Barbierul din Sevilla

Bărbierul din Sevilla (în italiană Il Barbiere di Siviglia ossia L’inutile precauzione) este o operă bufă în trei acte, compusă de Gioachino Rossini în 1816 avându-l ca figură centrală pe Figaro. În unele situații, actul întâi și al doilea se interpretează fără pauză, și sunt luate drept primul act, iar al treilea drept al doilea act.

Operă simptomatică pentru sfârșitul veacului al XVIII-lea, teatrul lui Beaumarchais își păstrează și astăzi, intactă, sinceritatea scenică. Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, născut exact la un secol distanță de Molière, la 24 ianuarie 1732, este poate scriitorul a cărui biografie a servit perfect concepția tradițională că autorul este tatăl propriului săi erou. Autorul a ratat de câteva ori în literatura dramatică, dar a avut ingeniozitatea (pe care mulți au apreciat-o cu superlativul geniului comic) de a construi două comedii care desăvârșesc o tradiție. Nunta lui Figaro a reprezentat cel mai mare succes de teatru al secolului, cu 73 de reprezentații la Comedia Franceză, între 27 aprilie 1784, când a avut loc premiera și februarie 1785. Celebra operă a lui Beaumarchais reprezintă o poveste plină de intrigi și întorsături de situație. Totul începe atunci când stăpânul lui Figaro, contele Almaviva, se plictisește de relația conjugală și încearcă să o cucerească pe Susanna, logodnica lui Figaro.

Subiectul Bărbierului din Sevilla nu era unul nou pentru acea perioada: teama fetei tinere, smulsă de iubitul ei din mâna amenințătoare a bătrânului ursuz, care vrea să o ia de nevastă.