Enigma Otiliei – George Călinescu

roman realist

tema şi viziunea despre lume

 

Publicat în 1938, romanul “Enigma Otiliei” este un roman realist modern, scris de George Călinescu, în care este reconstituită  atmosfera Bucureştiului antebelic. Este, totodată, considerat un Bildungsroman, care   urmăreşte, pe de o parte, maturizarea lui Felix, iar pe de altă parte, evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ).  Autorul realizează o comedie de moravuri, pigmentată adeseori de accente dramatice.

Prin tema, romanul este balzacian si citadin, debutand printr-o amplă descriere a Bucureştiului anului 1909 si fiind centrat „pe atenta psihologie a unui adolescent în plină criză de creştere şi de formare a personalităţii”.

Titlul iniţial, “Părinţii Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie.

Structurat pe douăzeci de capitole, romanul dezvoltă mai multe planuri narative, care urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor. Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina. Remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Un prim plan narativ urmăreşte delicata poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite.

Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După ce Simion, soţul decrepit, este abandonat într-un ospiciu, Aglae începe să supravegheze cu atenţie casa lui Costache, pentru ca acesta să nu poată face nicio mişcare fără ştirea ei. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”. Speriat, Felix înţelege că a avut el însuşi o contribuţie însemnată la metamorfozarea fetei.

Succesiunea secvenţelor narative este realizată prin înlănţuire, completată cu inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. În proza realistă, descrierea spaţiilor – strada, arhitectura, decorul interior (camera ) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic, iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă.

 Incipitul romanului realist apelează la descrierea minuţioasă pentru a fixa veridic cadrul temporal – „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” – şi spaţial – casa lui moş Costache, situată pe strada Antim. Trei secvenţe pot candida la statutul de incipit: descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor temporale şi spaţiale în stil balzacian; întâlnirea lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă – „Nu stă nimeni aici” - , pusă în corespondenţă cu finalul: „Aici nu stă nimeni!” ; reunirea personajelor principale în casa lui moş Costache şi prezentarea lor, incipit specific romanului realist.

Finalul este închis, marcând rezolvarea tuturor conflictelor. Acesta se realizează în două secvenţe: deznodământul, sfârşitul diegetic – Felix, abandonat, primeşte o explicaţie de la Otilia, menită să dezlege misterul şi epilogul care oferă cititorului inocent justificarea gestului fetei: Felix „avea să facă o carieră strălucită”, eliberat de constrângerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”.

 Simetria cu incipitul se realizează prin reluarea aceleiaşi imagini, a casei lui moş Costache, din perspective temporale diferite. Pretextul pentru reluarea descrierii iniţiale este vizita pe care o face Felix pe strada Antim, după întâlnirea cu Pascalopol, pentru a revedea un spaţiu definitoriu pentru adolescenţa sa.

Conflictulprincipal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material.

Relaţiile dintre cele două familii sugerează universul social prin tipurile umane realizate. G. Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care supravieţuiesc, având o concepţie morală asupra vieţii şi fiind capabili de motivaţia actelor proprii – Felix, Pascalopol – şi cei care se adaptează automatic, instinctual, organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un tip uman.

Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură clasic-realistă, balzaciană, este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.

În prezentarea unora dintre personajelor sunt utilizate şi formule estetice moderne, precum ambiguitatea personajelor. Moş Costache este avarul , dar nu este dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire (cheltuieşte pentru propria sănătate ) şi nutreşte sentimente paterne pentru Otilia, chiar dacă avariţia îl împiedică să îi asigure viitorul. Acest personaj este o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul ( moş Grandet ) şi tatăl ( moş Goriot ). Pascalopolo iubeşte pe Otilia patern, dar şi viril, rolul său în existenţa fetei devenind în acest mod ambiguu. Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent dornic de afirmare prin forţe proprii. Arivistul Stănică Raţiu se îndepărtează de model prin demagogie ( e „un demagog al ideii de paternitate” ), e escroc şi principial, hoţ şi sentimental. Otilia este personajul cel mai ambiguu al romanului. Caracterizată prin tehnica perspectivelor multiple, fata devine o prezenţă diafană, greu de încadrat într-o categorie tocmai pentru că este văzută din mai multe perspective: moş Costache o consideră „fe-fetiţa” lui, Pascalopol - o fată fină, Felix – idealul feminin, Aglae – „dezmăţata”, Stănică – „o fată faină”. Otilia este prezentată exclusiv prin comportament ( fapte, gesturi, replici ), fără a se recurge la prezentarea interioară a personajului din perspectiva unică a naratorului.

Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor, a obişnuinţelor. Naratorul stabileşte în mod direct gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul acţiunii, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor, în caracterizarea indirectă.

Realismul perspectivei asupra evenimentelor şi asupra evoluţiei personajelor dobândeşte adesea accente naturaliste. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei; obsesia fiicei – căsătoria – se aseamănă cu obsesia mamei – moştenirea.

Perspectiva narativă este una extradiegetică. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. El preferă, în ansamblul textului, focalizarea internă fixă, centrată pe Felix. Cel mai des, lumea prezentată este văzută prin ochii protagonistului, naratorul pare să ştie tot atât cât personajul, iar viziunea cititorului este, limitată. Totuşi, naratorul păstrează o oarecare distanţă faţă de personajul său. Focalizarea neutră şi, mai ales, focalizarea externă sunt mărci ale modernităţii prozatorului.

 

 Enigma Otiliei de G. Călinescu

Relaţia dintre două personaje

 

Publicat în 1938, romanul “Enigma Otiliei” este un roman realist modern, scris de George Călinescu, în care este reconstituită  atmosfera Bucureştiului antebelic. Este, totodată, considerat un Bildungsroman, care   urmăreşte, pe de o parte, maturizarea lui Felix, iar pe de altă parte, evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ).  Autorul realizează o comedie de moravuri, pigmentată adeseori de accente dramatice.

Prin tema, romanul este balzacian si citadin, debutand printr-o amplă descriere a Bucureştiului anului 1909 si fiind centrat „pe atenta psihologie a unui adolescent în plină criză de creştere şi de formare a personalităţii”.

Titlul iniţial, “Părinţii Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie.

Incipitul romanului realist apelează la descrierea minuţioasă pentru a fixa veridic cadrul temporal – „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” – şi spaţial – casa lui moş Costache, situată pe strada Antim. Trei secvenţe pot candida la statutul de incipit: descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor temporale şi spaţiale în stil balzacian; întâlnirea lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă – „Nu stă nimeni aici” - , pusă în corespondenţă cu finalul: „Aici nu stă nimeni!” ; reunirea personajelor principale în casa lui moş Costache şi prezentarea lor, incipit specific romanului realist.

Finalul este închis, marcând rezolvarea tuturor conflictelor. Acesta se realizează în două secvenţe: deznodământul, sfârşitul diegetic – Felix, abandonat, primeşte o explicaţie de la Otilia, menită să dezlege misterul şi epilogul care oferă cititorului inocent justificarea gestului fetei: Felix „avea să facă o carieră strălucită”, eliberat de constrângerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”.

 Simetria cu incipitul se realizează prin reluarea aceleiaşi imagini, a casei lui moş Costache, din perspective temporale diferite. Pretextul pentru reluarea descrierii iniţiale este vizita pe care o face Felix pe strada Antim, după întâlnirea cu Pascalopol, pentru a revedea un spaţiu definitoriu pentru adolescenţa sa.

Conflictulprincipal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material.

 

Eroii romanului respectă trăsături tipice de  caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul,  parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta  conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână,  Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este  parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt  victimele, „termenii angelici de comparaţie”, după cum îi numeşte chiar  autorul.

 Felix este caracterizat direct de catre narator: “un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean”. “Fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par…, culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului”.A crescut la internat, fiind orfan de mamă, şi este  nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal,  pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş  Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea  copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin  ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia:  „Felix privi spre capătul scării … şi văzu … un cap prelung şi tânăr de  fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”.

Otilia reprezintă nenumăratele  feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern  personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială. Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentism şi reflectare poliedrică  (presupune reflectarea Otiliei in constiinta celorlalate personaje). Îi este realizat un portret complex şi contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, “admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, “cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, “o dezmăţată stricată” pentru Aglae, “o fată deşteaptă”, cu spirit practice pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.

Spirit  artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă  din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio  camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej  pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a  fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător  al fetei. Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la  întâmplare, maniera balzaciană  (reliefarea caracterului unui personaj  prin descrierea mediului în care trăieşte) fiind elocventă în acestă  scenă.

Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea  stabilită încă de la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste,  Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin.  Comportamentul  derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre  ale acesteia, îl descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu  sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi se  autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar  iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu  liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede,  sufăr când sunt contrariată.”

Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei.Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de  sentimente nu tocmai paterne faţă de cea pe care el o iubeşte. În  momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este  deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a  bărbatului, „care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne”.  Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”,  pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia  şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.Sentimentele care se  înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească  între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce  simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe  care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte,  fără a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia  concepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate  absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se  însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o  piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să  îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.

Consider că în  relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de  a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire,  oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i  s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă  alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea  moştenirii impune acest deznodământ.

Otilia reprezintă pentru Felix  o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul  personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul  romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.

La inceput, Felix este caracterizat  direct de catre narator ca fiind “un tinar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean”, aratand varsta frageda, dar inceputul vietii de adult. El este obosit din cauza greutatii gentii pe care o “trecea des dintr-o mina in alta”. Fata ii este descrisa ca fiind “juvenila si prelunga aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub spaca”. Astfel, trasaturile feminine ii sunt inlaturare de “taietura elinica a nasului”. Din chipul “dezorientat” se arata nesiguranta in sine a personajului care nu stia incotro se indreapta viata lui.

Celelalte personaje il caracterizeaza pe Felix in diferite ipostaze. Otilia il considera mai mult un frate sau un copil.  Aglaeil priveste cu austeritate, vazand in el inca un posibil pretendent la averea batranului. E increzatoare in cariera pe care baiatul se straduieste s-o faca, dar precizeaza ca “medicina, cere ani multi”. In relatia cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior.

Autocaracterizarea arata ambitia personajului, optimismul si buna parere a personajului despre propria persoana “sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios”.

Comportamentul, gesturile, faptele contureazaindirect o fire rationala, lucida, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitica si un spirit de observatie foarte dezvoltat. De la inceput, Felix  simte pentru Otilia o simpatie, care se transforma in iubire, fiind chinuit intre a crede barfele din clanul Tulea sau a pastra o dragoste pura pentru ea . Comportamentul Otiliei il deruteaza si nu-si poate explica schimbarile bruste ale fetei. Plecarea ei cu Pascalopol la Paris il dezamageste, dar nu renunta la cariera, gestul  maturizandu-l.

Felix Sima evolueaza de la adolescenta la maturitate, traind experienta iubirii, dar si ambitia realizarii pe plan profesional. Georgeta este un personaj care contribuie la maturizarea lui, aratandu-i importanta in a nu renunta la adevaratele lucruri care conteaza. El se comporta frumos si respectuos chiar si cu familia Tulea care incerca sa il traga in jos. Chiar daca devine gelos pe Pascalopol din cauza Otiliei isi da seama ca interzicandu-i sa-l mai vada relatia se va distruge. El reuseste sa-si mentina viata profesionala si cariera pe primul loc, dand dovada de personalitate si perserverenta.

Avand in vedere aceste caracteristici, personajul Felix Sima se incadreaza in tipul intelectualului naiv, maturizandu-se cu ajutorul celorlalte personaje.