Britanicus de Jean Racine teatru radiofonic online (1959)

Britannicus, a doua mare tragedie a lui Racine, jucată în premieră în 13 decembrie 1669, la Hôtel de Bourgogne, nu este, fără îndoială, o capodoperă.

Britannicus era fiul împăratului Claudiu, dinaintea căsătoriei cu Agrippina, mama lui Nero, care îi urmează la tron. Opoziţia dintre cei doi este evidentă, dincolo de sentimentul frustrării pe care îl trăieşte Britannicus, deposedat de puterea legitimă.

Faţă de „monstrul născând”, care amintește, între altele, complexul oedipian, Britannicus pune în balanţă, oarecum de la sine, imaginea eroului frumos şi generos, dar nefericit. Deşi foarte tânăr, Nero este înfăţişat la început ca un împărat înţelept şi chiar paradoxal de echilibrat faţă de personajul istoric gravat, aproape ca un clişeu, în memoria spectatorului.

Conflictul se declanşează în momentul în care Nero scapă de sub autoritatea maternă, îndrăgostindu-se de Junia, logodnica lui Britannicus. E actul de naştere al „amantului monstruos”. El ascunde „sămânţa tuturor crimelor posibile”, momentul decisiv fiind acela când „trebuie să despartă Împăratul de Fiu” (Roland Barthes, op. cit.). Din acel moment ingratitudinea se poate amplifica până la explozie.

Nero va pune la cale otrăvirea fratelui vitreg şi, mai târziu, uciderea Agrippinei. Atât Mauron cât şi Barthes au făcut din acest personaj un prototip al eroilor racinieni, „centrul sistemului”, o proiecţie a eului în jurul căruia gravitează toate contradicţiile dar şi toată figuraţia subconştientului. Din acest punct de vedere, celelalte personaje pot reprezenta fixaţiile eroului. În loc să-l aducă în scenă pe Seneca, a cărui prezenţă ar fi conferit altă dimensiune morală dramei, Racine recurge la Burrhus şi Narcis, pe care îi preia de la Tacit.

Cei doi apropiaţi ai sceleratului reuşesc până la un punct să-i amâne hotărârile, dar influenţele lor sunt contradictorii, posibile proiecţii ale personalităţii puternice a lui Nero. Primul încearcă să-i inspire o ordine morală şi una de stat, dovedind onestitate şi chiar spirit filosofic. Narcis, dimpotrivă, e un cinic, care poate trăda oricând, contemplându-şi cu voluptate victima.

Concepţia lui, însuşită de Nero, este să se facă, dacă nu ascultat, măcar recunoscut, înspăimântând. El îl sfătuieşte pe Nero să-l omoare pe Britannicus, fiind „un alt Jago, nu însă pe lângă un Othello capabil de suferinţă morală, ci în preajma unuia crud, rău, cinic.” (Ion Zamfirescu, op. cit.).