Adunarea femeilor

Penultima, cronologic, dintre cele 11 piese păstrate de la Aristofan (probabil 450 î. Hr.–386 î. Hr.) are un titlu, Ekklesiazousae (Adunatele), care „constituie în sine o glumă, căci verbul ekklesiazo («a aduna pentru luarea hotărârilor») nu se întrebuința niciodată la participiul feminin.” (Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice). După toate probabilitățile, a fost jucată în 392 î. Hr., fiind urmată dePlutos (388).

Trecuseră, așadar, mai bine de un deceniu de la Broaștele (405) și peste 30 de ani de la satira din Norii (423), îndreptată împotriva lui Socrate și a sofiștilor. Nimic din verva scânteietoare a comediografului, din puterea lui de observație, din capacitatea limbajului de a înfățișa în pastă „grasă” frământările epocii, o realitate pe care o deducem cu suficientă claritate, nu lipsește de aici.