Balcic, visul unei regine documentar

În anul 1889, nepotul regelui Carol I, Ferdinand, fiul lui Leopold de Hohenzollern, vine în România, iar în anul 1892, la 29 decembrie, se căsătoreşte cu principesa Maria – fiica lui Alfred, duce de Edinburgh, şi a Mariei Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea.

Maria s-a impus în epocă, fiind o personalitate puternică, poetă, pictoriţă, creatoare de design, fiind supranumită „Regina artistă”.

În anul 1897, încă dinainte de construcţia Pelişorului, viitoarea regină Maria a construit în apropierea Peleşului o căsuţă în copaci, unul din visele copilăriei sale. Referitor la această construcţie, Regina consemna: „Dragostea mea de născociri originale şi fărâma de fire copilărească ce păstrasem în fiinţa mea mă împinseră să-mi clădesc o colibă mică şi nostimă, sus, în frunzişul unor pomi. Această idee hazlie îl încântă pe Lecomte du Nouÿ, arhitectul Unchiului; aşadar, îmi desenă o căsuţă drăgălaşă şi originală care trebuia proptită sus în aer, între nişte brazi uriaşi. Îşi poate cineva închipui ce farmec avea pentru copiii mei această casă ca din basme”.

La începutul secolului XX, în întreaga Europă s-a consemnat apariţia unui nou stil arhitectonic, spectaculos şi nonconformist, curent denumit Art Nouveau – („Noua Artă sau „Stilul 1900”), produsul de excepţie al unei epoci deplin laicizate, premergătoare marilor inovaţii culturale, ştiinţifice şi sociale, considerat adevăratul început al modernismului) – , adoptat şi de Principesa Maria, care îl considera ca fiind pe gustul său. Ca urmare ea comandă celor ce s-au ocupat de proiectul unui nou castel pe domeniul Peleş, interioare luminoase, cu elemente în stil bizantin, cu motive celtice şi tradiţionale româneşti, cu influenţe moderne în distribuţia spaţiilor, toate realizate exact pe gustul său. Prin prezentarea unor elemente româneşti, Maria a înţeles necesitatea cuprinderii funcţiei „naţionale” în această reşedinţă regală.

Mai mult, spirit deschis, Regina a înţeles în profunzime fenomenul artistic cel mai pregnant al epocii, curentul Art-Nouveau, stil ales de regină pentru decorarea reşedinţei de la Sinaia, arta anilor 1900 fiind un fel de instrument de luptă, de revoltă împotriva sterilităţii istorismului – neogoticul şi neoromanicul – în fapt un fenomen artistic şi social din secolul al XIX-lea, care a presupus, în principal, glorificarea evului mediu şi preluarea în acest context a formelor artistice din trecut.

Construcţia Castelului Pelişor a început în anul 1899, ca urmare a dorinţei regelui Carol I de a asigura o reşedinţă principilor moştenitori Ferdinand şi Maria, după un proiect al arhitectului ceh Karel Liman (1855-1929) şi cu contribuţia decoratorului vienez, Bernhard Ludwig.

Arhitectul şef al Pelişorului, Karel Liman, a respectat solicitările primite, inserând în arhitectura exterioară a construcţiei elemente germane „Fachwerk“, dar şi câteva elemente româneşti – două turnuri acoperite cu olane de gresie colorată, asemănătoare turlelor bisericilor din Bucovina dar şi ocniţe specifice Văii Prahovei sau elemente brâncoveneşti de delimitare spaţială.

La 24 mai 1903, are loc inaugurarea construcţiei, iar în Actul inaugural, pictat de Maria pe pergament se arată: “Noi, Carol I, rege al României, clădit-am această casă alăturea de falnicul castel Peleş pentru iubiţii noştri nepoţi. Sfinţită de biserică spre a aduce binecuvântarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României cu Maria, principesă primit-am în această nouă clădire, cu inima recunoscătoare şi plină de dragoste. Intrat-am cu ai noştri copii, Carol, Elisaveta şi Maria, în anul mântuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. Dat-i-am nume, Pelişor.”

Castelul Pelişor devenea astfel parte integrantă a ansamblului arhitectonic realizat de regele Carol I pe valea pârâului Peleş, alături de Castelul Peleş – reşedinţa de vară a Casei Regale – , Casa Cavalerilor, Economatul, Casa Corpului de Gardă, Casa Arhitecţilor şi Casa Grădinii.

Inaugurarea Castelului Pelişor a fost o sărbătoare la care a participat multă lume, numeroşi localnici, monarhii şi principii moştenitori, arhimandritul Nifon, personalităţi marcante din lumea politică şi culturală a ţării, ofiţeri superiori ai Armatei.

În 1914, după moartea regelui Carol I, Ferdinand şi Maria devin monarhi, iar momentul culminant al domniei lor îl constituie anul 1918 când, după încheierea primului război mondial, România se reîntregeşte cu provinciile istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Aidoma Palatului Cotroceni, şi Pelişorul cunoaşte mai multe etape ale decoraţiei interioare, concepută de Maria în mai multe perioade, 1902 – 1903 şi 1925 – 1928, şi care ilustrau crezul ei şi adaptarea la noile concepţii în materie de frumos: „Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez“, spunea Regina în testamentul moral adresat „Ţării şi Poporului român“.

La Pelişor au crescut şi copiii cuplului regal – Carol, viitorul rege Carol al II-lea, Mărioara, regina Iugoslaviei, Elisabeta, regina Greciei şi Nicolae.

În luna iunie a anului 1933, Regina Maria își scria testamentul, menţionând dorinţa ei ca, după moartea sa, inima sa să fie depusă în capela de la malul mării construită la Balcic, iar corpul să îi fie înmormântat în necropola regală de la Mănăstirea Curtea de Argeș.

În anul 1938, având sănătatea şubrezită şi aflând de la doctori că sfârşitul era aproape, Regina Maria hotărăşte să se întoarcă în ţară, şi pe 18 iulie, trece în eternitate în Camera de aur a Castelului Pelişor, decorată de ea însăşi cu simbolurile atât de iubite de ea: credinţa, lumina şi viaţa veşnică. În testamentul său – „Scrisoare adresată Ţării şi Poporului meu” – Regina Maria a transmis atunci un emoţionant rămas bun poporului cu care se identificase şi pe care îl iubea nespus: „De acum înainte nu vă voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, aminteşte-ţi Poporul meu că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare”.