Caracterizarea sistemului familial sau a vietii de familie | Forum

advertisement
Elia
Elia Mar 26 '16

Caracterizarea sistemului familial sau a vietii de familie


1. Caracterizarea sistemului familial sau a vietii de familie

Familia ca sistem.

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica (prin Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca şi în alte domenii ştiinţifice. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părţilor lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma membrilor ei componenţi. Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să îşi meţină un anumit echilibru.
Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) şi sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător). După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii, etc. Astfel familiile pot fi:
· mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare;
· mai deschise, cele cu multe relaţii de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.

Pe de altă parte, cibernetica, ca ştiinţă care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback ale sistemelor cu autoreglare a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feedback – mecanism prin care sistemul preia informaţia pentru a-şi regla starea, scopul final fiind echilibrul şi stabilitatea lui. Familia foloseşte şi ea mecanisme de feedback prin care îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feedback-ul poate fi de două feluri:
· pozitiv – este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze.
· negativ – informaţia semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feedback pozitiv sunt reprezentate de acţiunile pe le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniţă sau la şcoală. În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii, părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare etc. Tot un exemplu de feedback pozitiv este şi fenomenul autoprofeţiei împlinite (pe care îl cunoaşteţi de la psihoterapie). Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea, învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greşite ale membrilor.

2. Structura sistemului familial

Cînd ne referim la structura sistemului familial, avem în vedere pe Salvador Minuchin.
Salvador Minuchin defineşte structura familială ca fiind setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează.
Pattern-urile tranzacţionale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacţiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcţionare a respectivei familii.
Aceste pattern-uri sunt menţinute prin două tipuri de constrângeri:
Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor (copii nu au aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar aceştia din urmă au nevoie de o interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă).
Unul idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor membrii particulari ai familiei. Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi de regulă apar în mici eveniemnte zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea şi întărirea acestor aşteptări.

Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.
Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie). Ele se pot forma după criterii precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese, funcţii. Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

Subsistemul adulţilor – uneori acesta este denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a-şi îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva. Adică ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună.
Dificultăţile de relaţionare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.
Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern, şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive până atunci.

Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional.

Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăţi, deoarece adulţii devin în acelaşi timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi nu întotdeauna aceste două tipuri de funcţii sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influenţă exterioară asupra copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital.

Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem copiii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar şi flexibile pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acesta.
Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi cum. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi; dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte.
Natura graniţelor va avea un puternic impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg.


Minuchin descrie trei tipuri de graniţe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze:
- Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comunicare minimală între subsisteme. Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom. Ele permit membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilaţi membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.
- Graniţe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.
- Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influenţaţi unul de celălalt. În alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.

3. Funcţiile familiei

Există mai mulţi autori care au descris pe larg funcţiile pe care le îndeplineşte o familie. O prezentare clară şi detaliată o poţi găsi la Maria Voinea, în cartea ei „Sociologia Familei” (1993). Eu am preferat aici o scurtă trecere în revistă a principalelor funcţii ale familiei. Acestea sunt:


· Funcţia economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.

· Funcţia de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcţia de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.

· Funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale.

· Funcţia sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soţi să se ssatisfacă sexual reciproc şi să dea naştere la copii. Aceste două componente ale acestei funcţii sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanţă mai mare naşterii copiilor. 


Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi (parteneri). Actualmente, în societăţile mai avansate economic cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

Advertisement

advertisement