O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

Tema si viziune

Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.Incadrandu-se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti piesa prezinta aspecte din viata politica si de familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc.

Dramaturg si prozator, Ion Luca Caragiale, a fost un observator ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Comediile sale: „O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie.

Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului.

Tema comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orasel de provincie in circumstantele tensionate ale alegerii unui deputat. Este demascata, astfel, prostia umana si  imoralitatea publica si privata, este dezvaluita impletirea de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant aflate in capitala unui judet de munte. Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale de la sfarsitul secolul XIX. Continutul operei are un puternic caracter social, dar si de viata familiala.

Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indinca atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei, caci scrisoarea este mereu „pierduta”, semn ca niciunul nu e demn de puterea pe care aceasta i-o confera. Scrisoarea de dragoste trecuta prin mai multe maini devine simbol al moravurilor vremii : coruptia, incultura, santajul, intr-o lume in care pana si sentimente precum iubirea, onoarea sau prietenia ajung „obiecte de negociere”.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape inutil. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o  poziţie centrală  în ambele conflicte.

Intreaga acţiune a piesei se derulează “în capitala unui judeţ de munte”, cuprins de febra campaniei electorale, „in zilele noastre”.. Astfel, cronotopul, surpins in didascaliile de la inceputul piesei, este semnificativ pentru viziunea despre lume a dramaturgului, caci, fiind nedeterminat, surpinde tocmai intentia actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu caracter general, fapt remarcat de insusi Titu Maiorescu.

Pretextul dramaturgic ce activează conflictul este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată de Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi apoi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de cel din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. În timp ce Zoe este dispusă a accepta condiţiile impuse de Caţavencu, Tipătescu încearcă o înţelegere favorabilă sieşi, iar Trahanache are “puţintică răbdare”, încercând să-l prindă pe “onorabilul” cu alta şi mai boacănă: Trahanache lasă a crede că scrisoarea este “curată plastografie”. Farfuridi şi Brânzovenescu, aliaţi ai lui Trahanache şi Tipătescu, bănuiesc o trădare şi sunt dispuşi să expedieze o anonimă la Centru.

 

Momentul de maximă tensiune în care cei doi candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri memorabile este adunarea electorală din actul al treilea al piesei. Bătaia dintre taberele de alegători, cu concursul poliţaiului Ghiţă Pristanda şi al oamenilor săi, se declanşează imediat după anunţarea numelui candidatului: Agamiţă Dandanache.

În final, conflictul se rezolvă, căci scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, Caţavencu apare umil şi speriat, acceptând să conducă festivitatea în cinstea noului ales,  totul terminându-se cu bine într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.

 

Originalitatea piesei este vazuta si la nivelul compozitiei. Comedia “O scrisoare pierdută” a lui Caragiale este structurata in patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni si conflicte, iar al patrulea anulând toata agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei sunt de remarcat trei elemente care probează arta de dramaturg a lui Caragiale. În primul rând, piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o accentuată stare de agitaţie şi de nervozitate. În al doilea rând, nu avem de-a face cu oacţiune în sensul clasic al cuvântului, curiozitatea spectatorului fiind continuu stimulată de procedeele compoziţionale utilizate:  modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţii, elemente-surpriză, amânări, anticipări. Spre exemplu, este amânată apariţia lui Caţavencu, agentul conflictului, până în actul al doilea, scena a VII-a. Acelaşi Caţavencu este sigur de sine atâta vreme cât are scrisoarea, atitudinea sa schimbându-se brusc în momentul în care o pierde. De aici, o a treia “surpriză” de construcţie: chiar dacă începutul şi finalul comediei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii. În mod ingenios, echilibrul fusese refăcut prin corectarea hazardului, caci scrisoarea se întoarce la destinatar, dar şi prin stingerea surprinzător de facilă şi de aceea comică a conflictului. Pentru a relativiza şi mai mult existenţa acestei lumi, dramaturgul complică mecanismul piesei prin apariţia celei de-a doua scrisori, arma de şantaj a lui Dandanache. Asistăm la o adevărată tehnică de amplificare a conflictului.

 

“O scrisoare pierduta” este o comedie prin folosirea surselor multiple ale comicului: de situație, de caracter, de acțiune și de limbaj.  Modalitate de caracterizare şi de individualizare a personajelor, sursă a unui comic savuros, limbajul personajelor e variat, presărat cu ticuri verbale (“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi puţintică diplomaţie”),  etimologie populară ( “scrofuloşi”,“capitalişti”), atracţie paronimică ( “renumeraţie”), pronunţie greşită (“famelie”, “andrisant”), contradicţie în termeni ( “12 trecute fix”, “după lupte seculare care-au durat aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile ( “curat murdar”, “industria română este admirabilă, e sublimă, putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsens ( “ să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica…”), truisme (“ unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără moral, va să zică că nu le are”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului: “Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi”( G. Călinescu).

Comicul de caracter contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul cu scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele umane decat rasul. Personajele apartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o trasatura dominanta de caracter: tipul incornoratului (Trahanache), tipul amorezului (Tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (Zoe), tipul politic si al demagogului (Catavencu), tipul servitorului (Pristanda), prostul fudul (Farfuridi), prostul ticalos (Dandanache).

Scriitorul depaseste, insa, cadrul comediei clasice avand capacitatea de a individualiza personajele  prin comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut social si psihologic. Personajele lui Caragiale devin, astfel,  actuale. 

 Sunt de parere ca „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale reflecta viziunea realist-cristica a scriitorului asupra lumii, deoarece acesta nu si-a propus realizarea unei literaturi mimetic, ci porneste de la realitatea vremii pe care o transpune in opera, apeland la ironie. Lumea infatisata de Caragiale este un adevarat spectacol al mastilor, cu personaje lipsite de consistenta interioara, pentru care singurul lucru care conteaza in aceasta existenta este folosul, castigul imediat. Discrepanta dintre esenta si aparenta creeaza un comic de o savoare aparte.

In concluzie, comedia lui Caragiale prezinta o societate destructurata. Prin situatiile comice, impinse pana la absurd Caragiale deschide drumul spre dramaturgia moderna a secolului XX, reprezentata de Eugen Ionescu.

 

Relatia dintre personaje / caracterizare de personaje

(se au in vedere: tema, titlul, conflictul, structura – pe scurt)

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipologii. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri umane din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.

    Ştefan Tipatescu este prezentat inca de la inceputul piesei în functia de prefect al judetului. Superior celorlalti prin pregatire, avere, statut social, Tipatescu isi foloseste funcţta învestita  ca privilegiu  personal, in  avantaj propriu, dovedind  moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputatilor. In cadrul partidului, Tipatescu este reprezentant al puterii centrale.  El intruchipeaza in comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în maniera clasica la cateva trasaturi dominante.  Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipatescu o iubeste pe sotia acestuia, Zoe.

Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este si  femeia voluntara, impunandu-si deciziile atat asupra sotului, cat şi asupra prefectului, speculand sentimentele de dragoste ale ambilor si jucand comedia sensibilitaţii . Rolul important al acesteia este subliniat  de Farfuridi, in replica:”Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi si ai nostri…”. Cand Zoe ii da lui Ghita ordin contrar celui dat de Tipatescu, si anume  sa-l elibereze si sa-l aduca pe Catavencu, vorbele ii oglindesc pozitia: “Daca tii la tine, dacă tii la familia ta, Ghita”. Lipsita de vulgaritate sau ridicol,  asemenea lui Tipatescu, este intre personajele caragialiene distinse prin limbaj si prin anume calitati intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparente, in cuplul pe care il formează cu Tipatescu, ea reprezinta ratiunea, puterea si detine, de fapt, controlul asupra relatiei.

Un episod relevant pentru  relatia dintre cei acestia este  cel  din actul II, când Zoe, speriata de santajul lui Catavencu, incearca sa-l convinga pe Tipatescu sa accepte conditiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi si invocarea vulnerabilitatii poziţiei sale de femeie expusa blamarii,  la energice amenintari, jucand cu abilitate cartea  santajului sentimental. Tipatescu este dominat psihologic de la inceput pana la sfarsit. Solutiile sale - fuga in lume, amenintarile adresate lui Catavencu - sunt lipsite de consistenta realismului  si ignorate de Zoe. Cu o mai lucida viziune asupra “blestematei de politica”, ea ajunge uşor la concluzia: “Ei! s-apoi! mai la urmă, Catavencu poate fi tot asa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzand de sentimentele cele mai sensibile ale prefectului, dar fara a-si clinti hotararea, Zoe ii invinge orgoliul si il determina sa accepte compromisul:” Poti fi tu dusmanul linistii mele? Fanică…”

O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care  Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează deşertăciunea luptei sale cu Caţavencu: “Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…” El recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de “politică”.

Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncfie, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). 

Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau  “damă bună”, sau seautocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. 

 

Caracterizarea indirectă reiese din  gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte  constiinta falsitatii sistemului electoral. Ironic, cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul  d. Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”

După părerea mea, cuplul Tipătescu - Zoe - Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza moravurile societăţii, imoralitatea din planul vieţii conjugale aflate in legatura directa cu cea din planul politic. Dacă în comedia tradiţională, conflictul se rezolva prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice. Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte că vede în  Caragiale un precursor.