Povestea lui Harap – Alb (Ion Creangă)

tema şi viziunea despre lume 

 

Basmul cult este o specie a epicii (culte), cu narațiune amplă, ce implică supranaturalul sau fabulosul. Personajele reprezintă  binele și răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău se încheie, de obicei, prin victoria forțelor binelui. Eroul este ajutat de ființe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice și se confruntă cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trăsături omenești, dar și puteri supranaturale

 

Prezentând tema şi viziunea despre lume în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb”, menţionez că textul lui Ion Creangă respectă tiparul narativ al basmului popular, subiectul organizându-se în jurul conflictului dintre forţele binelui şi cele ale răului, binele ieşind, în cele din urmă, învingător. Astfel, personajele pot fi, la prima vedere, împărţite în două categorii: fiul de crai / Harap-Alb, calul, Sfânta Duminică, crăiasa albinelor şi cea a furnicilor, personajele himerice, simbolizează binele, iar Spânul şi Împăratul Roş simbolizează forţele răului. În final, protagonistul aduce victoria binelui şi restabileşte armonia lumii.

 

Basmul lui Creangă îşi demonstrează caracterul cult prin modalitatea de construcţie a subiectului. Viziunea autorului este evidentă în modificările esenţiale pe care le aduce la toate nivelele textului, încercând să creeze o lume cât mai verosimilă şi mai apropiată de universul ţărănesc al Humuleştiului. Începând cu formula iniţială – “Amu cică era odată” – diferită de clasicul “A fost odată ca niciodată” prin limbajul regional “Amu” şi, totodată, prin ancorarea poveştii, care urmează a fi spusă, într-o realitate rurală posibilă – “cică era” şi terminând cu formula finală: “Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi cine are bani bea şi mănâncă. Iară cine nu, se uită şi rabdă” autorul încearcă să ancoreze textul în sfera socială.

 

Acţiunea basmuluiPovestea lui Harap-Alb” scrisde Ion Creangă este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi perturbată prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia.  

 

Acţiunea de recuperare a echilibrului, element specific tiparuluinarativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează la proba podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs, iar mezinul este refuzat cu asprime. Supărat, acesta se retrage în grădina palatului şi întâlneşte o bătrână pe care o miluieşte cu un bănuţ. Drept răsplată, bătrâna îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele şi hainele tatălui său de când a fost mire. Fabulosul îşi face apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nicio caracteristică evenimente neobişnuite. Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare învăluită într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului crăişor.

La pod, tatăl îl supune aceleiaşi probe, dar mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului cu puteri supranaturaleMotivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs.

 

Întâlnirea lui Harap - Alb cu Spânul este o reluare a veşnicului conflict dintre forţele binelui şi cele ale răului. Acest conflict este declanşat odată cu intrarea lui Harap-Alb în fântână şi cu ameninţările Spânului. Deznodământul basmului conduce la rezolvarea conflictului prin demascarea răufăcătorului şi recunoaşterea eroului.

         

Prin relaţia acestor două personaje reprezentative se evidenţiază viziunea despre lume în basmul “Povestea lui Harap-Alb”. Cei doi nu sunt termenii unei opoziţii totale, Spânul fiind adeseori, nu doar un personaj negativ, ci şi mijlocul prin care fiul de crai ajunge să parcurgă etapele iniţierii.

Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui Creangă diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic este mult mai complicat în viziunea autorului şi include parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. 

             

Prima probă la care este supus Harap - Alb - să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului – simbolizează maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe primare.

 

A doua probă la care este supus eroul– aducerea nestematelor cerbului din pădurea fermecată -  este una a maturizării voinţei, căci acestea nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici Depăşirea acestei probe sugerează maturizarea psihică

 

A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în basmele populare: Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie. Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă viaţa, primind în schimb o aripă; întâlnirea cu albinele, cărora le construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă. 

 

Personajele auxiliare se înmulţesc prin întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă. La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului; înnoptatul în casa înroşită de foc; alegerea macului de nisip; păzirea fetei Împăratului Roş; alegerea fetei şi ultima probă, impusă de fată: aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce de unde se bat munţii în capete. Sunt implicate, de această dată, personajele animale cu puteri supranaturale: turturica fetei de împărat şi calul lui Harap-Alb. 

 

Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima etapă a maturizării eroului, de natură afectivă, căci Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului.

Restabilirea echilibrului se realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului 

 

Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, ci reuneşte calităţi şi defecte. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană: este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al binelui. 

 

Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai complexe decât personajele auxiliare din basmele populare. Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la fiinţa umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de om”, „arătare de om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile umane, iar acţiunile lor se înscriu în sfera realităţii mai mult decât în sfera supranaturalului. Singurele personaje auxiliare care amintesc de basmele populare sunt calul, albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi supranaturale.  

 

Basmul cult respectă convenţia de oralitate din basmul popular, dar naratorul intervine în text prin comentarii şi prin reflecţii personale, participând la povestire: „Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să vă spun povestea şi vă rog să m-ascultaţi”. Angajarea subiectivă a naratorului este ameliorată prin folosirea ghilimelelor –ideile nu îi aparţin, ci sunt păreri generale.Perspectiva narativă are un rol important în construcţia personajelor și în transmiterea ideilor, naraţiunea relatându-se la persoana a III-a. Așadar, naratorul este omniscient ṣi omniprezent, uneori intervenind direct în text prin comentarii sau păreri personale. 

 

Ca şi alte basme, “Povestea lui Harap – Alb” valorifică tema confruntării dintre bine şi rău. Particularitatea viziunii autorului cult constă, însă, în acest basm, în relativizarea perspectivei asupra noţiunii de bine şi de rău, simbolizate prin două personaje care se situează mai mult în sferă realistă decât în lumea fantastică. Ca şi în viaţa reală, pare a spune naratorul, devenit complice al cititorului, limitele dintre cele două noţiuni antitetice se şterg adesea, provocându-l pe omul obişnuit să descopere complexitatea unei existenţe în care el însuşi e un erou.