controversele în interesul unităţii imperiului. De-a lungul domniei sale i-a tratat pe episcopi ca pe ajutoarele sale politice; i-a convocat, le-a prezidat conciliile şi a fost de acord să impună acea opinie aleasă de majoritate. Un adevărat credincios ar fi fost mai întâi creştin şi după aceea om de stat; în cazul lui Constantin a fost exact invers. Creştinismul era pentru el un mijloc, nu un scop”.

     

    Persecuţiile nu distruseseră credinţa creştină. Constantin ştia aceasta. În loc ca imperiul să fie permanent divizat – păgânii fiind în conflict cu creştinii – de ce să nu facă paşii necesari ca să amestece elemente din ambele religii, se gândea el, şi prin aceasta să aducă o forţă unită imperiului? Existau asemănări între cele două sisteme religioase. Nici măcar crucea nu era un factor de dezbinare, căci în acea vreme era folosită de creştini; dar nici „pentru cei din armata lui Constantin care se închinau lui Mitra nu putea crucea să fie o jignire, căci ei luptaseră mult timp sub un stindard care purta o cruce mitraică de lumină”.

     

    Creştinismul lui Constantin a fost un amestec (sincretism – n.tr.). Deşi a dat ordin ca statuia sa să fie îndepărtată din templele păgâne şi a renunţat să i se aducă jertfe, totuşi oamenii au continuat să vorbească despre divinitatea împăratului. În calitatea lui de pontifex maximus, el a continuat să protejeze închinarea păgână şi să-i apere drepturile. Când a inaugurat Constantinopolul în anul 330, a avut loc o ceremonie pe jumătate păgână şi pe jumătate creştină. Carul de luptă al zeului soare a fost pus în piaţă, iar deasupra lui o cruce. Pe monede făcute de Constantin se putea vedea crucea, dar şi reprezentări ale lui Marte sau Apolo. Deşi mărturisea că este creştin, continua să creadă în formule magice păgâne pentru protecţia recoltelor şi pentru vindecarea bolilor. Toate aceste lucruri sunt subliniate în The Catholic Encyclopedia.

     

    Cu toate acestea, practica lui Constantin – noţiunea de amestec – a fost în mod clar metoda prin care Biserica catolică s-a dezvoltat, s-a îmbogăţit şi a dobândit bunuri.
    Mama lui Constantin, Elena, când a avut aproape optzeci de ani, a făcut un pelerinaj la Ierusalim. Legenda ne spune că a găsit acolo trei cruci îngropate – una, crucea lui Cristos, şi celelalte două, cele pe care au fost crucificaţi tâlharii. Crucea lui Cristos a fost identificată prin faptul că făcea minuni de vindecare la indicaţia lui Macarie, episcopul Ierusalimului, în timp ce celelalte două nu făceau.

     

    Un articol din The Catholic Encyclopedia spune: „O bucată din Adevărata Cruce a rămas la Ierusalim închisă într-o raclă de argint; restul, împreună cu cuiele, trebuie să i se fi trimis lui Constantin… Unul din cuie a fost prins în coiful împăratului, şi unul în frâul calului său, făcând să se împlinească, conform spuselor multor Părinţi, ceea ce fusese scris de profetul Zaharia: ,Ceea ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului’ (Zah.14:20)!8 Acelaşi articol, cu toate că încearcă să susţină învăţăturile generale ale Bisericii cu privire la cruce, admite că relatările despre descoperirea crucii variază şi că această tradiţie (care de fapt a apărut mulţi ani mai târziu) s-a bazat în mare parte pe legendă.

     

    Faptul că Elena a vizitat Ierusalimul în anul 326 pare să fie corect din punct de vedere istoric. Dar istoria descoperirii de către ea a crucii n-a apărut decât în 440 – cu 114 ani mai târziu!9 Ideea că crucea originară mai era încă la Ierusalim după aproape 300 de ani de la crucificare pare foarte îndoielnică. Pe lângă aceasta, legile evreieşti cereau ca, după crucificare, crucile să fie arse.10
    Să presupunem că cineva ar găsi adevărata cruce. Acest fapt ar fi foarte interesant, desigur; dar acea bucată de lemn ar avea oare vreo valoare? Nu, căci crucea şi-a împlinit deja scopul. Ne amintim că „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus pe o prăjină, şi s-a întâmplat că dacă un şarpe a muşcat pe un om, dacă el privea şarpele de aramă, trăia” (Num.21:9). Acesta era o prefigurare, o imagine (tip) a felului în care a fost înălţat Cristos prin moarte (Ioan 3:14). Dar după ce şarpele de aramă şi-a împlinit menirea, israeliţii l-au păstrat şi au făcut un idol din el! Astfel că, după secole, Ezechia „a făcut ceea ce era corect… a distrus idolii şi a zdrobit în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise: căci în zilele acelea copiii lui Israel ardeau tămâie înaintea lui” (2.Re. 18:1-4). Ezechia a acţionat „corect” – nu numai prin distrugerea idolilor păgâni – ci şi prin distrugerea a ceea ce rânduise Dumnezeu, căci acum ajunsese să fie folosit într-un mod superstiţios şi idolatru. Pe aceeaşi bază, dacă ar mai exista crucea originală, nu ar fi nici un motiv pentru a face din ea un obiect de închinare. Iar dacă n-ar mai exista putere în crucea originară, cu cât mai puţin ar exista putere într-o simplă bucată de lemn care are forma acesteia?

     

    La fel cum egiptenii păgâni au înălţat obeliscuri, nu numai ca simbol al zeului lor, ci pentru că în unele cazuri se credea că însăşi imaginea lui posedă puteri supranaturale, tot aşa au ajuns unii să considere crucea. Nu-l ajutase ea oare pe Constantin în lupta de la Podul Milvian? Nu făcuse crucea minuni pentru Elena? Ea a ajuns să fie considerată ca o imagine care era în stare să sperie duhurile rele. Era purtată ca talisman. Era pusă pe vârful turlelor bisericilor pentru a opri trăznetele – şi totuşi, datorită poziţiei ei înalte, tocmai ea era cea care atrăgea trăznetele! Folosirea crucii în casele particulare se presupunea că păzeşte de necaz şi boală. Multe bucăţi de lemn – chipurile bucăţi din crucea „originală” – au fost vândute şi schimbate ca protectoare şi talismane.

  • #19773

    Keymaster
    Offline
    Topics: 1409
    Replies: 911
    Been thanked: 28 times

    CAPITOLUL OPT
    RELICVELE BISERICII ROMANO-CATOLICE

     

    Examinarea bucăţilor din adevărata cruce şi a altor relicve – multe dovedite a fi falsificări. Folosirea relicvelor pentru a „consacra” o biserică – originea ideii
    SUPERSTIŢIA VĂDITĂ care a însoţit folosirea relicvelor dezvăluie înşelăciunea şi caracterul contradictoriu care împovărează de secole romano-catolicismul. Printre relicvele cele mai venerate au fost bucăţi din „adevărata cruce”. Atâtea bucăţi din această cruce au fost împrăştiate prin Europa, încât reformatorul Ioan Calvin (1509-1564) a spus odată că dacă toate bucăţile ar fi adunate laolaltă, ar forma o bună încărcătură pentru o corabie; totuşi crucea lui Cristos a fost purtată de o singură persoană! Oare să credem că aceste bucăţi s-au înmulţit în mod miraculos ca atunci când Isus a binecuvântat pâinile şi peştii? Aceasta a fost, se pare, convingerea Sf. Paulinus care a vorbit despre “înnoirea Crucii, adică faptul că nu s-a micşorat niciodată, indiferent câte bucăţi au fost tăiate din ea”!

     

    Calvin a menţionat numeroase inconsecvenţe cu privire la folosirea relicvelor, cum ar fi: mai multe biserici au pretins că au coroana de spini; altele, că au vasele de piatră pentru apă pe care le-a folosit Isus în minunea din Cana Galileii. O parte din vin putea fi găsit la Orleans. În ce priveşte o bucată de peşte fript pe care chipurile Petru I l-a oferit lui Isus, Calvin a spus: „Trebuie să fi fost miraculos de bine sărat, dacă s-a păstrat atâtea secole”. Ieslea lui Isus a fost expusă pentru a fi venerată în fiecare ajun de Crăciun la Sf. Maria Maggiore din Roma. Mai multe biserici au pretins că deţin scutecele lui Isus. Bierica Sf. lacov din Roma a expus altarul pe care a fost pus Isus când a fost adus în templu. Chiar şi pielea prepuţului (de la circumcizia Lui) a fost arătată de călugării din Charroux care, drept dovadă a autenticităţii ei, au declarat că s-ar fi scurs din ea picături de sânge”.2 Bisericile din Coulombs, Franţa, Sf. Ioan din Roma şi din Puy în Velay au pretins de asemenea că au în posesie pielea prepuţului!
    Alte relicve includ uneltele de tâmplar ale lui Iosif, oasele măgăruşului pe care a intrat călare Isus în Ierusalim, paharul folosit la Ultima Cină, punga goală a lui luda, ligheanul lui Pilat, haina de purpură aruncată peste Isus de către soldaţii batjocoritori, buretele care I s-a oferit pe cruce, cuie din cruce, specimene din părul Fecioarei Maria (unele şatene, altele blonde, unele roşcate, iar altele negre!), cămăşile ei, inelul de nuntă, papucii de casă, vălul, şi chiar şi o sticlă de lapte din care a supt Isus.

    Conform credinţei catolice, trupul Mariei a fost luat la cer. Dar mai multe biserici diferite din Europa au pretins că au trupul mamei Mariei, chiar dacă nu ştim nimic despre ea şi nici nu i s-a dat numele de „Sf. Ana” decât cu câteva secole în urmă! Încă şi mai complicată este povestea despre casa Mariei.

     

    Conform unei convingeri catolice, casa în care a locuit Maria în Nazaret se află acum în oraşul Loreto, Italia, fiind transportată acolo de îngeri! The Catholic Encyclopedia spune: “Începând cu secolul 15 şi poate chiar şi mai devreme, ,Sfânta Casă’ din Loreto s-a numărat printre cele mai renumite locuri sfinte din Italia… Interiorul măsoară numai 9,40 metri pe 4 metri. Într-un capăt se află un altar sub o statuie, înnegrită de secole, a Fecioarei Maria cu Pruncul ei Divin… venerată în întreaga lume pe baza tainelor divine realizate în ea… Aici s-a născut Maria, cea mai sfântă dintre toate sfintele, Mama lui Dumnezeu; aici a fost salutată de înger; aici a fost făcut Carne Cuvântul etern. Îngerii au dus această casă din Palestina în oraşul Tersato, din Iliria, în anul de graţie 1291 sub pontificatul lui Nicolae IV. După trei ani, la începutul pontificatului lui Bonifaciu VIII, a fost transportată din nou prin lucrarea îngerilor şi aşezată într-o pădure… unde, după ce şi-a schimbat de trei ori locul într-un an, în cele din urmă, prin voia lui Dumnezeu, şi-a primit poziţia permanentă pe acest loc… Faptul că aceste tradiţii, vestite lumii cu atâta îndrăzneală, au fost pe deplin aprobate de Sfântul Scaun, nu poate rămâne nici o clipă sub semnul îndoielii. Mai bine de patruzeci şi şapte de papi au dat cinste, în diverse moduri, acestui locaş sfânt, şi un imens număr de Bule şi epistole papale proclamă fără rezerve că Santa Casa din Loreto este chiar Sfânta Casă din Nazaret”!

     

    Venerarea trupurilor moarte ale martirilor a fost poruncită de Conciliul din Trent, Conciliu care de asemenea a condamnat pe cei ce nu cred în relicve: „Sfintele trupuri ale sfinţilor martiri… trebuie venerate de către cei credincioşi, căci prin aceste trupuri sunt turnate peste oameni multe dovezi de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, astfel încât cei care afirmă că nu se cuvine respect şi cinste relicvelor sfinţilor… trebuie să fie condamnaţi total, după cum Biserica i-a condamnat deja de mult timp şi îi condamnă şi acum”.6 Pentru că se credea că pot veni „multe foloase” prin intermediul oaselor celor morţi, vânzarea de trupuri şi de oase a devenit o mare afacere!

     

    Cam prin anul 750, şiruri lungi de căruţe veneau neîncetat la Roma, aducând cantităţi imense de cranii şi schelete care erau sortate, etichetate şi vândute de către papi.7 Mormintele erau jefuite în timpul nopţii, iar cavourile din biserici erau păzite de oameni înarmaţi! „Roma”, spune Gregorovius, „era ca un cimitir în descompunere lentă, în care hienele urlau şi se luptau în timp ce săpau cu lăcomie, căutând cadavre”.

     

    În biserica Sf. Prassede există o lespede de marmură pe care scrie că, în anul 817, papa Pascal a pus să se transfere trupurile a 2.300 de martiri din cimitire în această biserică.8 Când papa Bonifaciu IV a transformat Panteonul într-o biserică creştină prin anul 609, „se spune că au fost mutate douăzeci şi opt de căruţe pline de oase sacre din catacombe şi puse într-un bazin sub înaltul altar”.

     

    Punerea oaselor sau a altor relicve sub o biserică era necesară pentru a „consacra” terenul şi clădirea.10 În posesia bisericii castelului din Wittenberg, pe a cărei uşă şi-a ţintuit Luther renumitele sale „nouăzeci şi cinci de teze”, se aflau 19.000 de relicve sfinte!” Episcopilor li se interzicea de către al doilea Conciliu de la Niceea din 787 să dedice o clădire dacă nu erau prezente relicve; pedeapsa pentru o astfel de faptă era excomunicarea! Oare aceste idei au fost luate din Biblie, sau din păgânism?

     

    În vechile legende, când Nimrod, falsul „mântuitor” al Babilonului, a murit, trupul lui a fost dezmembrat mădular cu mădular – o parte îngropată într-un loc, alta într-altul. Când a “înviat”, devenind zeul-soare, s-a spus că el se află acum într-un trup diferit, mădularele vechiului trup fiind lăsate în urmă. Lucrul acesta este în opoziţie cu moartea adevăratului Mântuitor, Isus Cristos, despre care s-a profeţit că „nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit” (Io.19:36) şi care a înviat în adevăratul sens al cuvântului. Învierea lui Cristos a avut ca rezultat un mormânt gol, nefiind lăsate în urmă ca relicve mădulare ale trupului Său!

     

    În vechea religie a tainelor, diferite locuri erau considerate sacre, pentru că oase ale unui zeu fuseseră îngropate într-un loc sau altul. Precis că aşa s-a întâmplat în Egipt, care „era presărat cu morminte ale zeului lor martirizat; şi multe din membrele lui, picioare, braţe şi cranii, toate atestate ca fiind autentice, erau expuse în locurile unde erau îngropaţi rivalii lor, ca să li se poată închina credincioşii egipteni”.12
    Deoarece israeliţii au fost expuşi unor astfel de credinţe idolatre în Egipt, înţelepciunea lui Dumnezeu este vădită în înmormântarea secretă a lui Moise (Deut.34:6).

     

    Întrucât nimeni nu ştia locul înmormântării lui, nu se putea face nici un pelerinaj sacru la mormântul lui. După mulţi ani, şarpele de aramă pe care l-a făcut Moise a fost denumit „Nehuştan”, şi israeliţii i s-au închinat ca unei relicve sacre (2.Re.l8:4). Dacă o asemenea idolatrie a fost practicată cu un obiect pe care l-a făcut Moise, cu cât mai profundă ar fi fost idolatria lor dacă ar fi posedat unul din oasele lui!?
    Este evident faptul că folosirea relicvelor este străveche şi nu şi-a avut originea în creştinism. The Catholic Encyclopedia afirmă corect că folosirea „vreunui obiect, îndeosebi o parte a trupului sau a îmbrăcăminţii, rămânând ca amintire de la un sfânt care a murit” exista “înaintea răspândirii creştinismului”, iar „venerarea relicvelor, de fapt, este într-o anumită măsură un instinct primitiv asociat cu multe alte sisteme religioase, în afară de cel al creştinismului”.13 Dacă Isus şi apostolii n-au folosit relicve, dar folosirea acestora era cunoscută înaintea creştinismului printre alte religii, oare nu avem de a face cu un alt exemplu de idee păgână care a fost „creştinizată”?

     

    Noi nu considerăm că închinarea la relicve ar avea ceva de a face cu adevărata închinare, pentru că „Dumnezeu este Spirit/Duh, şi cei care I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Io.4:24). Extremismul la care a condus folosirea relicvelor cu siguranţă că nu este „adevăr”. S-a descoperit că unele oase expuse cândva ca oase ale sfinţilor sunt oase de animale! În Spania, o catedrală a expus cândva ceea ce se spunea că ar fi o parte din aripa îngerului Gabriel când a vizitat-o pe Maria. După investigaţii, s-a descoperit că era o pană magnifică de struţ!14
    Nu este necesar să ne trudim prea mult cu privire la acest punct. The Catholic Encyclopedia recunoaşte ea însăşi că multe relicve sunt îndoielnice. „Multe dintre cele mai vechi relicve expuse pentru a fi venerate în marile sanctuare ale creştinătăţii sau chiar în Roma trebuie acum să fie declarate fie în mod cert falsificate, fie bănuite a nu fi autentice; sub semnul întrebării trebuie pus şi presupusul ,stâlp al biciuirii’ venerat la Roma în biserica Santa Prassede, precum şi multe alte relicve faimoase”!

     

    Cum se poate explica atunci această discrepanţă? The Catholic Encyclopcdia continuă: „… Nu I se aduce nici o necinste lui Dumnezeu prin continuarea unei erori care a fost transmisă peste secole cu o deplină bună credinţă… Din acest motiv, este îndreptăţit faptul că Vaticanul permite continuarea închinării înaintea anumitor relicve străvechi îndoielnice”.” Dar, iarăşi, am sublinia faptul că adevărata închinare este în spirit şi în adevăr – nu prin continuarea unei erori. Chiar dacă am avea unul din firele de păr ale Mariei sau un os al apostolului Pavel, sau haina lui Isus, I-ar plăcea oare lui Dumnezeu ca aceste lucruri să fie transformate în obiecte de închinare? Potrivit exemplului şarpelui de aramă al lui Moise, nu Iar face plăcere. Putem doar să ne întrebăm: Dacă nu există nici o virtute reală în părul, în osul sau în haina autentică, cu cât mai puţină valoare au nişte relicve care sunt cunoscute drept falsificări?

You must be logged in to reply to this topic.

Cauta
Search
Generic filters
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in excerpt
Search in comments
Filter by Custom Post Type