VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD de Charles Dickens volumul I - carte word full | Forum

advertisement
Elia
Elia Feb 19

Charles Dickens

 

VIAŢA LUI

DAVID COPPERFIELD

 

     Volumul I

 

 Personajele

 

 

RICHARD BABLEY,(„Mister Dick“), un nebun inofensiv 

MISTER BARKIS,harabagiu 

MISTER CHLLIP,medic; un omuleţ blajin 

DAVID COPPERFIELD,eroul romanului 

MISTER CREAKLE,un director de şcoală, incult şi câinos 

REVERENDUL HORACE CREWLER,pastor sărac în Devonshire 

URIAH HEEP,copist în biroul lui mister Wickfield 

MISTER JORAM,asociatul şi ginerele lui mister Omer, antreprenorul de pompe funebre 

MISTER JORKINS.Asociatul lui mister Spenlow 

LATTIMMER,servitorul şi omul de încredere al lui James Steerforth

JACK MALDON,un tânăr de nimic, lipsit de mijloace, leneş, obraznic, înfumurat

MISTER CHARLES MELL, profesor la şcoala lui mister Creakle 

MISTER WILKINS MICAWBER,un domn elegant, grandilocvent, generos şi nesocotit 

MISTER. WILKINS MICAWBER Jr,feciorul cel mare al acestuia 

MISTER MILLS,tatăl Juliei Mills

MISTER EDWARD MURDSTONE,tatăl vitreg al lui David Copperfield

MISTER OMER,negustor de manufactură, croitor, antreprenor de pompe funebre etc. la Yarmouth

DANIEL PEGGOTTY,un pescar cam din topor, dar bun la inimă 

HAM PEGGOTTY,marangoz şi pescar; nepotul lui Daniel Peggotty  

MISTER QIUNION,administratorul depozitului firmei „Murdstone & Grinby“

MISTER FRANCIS SPENLOW,unul dintre membrii firmei „Spenlow & Jorkins“; tatăl Dorei Spenlow 

JAMES STEERFORTH,un tânăr binecrescut şi cu deosebit farmec personal, prieten din şcoală cu Copperfield 

DR. STRONG,un domn bătrân şi amabil, directorul unei şcoli din Canterbury

MISTER TIFFEY,un bătrân funcţionar în birourile firmei „Spenlow & Jorkins“

THOMAS TRADDLES, coleg de şcoală şi prieten cu David Copperfield

MISTER WICKFIELD,avocat la Canterbury

MISSIS CLARA COPPERFIELD,mama lui David Copperfield

MISSIS CREAKLE,o femeie de treabă bruftuluită de soţul ei

MISS CREAKLE,fiica precedentei

MRS. CREWLER, soţia reverendului Horace Crewler

CAROLINE, LOUISA, LUCY, MARGARET, SARAHşi SOPHY CREWLER, fiicele reverendului Horace Crewler 

MRS. CRUPP, o femeie corpolentă, care închiriază camere mobilate 

ROSA DARTLE,o doamnă care locuieşte la missis Steerforth şi îi ţine companie

MICUŢA EMILY,o nepoată a lui mister Peggotty adoptată de acesta 

MARTHA ENDELL,o femeie rău famată

MRS. GUMMIDGE,văduva unui pescar, fost tovarăş al lui Daniel Peggotty

MRS. HEEP, văduvă: mama lui Uriah Heep 

MRS. MARKLEHAM, mama Anniei Strong 

MRS.EMMA MICAWBER, soţia lui Wilkins Micawber 

MISSEMMA MICAWBER, fiica ei

MISSJULIA MILLS, prietena cea mai apropiată a Dorei Spenlow 

MISS MOWCHER,coafeză cu clientelă distinsă 

MISS JANE MURDSTONE,sora lui Edward Murdstone 

MINNIE OMER,fiica Iul mister Omer; frumoasă şi cumsecade 

CLARA PEGGOTTY,femeie la toate în casa Clarei Copperfield; dădaca şi prietena lui David 

MISS CLARISSA SPENLOW,cea mai în vârstă dintre cele două surori nemăritate ale lui mister Spenlow 

MISS LAVINIA SPENLOW,sora Clarissei Spenlow 

MISS DORA SPENLOW,unicul copil al lui mister Spenlow; o fată timidă, sensibilă,

naivă şi drăgălaşă, mai târziu „soţia-copiliţă“ a lui David Copperfield 

MRS. STEERFORTH, mama lui James Steerforth 

MRS. ANNIE STRONG, soţia doctorului Strong 

MISS BETSEY TROTWOOD,o doamnă austeră, dar inimoasă; mătuşa mare a lui David Copperfield 

AGNES WICKFIELD, fiica şi menajera lui mister Wickfield.

 

 CAPITOLUL I - Deschid ochii

 Este menirea paginilor de faţă s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieţi voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. Ca s-o iau cu povestirea chiar de la început, voi consemna că (precum mi s-a spus, şi cred) am venit pe lume într-o vineri la miezul nopţii. S-a băgat atunci de seamă că am scos primul ţipăt chiar în clipa când pendula a pornit să sune.

Dădaca mea şi anumite femei mai înţelepte de prin vecini, care mi-au arătat o grijă deosebită cu câteva luni înainte de a fi fost cu putinţă să facem cunoştinţă, ţinând seama de ziua şi ceasul naşterii, au dat de ştire că eram ursit să fiu nefericit în viaţă şi, în al doilea rând, au vestit că-mi era scris să văd stafii şi năluci, căci asta socoteau dânsele, era soarta nefericiţilor prunci – fete sau băieţi – veniţi pe lume vinerea după miezul nopţii.

Despre prevestirea dintâi nu e nevoie să spun niciun cuvânt aici, pentru că nimic nu poate arăta mai bine decât propria-mi poveste dacă ea s-a adeverit sau nu. În ce priveşte cea de a doua, voi spune doar că, de nu s-o fi împlinit cumva în frageda-mi copilărie, încă nu s-a săvârşit până în ziua de azi. Nu mă plâng însă defel c-am fost lipsit de acest dar; şi dacă în clipa de faţă de el se bucură altcineva, îi doresc din toată inima să-l păstreze.

M-am născut cu căiţă, care, prin anunţuri la gazetă, a fost oferită spre vânzare la preţul convenabil de cincisprezece guinee. Dar nu ştiu dacă pe vremea aceea oamenii care călătoreau pe mare nu prea aveau bani sau dacă, nemaifiind superstiţioşi, preferau colacii de salvare; ceea ce ştiu e că nu s-a grăbit decât un singur amator, un avocat care juca la bursă şi care a oferit două lire bani peşin, iar restul în vin de Xeres refuzând să plătească mai mult pentru chezăşia că nu se va îneca. Aşadar, anunţul a fost retras, reprezentând o cheltuială zadarnică, fiindcă pe acea vreme sărmana mea mamă avea şi ea vin de Xeres din belşug, iar zece ani mai târziu căiţa a fost pusă la loterie undeva pe meleagurile noastre, vânzându-se cincizeci de bilete a câte o jumătate de coroană fiecare, câştigătorul urmând să plătească cinci şilingi pe deasupra. Am fost de faţă şi-mi amintesc că m-am simţit tulburat şi stânjenit văzând cum se înstrăina astfel o parte din făptura mea. Căiţa a fost câştigată, ţin minte, de o bătrână, cu un coşuleţ pe braţ, care abia s-a îndurat să scoată cei cinci şilingi, în monede de câte o jumătate de penny, şi până la urmă a dat cu doi pence şi jumătate mai puţin, ceea ce zadarnic s-au străduit să-i dovedească, făcând cu ea socoteli nesfârşite. 



 Faptul că bătrâna nu s-a înecat şi că şi-a dat liniştită obştescul sfârşit în patul ei, la vârsta de 92 de ani, este neîndoios, şi oamenii din partea locului nu-l vor da uitării multă vreme. După câte am aflat, s-a mândrit până şi pe patul morţii că nici o singură dată în viaţa, ei n-a trecut vreo apă altfel decât peste un pod şi că până la capătul zilelor ei, ori de câte ori îşi sorbea ceaiul, pentru care avea o mare slăbiciune, se arăta foarte indignată împotriva marinarilor şi a celorlalţi oameni care n-aveau nimic sfânt şi băteau mările lumii. Zadarnic i-ai fi spus că această mult hulită îndeletnicire aducea şi unele foloase, printre care se număra poate şi ceaiul. Răspundea totdeauna, repetând apăsat, cu neclintită încredere în temeinicia argumentului ei: „Nu, nici să naud de oamenii care bat drumurile şi mările!“

Şi acum, ca să nu mai bat şi eu câmpii, mă întorc să vă spun cum am venit pe lume.

M-am născut la Blunderstone, în comitatul Suffolk, sau „cam pe acolo“, cum se spune în Scoţia. Sunt un copil postum. Ochii părintelui meu s-au închis asupra luminii acestei lumi cu şase luni înainte ca ai mei să se deschidă asupra ei. Chiar şi acum mi se pare ciudat când mă gândesc că n-a apucat să mă vadă niciodată; şi mai ciudate îmi par amintirile nedesluşite din prima copilărie, legate de lespedea albă de pe mormântul lui din curtea bisericii, şi jalea ce mă cuprindea când vedeam că zăcea acolo singur, în noaptea adâncă, în timp ce salonaşul nostru era încălzit şi luminat de focul din cămin şi de flacăra, lumânărilor, şi că uşile casei noastre încuiate şi zăvorite – ceea ce mi se părea uneori o adevărată cruzime – nu-i dădeau voie să intre la adăpost.

Persoana cea mai însemnată din familia noastră, despre care voi avea prilejul să povestesc, era o mătuşă a tatii, care, prin urmare „mi-era şi mie mătuşă. Miss Trotwood – sau miss Betsey, cum obişnuia să-i spună biata mamă când, izbutind să-şi înfrângă spaima pe care i-o stârnea acest personaj înfricoşător, se-ncumeta să-i pomenească numele (ceea ce rar se întâmpla) – fusese măritată, cu un bărbat mai tânăr decât ea, foarte chipeş, dar, vorba ceea, „pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte“, căci lumea îl bănuia că o bătuse pe miss Betsey şi că odată, când se iscase între ei o gâlceavă pentru niscaiva merinde, se repezise la ea, hotărât s-o azvârle pe fereastră de la catul al doilea. Aceste dovezi neîndoielnice ale nepotrivirii lor de caracter o îndemnaseră pe miss Betsey să-i dea răvaş de drum şi să ajungă la o despărţire prin bună învoială. Dumnealui plecase în Indii cu ce bani avea, şi acolo, potrivit unor zvonuri fără temei, care se lăţiseră în familia noastră, fusese văzut călare pe un elefant. Împreună cu un babuin: dar eu cred mai degrabă că trebuie să fi fost vreun babu sau o begum. Oricum, nu trecură nici zece ani şi sosiră veşti că s-ar fi prăpădit. Ce-a simţit mătuşa când a aflat, nimeni nu ştie, căci, îndată după despărţire, şi-a reluat numele de fată, şi-a cumpărat o căsuţă într-un cătun îndepărtat, lângă ţărmul mării, şi s-a statornicit acolo, locuind cu o singură slujnică, trăind, pare-se, de atunci înainte retrasă în cea mai neînduplecată izolare.

Tata fusese, cred, cândva, una dintre slăbiciunile ei; căsătoria lui o jignise însă crunt, pentru simplul motiv că maică-mea era „o păpuşă de ceară“. Miss Betsey n-o văzuse niciodată pe mama, ştia doar că nu împlinise nici 20 de ani, şi asta îi era de ajuns. Tata şi miss Betsey nu s-au mai văzut niciodată. Când s-a însurat, era de două ori mai în vârstă decât mama şi nu tocmai sănătos. Precum am mai spus, s-a prăpădit după un an şi cu şase luni înainte de venirea mea pe lume.

Aşa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei vineri memorabile şi, fie-mi iertat să spun, bogate în întâmplări de seamă. Nu pot pretinde că aş fi ştiut atunci care era situaţia, nici că despre cele ce au urmat mi-ar fi rămas amintiri întemeiate pe mărturia propriilor mele simţuri.


 Mama se simţea rău şi şedea tare abătută lângă cămin, privind focul printre lacrimi, gândindu-se cu deznădejde la viitorul ei şi al micuţului necunoscut fără tată, care se gătea să vină într-o lume ce nu se sinchisea câtuşi de puţin de sosirea lui, unde nu-l aşteptau decât câteva pachete de ace de siguranţă într-un sertar din odaia de sus; mama, precum spuneam, şedea lângă focul din cămin în după-amiaza aceea senină de martie, în timp ce afară şuiera vântul, şi era speriată şi mâhnită, îndoindu-se că va scăpa cu viaţă din încercarea ce-o aştepta, când, deodată, îndreptându-şi privirea către fereastra din faţă, a văzut în timp ce-şi ştergea lacrimile, o doamnă necunoscută care trecea prin grădină.

Când s-a uitat a doua oară a avut o presimţire puternică cum că doamna aceea era miss Betsey. Peste zaplazul grădinii asfinţitul îşi revărsa strălucirea asupra necunoscutei, care se îndrepta spre uşă păşind băţos şi cu un aer înţepat ce nu putea fi decât al ei. Când a ajuns în dreptul casei s-a vădit o dată mai mult că era chiar ea. Tata spusese adesea că rareori mătuşa se purta ca toată lumea; şi de astă dată, în loc să sune, s-a apropiat de fereastra prin care mama o văzuse venind şi s-a uitat înăuntru, apăsându-şi atât de tare vârful nasului de geam, încât, cum povestea biata mama, i s-a turtit şi într-o clipită s-a făcut alb de tot.

Mamei i-a pricinuit o asemenea sperietură, încât sunt sigur că venirea mea pe lume într-o vineri i-o datorez mătuşei Betsey.

Tulburată, mama s-a ridicat de pe fotoliu şi s-a furişat în spatele lui, în colţ. Miss Betsey a cercetat încet şi cu luare-aminte odaia de la un capăt la celălalt, rotindu-şi ochii aşa cum îşi rotesc capul harapii la pendulele nemţeşti – până ce, în cele din urmă, a zărit-o pe mama. Atuncea s-a încruntat şi ca una ce era deprinsă să poruncească, i-a făcut semn să-i deschidă uşa. Mama s-a dus.


 — MissisDavid Copperfield, mi se pare, a spus miss Betsey. Intonaţia se datora pesemne hainelor de doliu pe care le purta mama şi stării în carele afla.

— Da, a rostit mama cu voce stinsă.

Miss Trotwood, s-a prezentat vizitatoarea. Vreau să cred c-aţi auzit de mine!

Mama i-a răspuns că a avut această plăcere. Dar cu părere de rău, şi-a dat seama că adevărul i se citea pe faţă: plăcerea nu fusese din cale-afară de mare.

— Acum ai prilejul s-o şi vezi! a spus miss Betsey.

Mama a dat din cap şi a poftit-o să intre.

Au intrat în odaia din care tocmai ieşise mama, pentru că în salonul aflat de cealaltă parte a coridorului nu se făcea focul – nu se mai făcuse focul de la înmormântarea tatii; s-au aşezat amândouă, şi văzând că miss Betsey nu scotea niciun cuvânt, mama, după ce s-a străduit zadarnic să se stăpânească, a izbucnit în plâns.

— Oh, stai, stai! a strigat miss Betsey. Nu plânge! Lasă, lasă!

Mama nu a fost în stare să se potolească şi a plâns mai departe, până şi-a uşurat inima.

— Ia scoate-ţi scufiţa, fetiţo, ca să te văd mai bine, a poftit-o miss Betsey.

Chiar dacă ar fi vrut, mama era prea înspăimântată pentru a se împotrivi acestei cereri ciudate. Aşadar, s-a supus, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât părul, care era bogat şi frumos, i s-a desfăcut şi i-a căzut pe faţă.

Fără îndoială, mama arăta foarte tânără, chiar pentru vârsta ei; ca şi cum s-ar fi simţit vinovată, a privit în pământ, sărmana, şi a spus printre suspine, că este întradevăr prea tânără nu numai pentru a rămâne văduvă, ci şi pentru a fi mamă, de va avea zile. În scurta pauză ce a urmat, mamei i s-a părut că miss Betsey îi mângâia părul cu o mână prietenoasă; dar când şi-a ridicat privirea, însufleţită de o nădejde sfioasă, a văzut-o cum şedea cu fusta sumeasă, cu mâinile împreunate pe genunchi şi cu picioarele sprijinite de galeria căminului şi se uita încruntată la foc.

— Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit pe neaşteptate miss Betsey, de unde aţi mai scos şi numele ăsta de „Crângu-Ciorilor“?

— Vorbiţi de casa noastră, ma’am? a întrebat mama.

— De ce „Crângu-Ciorilor“? Dacă măcar unul dintre voi ar fi avut cât de cât simţ practic, i-aţi fi dat mai degrabă numele de „Ţarcu Mieilor“.

— Numele i-a fost dat de mister Copperfield, a răspuns mama. Când a cumpărat casa, era încântat, căci credea că se găsesc ciori prin preajmă.


 

Elia
Elia Feb 19

În clipa aceea, vântul de seară a răbufnit atât de tare printre cei câţiva ulmi înalţi şi bătrâni din fundul grădinii, încât nici mama, nici miss Betsey nu s-au putut opri să privească într-acolo. În vreme ce ulmii – ca nişte uriaşi care, câteva clipe după ce şi-au şoptit la ureche o taină, încep să se frământe şi să gesticuleze, ca şi cum noutăţile grozave pe care le aflaseră le-ar fi tulburat liniştea – se plecau unii către alţii, au zărit aninate pe crengile lor de sus câteva cuiburi de ciori, care se legănau, părăsite asemenea unor epave pe o mare răscolită de furtună.

— Unde sunt păsările? a întrebat miss Betsey.

— Cine? a întrebat mama, care se gândea la altceva.

— Ciorile! Ce s-a întâmplat cu ele? a stăruit ea.

— De când locuim aci, n-am văzut niciuna, a spus mama. Credeam, adică mister Copperfield credea… c-ar fi cârduri întregi. Dar sunt cuiburi vechi şi de mult părăsite.

— Zi David Copperfield şi pace! a exclamat mătuşa. David Copperfield, aşa cum lam ştiut! A dat casei numele de „Crângu-ciorilor“, deşi nu se află nicio cioară primprejur, şi şi-a închipuit că trebuie să fie numai pentru că văzuse nişte cuiburi.

— Mister Copperfield a murit, a rostit mama, şi dacă îndrăzniţi să-l vorbiţi de rău în faţa mea…

Biata mama, scumpa de ea, presupun că s-a gândit o clipă să se năpustească asupra mătuşii şi s-o lovească, deşi aceasta ar fi putut s-o doboare cu o mână, chiar dacă mama s-ar fi simţit mult mai bine decât se simţea în seara aceea. Dar până a izbutit să se ridice de pe scaun, i-a trecut şi s-a aşezat la loc resemnată şi a leşinat.

Când şi-a venit în fire – fie singură, fie cu ajutorul lui miss Betsey – a văzut-o stând lângă fereastră. Soarele scăpătate, şi se lăsa întunericul; abia se vedeau una pe alta, şi asta mai mult datorită focului ce ardea în cămin.

— Ei? a iscodit-o miss Betsey, întorcându-se la fotoliul ei, de parcă nu s-ar fi apropiat de fereastră decât pentru ca să-şi arunce ochii asupra priveliştii. Pe când aştepţi…

— Tremur toată, a bolborosit mama. Nu ştiu ce o fi! Am să mor, sunt sigură!

— Nu, nu, nu! a încredinţat-o miss Betsey. Ia un ceai!

— Ah, Doamne, Doamne, credeţi c-o să-mi ajute? a scâncit mama, pierdută.

— Sigur că o să-ţi ajute! a îmbărbătat-o miss Betsey. Totul nu-i decât închipuire.

Cum se numeşte fata?

— Încă nu pot şti, dacă o să fie fată, i-a răspuns mama cu candoare.

— Binecuvântat fie copilul! a exclamat miss Betsey, citind, fără să-şi dea seama, cel de al doilea verset brodat pe periniţa de ace aflată în sertarul din odaia de sus, aplicându-l însă mamei în loc să mi-l aplice mie. Altceva voiam să spun. Te întrebam cum o cheamă pe fata în casă.

— Peggotty! a zis mama.

— Peggotty! a repetat misa Betsey, oarecum indignată. Vrei să spui, fetiţo, că într-o biserică creştinească cineva a putut fi botezat cu numele de Peggotty?

— E numele ei de familie, o lămuri mama. Cu glas stins. Mister Copperfield îi spunea aşa, pentru că avea acelaşi nume de botez ca mine.

— Peggotty! a strigat miss Betsey, deschizând uşa. Nişte ceai! Stăpâna dumitale nu se simte prea bine. Nu te mocăi!

După ce a dat fără nicio şovăire această poruncă, de parcă dintotdeauna ar fi avut o netăgăduită autoritate în casa aceasta, şi după ce s-a mai uitat o clipă, ca s-o vadă pe Peggotty, care, mirată la auzul unei voci străine, ieşise pe coridor cu o lumânare în mână, miss Betsey a închis uşa şi s-a aşezat la loc, ca mai înainte, cu picioarele pe galeria căminului, cu rochia sumeasă şi cu mâinile împreunate pe genunchi.

— Spuneai că te-aştepţi să fie fată, a început miss Betsey. Eu nu am nicio îndoială c-o să fie fată. Am

o presimţire c-are să fie fată! Acum, copila mea, de îndată ce se va naşte fetiţa… 

— Sau. Poate, băiatul. S-a încumetat să adauge mama. 


— Ţi-am spus că am o presimţire c-are să fie fată! a repezit-o miss Betsey. Să nu mă contrazici! De îndată ce s-o naşte fetiţa, vreau să-i fiu prietenă. Am de gând să-i fiu naşă şi am să te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. Nu se cade ca în viaţa acestei Betsey Trotwood să se săvârşească greşeli de pe urma cărora să aibă de suferit! Nimeni să nu se joace cu sentimentele ei! Trebuie să fie crescută cu grijă şi ferită, ca nu cumva să acorde încredere nesocotită unor oameni nevrednici de ea! Ca să nu se întâmple ceva, am să veghez chiar eu!

După fiecare din aceste sentinţe, miss Betsey clătina din cap, ca şi cum greşelile ei de odinioară ar fi continuat s-o macine şi numai anevoie s-ar fi stăpânit să nu le amintească pe larg. Cel puţin aşa bănuia mama, în timp ce o privea luminată de licăririle slabe ale focului; era însă prea înspăimântată de miss Betsey, prea se simţea rău şi prea era tulburată şi abătută pentru a desluşi limpede lucrurile, sau pentru a şti ce să spună.

După câteva clipe de tăcere, în care mişcările capului încetară treptat, miss Betsey a întrebat:

— David s-a purtat frumos cu tine, fetiţo? Aţi trăit bine împreună?

— Am fost foarte fericiţi, a răspuns mama. Mister Copperfield a fost cât se poate de bun cu mine!

— Nu cumva te-a cam răsfăţat? a mârâit miss Betsey.

— Da, m-a cam răsfăţat, cred, fiindcă mă aflam singură şi fără niciun sprijin în lumea asta rea, a încuviinţat din nou mama, plângând cu hohote.

— Bine! Nu mai boci! i-a zis miss Betsey. Nu eraţi o pereche potrivită, fetiţo… dar există oare doi oameni pe lume care să se potrivească? De aceea chiar te şi întreb. Erai orfană, nu-i aşa?

— Da.

— Şi erai guvernantă?

— Eram guvernantă într-o familie pe care mister Copperfield o frecventa. Mister Copperfield a fost cât se poate de binevoitor, interesându-se în chip deosebit de mine şi purtându-se foarte atent şi, în cele din urmă, mi-a cerut mâna. I-am acordat-o. Şi aşa ne-am căsătorit, a răspuns deschis mama.

— Aşa! Sărăcuţa… a murmurat miss Betsey, căzând pe gânduri, dar tot privind încruntată focul. Te pricepi la ceva?

— Vă rog să mă iertaţi, ma’am, la ce anume? a bolborosit mama.

— La gospodărie, de pildă.

— Destul de puţin, din păcate, a mărturisit mama: Nu atât cât aş fi vrut. Dar mister

Copperfield mă mai învăţa…

— Parcă el era mai breaz! a comentat, în treacăt, miss Betsey.

— Eram foarte dornică să învăţ, iar el îşi dădea mare osteneală, şi cred c-aş fi prins ceva dacă nu s-ar fi abătut asupra mea această năpastă îngrozitoare a morţii lui… Şi, înecând-o plânsul, biata mamă n-a mai fost în stare să urmeze.

— Bine, bine… mormăi miss Betsey.

— Ţineam socotelile casei, şi seară de seară le verificam cu mister Copperfield, a adăugat mama printre lacrimi, după care a amuţit, cuprinsă de un nou val de deznădejde.

— Bine, bine! a repetat miss Betsey. Dar nu mai plânge!

— Şi niciodată nu ne-am certat în privinţa asta, afară doar că mister Copperfield găsea că „treiurile“ mele prea semănau a „cinciuri“ sau că scriam „şaptele“ şi „nouăle“ cu înflorituri în coadă… şi iar a izbucnit în lacrimi, şi iar n-a mai fost în stare să urmeze.

— Ai să cazi la pat, i-a zis miss Betsey şi ştii bine că asta n-o să fie bine pentru dumneata, nici pentru viitoarea mea fină. Hai, stăpâneşte-te!

Argumentul ei a potolit-o întrucâtva pe mama, deşi hotărâtor a fost, pare-mi-se, faptul că se simţea tot mai rău. A urmat o pauză, punctată doar de cuvintele mătuşii Betsey, care, cu picioarele pe galeria căminului, exclama ici-colo: „Hm!“

— După câte ştiu, David şi-a constituit o rentă, a spus ea după un timp. Ţi-a lăsat ceva?

— Mister Copperfield, i-a răspuns mama bolborosind, bun şi prevăzător cum era, a avut grijă şi a stipulat că în caz de deces o parte din rentă îmi va reveni mic.


 — Cât! a întrebat miss Betsey.

— O sută cinci lire pe an, a lămurit-o mama.

— Nu-i chiar atât de rău, şi-a dat cu părerea mătuşa.

Cuvinte mai potrivite împrejurării nici nu s-ar fi putut găsi. Mama se simţea atât de rău, încât atunci când Peggotty a intrat cu ceaiurile şi lumânările, a băgat îndată de seamă cât era de suferindă, ceea ce ar fi putut observa şi miss Betsey, dacă ar fi fost mai multă lumină – şi a dus-o degrabă sus în odaia ei; apoi, fără nicio întârziere, l-a trimis pe Ham Peggotty, nepotul ei – pe care de câteva zile îl ţinea în casă, fără ştirea mamei, ca să aibă pe cineva la îndemână, în caz de nevoie – să cheme doctorul şi infirmiera.

Sosind unul după altul, la câteva minute distanţă, aceste două ajutoare au fost foarte mirate când au dat ochii cu o foarte impozantă doamnă necunoscută, care stătea lângă foc, cu boneta agăţată de braţul stâng, şi-şi înfunda urechile cu vată. Peggotty nu o cunoştea, iar mama n-apucase să-i spună nimic, aşa că prezenţa ei acolo constituia o enigmă, iar faptul că avea în buzunar un adevărat depozit de vată, pe care şi-o îndesa în urechi, nu ştirbea câtuşi de puţin aerul ei solemn.

După ce s-a dus sus, doctorul a coborât şi, presupun eu încredinţat fiind că va fi nevoit să petreacă mai multe ceasuri alături de această doamnă necunoscută, s-a străduit să se arate politicos şi comunicativ. Era cel mai cuviincios bărbat din lume, omul cel mai blând cu putinţă. Se dădea mereu la o parte, ca să ocupe cât, mai puţin loc. Pasul îi era la fel de uşor sau poate chiar şi mai uşor decât acela al Stafiei din Hamlet. Capul îl ţinea puţin aplecat, pe de o parte, fiindcă era modest şi se subaprecia, pe de altă parte, fiindcă dorea să-şi câştige simpatia tuturor. A spune despre el că nu ştia să arunce o vorbă urâtă nici măcar unui câine, ar fi mult prea puţin. Nici chiar unui câine turbat n-ar fi fost în stare să-i arunce o vorbă de ocară. Iar fi spus poate binişor un asemenea cuvânt sau poate numai o jumătate sau o frântură de cuvânt, căci vorba îi era tot atât de molcomă ca şi pasul; pentru nimic în lume, însă, nu s-ar fi purtat urât cu el şi nu l-ar fi repezit.

Mister Chillip i-a aruncat o privire sfioasă mătuşii.

Ţinându-şi capul plecat într-o parte şi salutând-o, i-a spus, ducându-şi mâna la urechea stângă, făcând aluzie la vată:

— Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am?

— Poftim? S-a răţoit mătuşa, scoţându-şi vata din ureche cum ai scoate un dop.

Mister Chillip s-a speriat într-atât de felul în care-l repezise, încât – după cum i-a povestit mai târziu mamei – a fost cât pe-aci să-şi piardă prezenţa de spirit. A repetat cu blândeţe întrebarea:

— Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am?

— Mofturi! i-a retezat vorba mătuşa, şi, dintr-o singură mişcare şi-a astupat la loc urechea.

Până ce a fost chemat din nou sus, lui mister Chillip nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să stea la locul lui şi s-o privească sfios cum şedea şi se uita în foc. După vreun sfert de ceas s-a înapoiat.

— Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi vata din urechea care era mai aproape de el. — Ce să vă spun, ma’am, i-a răspuns mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor.

— Phii! a exclamat mătuşa, apăsând pe nota dispreţuitoare a acestei interjecţii şi astupându-si din nou urechea.

Da… da… după cum i-a mărturisit mamei chiar dânsul, pe mister Chillip mai-mai să-l cuprindă indignarea; fireşte, în înţelesul profesional al cuvântului. În ciuda indignării, a rămas totuşi nemişcat, şi până l-au chemat din nou s-o vadă pe mama, vreme de aproape două ceasuri, s-a uitat la miss Betsey cum şedea şi privea în foc.

Apoi, după un răstimp oarecare, s-a întors la locul lui.

— Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi din nou vata.

— Cum vă spuneam, ma’am, răspunse mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor.

— Hait! a bombănit mătuşa.


 Şi a mârâit atât de urât, încât mister Chillip n-a mai putut răbda. Mârâise la el dinadins, ca să-l scoată din sărite, a povestit el mai târziu. A găsit deci cu cale să se aşeze, în curent şi în beznă, pe o treaptă a scării, şi să aştepte acolo până ce îl vor chema din nou.

Ham Peggotty, care învăţa pe atunci la şcoala naţională şi ştia catehismul ca un balaur, ceea ce făcea ca mărturiile lui să fie vrednice de crezare „a povestit a doua zi că, vârându-şi capul pe uşă, cam un ceas mai târziu, a fost strigat de miss Betsey, care se plimba ca turbată prin salonaş şi care s-a năpustit asupră-i, prinzându-l mai înainte ca să poată scăpa cu fuga. A mai istorisit că, din când în când, se auzeau zgomote de voci şi de paşi pe care vata din urechile doamnei nu izbutea să le înăbuşe, căci socotea că-l înşfăcase tocmai ca să aibă asupra cui să-şi verse prisosul de nervi în clipele când zgomotele deveneau din cale afară de puternice. Că, ţinându-l de guler, îl silise să umble în sus şi în jos prin odaie (ca şi cum ar fi luat prea mult opiu), şi când zgomotele se auzeau mai tare, îl scutura, îl ciufulea, îi astupa urechile, de parcă ar fi fost ale ei, şi pe deasupra l-a îmbrâncit şi l-a bruftuluit în fel şi chip. A doua zi aceste mărturisiri au fost întărite de mătuşa băiatului, care îl văzuse pe la 12 şi jumătate noaptea, îndată după ce fusese eliberat, şi care afirma că în clipa aceea Ham era tot atât de stacojiu ca şi mine.

Blândul mister Chillip nu era în stare să poarte pică nimănui, şi cu atât mai puţin în împrejurări ca acelea. Cum a isprăvit treaba, s-a furişat în salonaş şi, mai smerit ca oricând, i-a spus mătuşii:

— Sunt fericit, ma’am, că vă pot prezenta felicitările mele!

— Cu ce ocazie? s-a răstit mătuşa.

Din nou mister Chillip a rămas buimăcit de purtarea peste măsură de aspră a mătuşii mele; de aceea, ca s-o îmblânzească, i-a făcut o mică plecăciune şi a schiţat un surâs sfielnic.

— Doamne, miluieşte-l, nu înţeleg ce l-a pălit pe omul ăsta! a izbucnit mătuşa nerăbdătoare. Oare o fi mut?

— Liniştiţi-vă, scumpă doamnă, a rugat-o mister Chillip cu glas mai blând ca niciodată. Nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Liniştiţi-vă!

Faptul că mătuşa nu s-a apucat să-l scuture ca să scoată mai repede de la el ce voia să afle este socotit de unii o adevărată minune. S-a mărginit doar să-l privească clătinând din cap, dar în aşa fel încât bietul om şi-a pierdut firea.

— Da, ma’am, a reluat mister Chillip, îndată ce a mai prins puţin curaj, sunt fericit să vă pot prezenta felicitările mele. Totul s-a isprăvit, ma’am, şi s-a isprăvit cu bine.

Vreme de cinci minute, cât i-a trebuit lui mister Chillip ca să rostească acest discurs, mătuşa mea l-a cercetat cu luare-aminte.

— Cum se simte ea? l-a întrebat mătuşa, încrucişându-şi braţele, cu boneta atârnată de mâna stângă.

— Sper, ma’am, că în curând se va simţi foarte bine, a răspuns mister Chillip. Atât de bine cât se poate simţi o mamă tânără în asemenea împrejurări nefericite. Puteţi merge s-o vedeţi, ma’am. O să-i facă plăcere.

— Şi eaEa cum se simte? a stăruit mătuşa.

Mister Chillip a lăsat capul mai jos spre umăr şi, blajin ca o păsărică, a privit-o lung pe mătuşa mea.

— Fetiţa, a zis mătuşa mea. Cum se simte fetiţa?

— M’am a răspuns mister Chillip, credeam c-aţi aflat. E băiat!

Mătuşa n-a mai suflat niciun cuvânt, şi, apucând boneta cum ai apuca o praştie, a dat să i-o arunce în obraz lui mister Chillip; apoi s-a răzgândit, şi-a pus-o strâmb pe cap, a ieşit şi nu s-a mai întors niciodată. S-a făcut nevăzută, ca o zână supărată sau ca una dintre acele făpturi suprafireşti pe care, potrivit superstiţiilor populare, mi-era hărăzit să le văd; şi de atunci nu s-a mai întors niciodată.


 Ba nu. Eu zăceam în coşuleţul meu, iar mama pe patul ei; Betsey Trotwood Copperfield a rămas însă pentru totdeauna în lumea viselor şi a umbrelor, în ţinutul acela tainic din care abia venisem; şi lumina ce intra pe fereastra odăii noastre strălucea asupra pământescului hotar pe care-l trec toţi călătorii şi asupra movilei ridicate peste cenuşa şi ţărâna aceluia fără de care niciodată n-aş fi prins viaţă. 

Elia
Elia Feb 19
CAPITOLUL II

PRIVESC

 

 

Când privesc înapoi către spaţiile albe ale copilăriei, colo dintâi chipuri care mi se înfiripă desluşit în minte sunt mama, cu părul ei frumos şi silueta-i tinerească, şi Peggotty, care n-avea deloc siluetă, dar avea ochi atât de negri, încât îi întunecau parcă tot restul feţei, şi obraji şi braţe atât de roşii şi de durdulii, încât mă miram de ce, în loc să ciugulească mere, păsărelele nu veneau s-o ciugulească pe ea.

Parcă mi le amintesc pe amândouă, la oarecare depărtare una de alta, micşorate în ochii mei, pentru că se aplecau sau îngenuncheau pe podea, în vreme ce, împleticindu-mă, eu mergeam de la una la alta. Mi-e prezentă şi astăzi o senzaţie pe care nu sunt în stare s-o desprind din amintire, senzaţia pricinuită de contactul cu degetul arătător pe care Peggotty obişnuia să mi-l întindă şi faptul că era asprit de cusut, ca o mică răzătoare de nuci.

Se prea poate ca acestea să nu fie decât închipuiri, deşi cred că amintirile noastre pot pătrunde mult mai adânc în vârsta copilăriei decât bănuiesc mulţi dintre noi; de asemenea cred că la foarte mulţi copii de vârstă fragedă puterea de observaţie este uimitor de precisă şi ascuţită. Socot că despre oamenii vârstnici care au un spirit de observaţie deosebit s-ar putea spune mai degrabă că nu şi l-au pierdut decât că l-au dobândit; mai mult chiar, după cum îndeobşte am băgat de seamă, aceşti oameni păstrează o anumită prospeţime şi blândeţe şi capacitatea de a se bucura de viaţă, care sunt şi ele daruri păstrate de ei din zestrea copilăriei.

Pentru că am prins să vă spun toate acestea, m-aş putea teme că iar am pornit „să bat câmpii“, dar trebuie să arăt că toate aceste concluzii se întemeiază în bună parte pe propria-mi experienţă; şi dacă din cuprinsul povestirii de faţă va reieşi că am fost un copil înzestrat cu spirit de observaţie sau că, ajuns la bărbăţie, păstrez proaspete amintirile din copilărie, înseamnă că nu mă sfiesc să revendic aceste două însuşiri.

Precum am spus, când privesc înapoi către spaţiile albe ale copilăriei, cele dintâi chipuri care se conturează din vălmăşagul amintirilor sunt mama şi Peggotty. Oare îmi mai aduc aminte şi de altceva? Să vedem.

Se desprinde, din negură, casa noastră, care, în cele mai vechi amintiri, nu-mi pare deloc necunoscută, ci aproape familiară. La catul de jos se află bucătăria lui Peggotty, care dă în curtea din dos; în mijlocul curţii, pe un stâlp, un porumbar fără porumbei; într-un colţ, o cuşcă mare, fără câine; şi o mulţime de păsări, care îmi par uriaşe, se plimbă de colo-colo cu un aer fioros şi ameninţător. Un cocoş, care, vrând să cânte s-a cocoţat pe un stâlp, şi acum când îl privesc de la fereastra bucătăriei, parcă se uită fix la mine, şi atâta e de straşnic, încât mă trec fiorii. Precum oamenii care trăiesc în mijlocul fiarelor sălbatice văd lei în visurile lor, tot aşa şi eu noaptea văd, în vis, gâştele, care mergând legănat şi întinzându-şi gâtul lung, mă urmăresc când trec pe lângă portiţă.

Aici e coridorul cel lung – mi se pare nesfârşit de lung – care duce de la bucătăria lui Peggotty la uşa din faţă. Din el se deschide cămara întunecată, pe lângă care e bine să treci repede noaptea; căci cine ştie ce se poate ascunde printre acele butoaie, garniţe şi cutii de ceai, când nu e nimeni pe acolo cu o lumânare aprinsă ca să deschidă uşa cămării şi să lase să iasă aerul umed, încărcat cu miros de săpun, de murături, de piper, de lumânări şi aromă de cafea, toate amestecate într-o singură boare. Apoi sunt cele două salonaşe; cel în care ne petreceam serile, mama, cu mine şi cu Peggotty – căci, după ce şi-a sfârşit treaba, Peggotty vine să stea cu noi, când suntem singuri – şi celălalt, cel bun, în care stăm duminica; frumos, e drept, dar nu tocmai plăcut. Mie, cel puţin, mi se pare că încăperea asta are ceva jalnic, căci Peggotty mi-a povestit cândva – nu ştiu anume când, cu ani în urmă pesemne – despre înmormântarea tatii şi despre asistenţa înveşmântată în haine negre. În odaia aceasta, într-o duminică seara, mama ne-a citit, mie şi lui Peggotty, despre învierea lui Lazăr. Am fost atât de înfricoşat, încât mai târziu au trebuit să mă scoale din pat şi să-mi arate, prin fereastra dormitorului, cimitirul tăcut, în care, sub lumina solemnă a lunii, toţi morţii dormeau, liniştiţi în mormintele lor.


 Nu cred să se găsească nicăieri pe lume iarbă pe jumătate atât de verde, sau copaci pe jumătate atât de umbroşi, sau un loc pe jumătate atât de tihnit ca pietrele de mormânt din cimitirul acesta. Dimineaţa, devreme, când mă ridic în genunchi în pătucul meu, aşezat într-o nişă în dormitorul mamei, şi privesc într-acolo, văd oile care pasc şi lumina roşie a zorilor pe cadranul solar, şi atunci îmi spun: „Oare o fi fericit cadranul solar că poate iarăşi să ne spună cât e ceasul?”

Iată şi strana noastră din biserică. Ce spătar înalt mai are? Alături se află fereastra prin care poate fi şi chiar este văzută casa noastră pentru că în timpul slujbei de dimineaţă, vrând să se încredinţeze că n-au spart-o hoţii sau că n-au mistuit-o flăcările, Peggotty îşi aruncă nu o dată privirile pe fereastră. Dar deşi îşi tot plimbă privirea pe afară, când fac şi eu la fel, Peggotty se supără, se încruntă şi-mi face semn să mă uit la preot. Nu pot să mă uit tot timpul la el – îl ştiu şi fără fâşia aceea albă pe spate; şi teamă mi-e să nu se mire de ce îl privesc ţintă şi să nu întrerupă liturghia ca să mă întrebe ce poftesc – şi atunci ce să fac? E foarte urât să caşti gura. Dar trebuie să mă îndeletnicesc şi eu cu ceva. Mă uit la mama, şi dânsa se preface că nu mă vede. Mă uit la un băieţaş din cor, şi el se strâmbă la mine. Mă uit la raza de soare care pătrunde prin uşa deschisă şi pridvorul bisericii şi văd o oaie rătăcită – nu un păcătos, ci chiar o oaie – gata să intre în biserică, şi simt că dacă am să mă mai uit, la ea, n-o să mă mai pot stăpâni să nu spun ceva cu glas tare; şi ce-aş păţi atunci! Mă uit la tăbliţele funerare de pe zid, şi încerc să mă gândesc la răposatul mister Bodgers, din parohia noastră, şi la ce trebuie să fi simţit missis Bodgers când soţul ei s-a chinuit atâta vreme şi medicii nu i-au fost de niciun ajutor. Mă întreb dacă l-or fi chemat şi pe mister Chillip, şi dacă nici el n-a fost în stare să-l ajute; în cazul acesta, cum s-o fi simţind, în fiecare săptămână, când i se aminteşte acest lucru? De la mister Chillip – care poartă jaboul de duminică – privirea mea trece la amvon şi mă gândesc cât de potrivit ar fi pentru joacă şi ce bine ar putea sluji drept fortăreaţă; dacă ar veni un băiat s-o atace, i-aş putea arunca în cap perna de catifea cu ciucuri! După câtva timp, ochii mei se închid încetul cu încetul; şi după o vreme mi, se pare că aud preotul cum cântă o litanie monotonă în zăpuşeala aromitoare, şi apoi nu mai desluşesc nimic, şi deodată cad cu zgomot de pe scaun, iar Peggotty mă scoate afară mai mult mort decât viu.

Şi acum văd faţada casei, şi ferestrele cu vitralii ale dormitorului, deschise spre a lăsa să pătrundă înăuntru aerul înmiresmat; şi vechile cuiburi dărăpănate ale ciorilor, care se leagănă în vârful ulmilor de la capătul grădinii din faţa casei. Şi apoi iată-mă-s în grădina din spatele casei, dincolo de curtea din dos – unde se află porumbarul şi cuşca câinelui, amândouă goale – adevărată împărăţie a fluturilor, cu un gard înalt; pe cât îmi amintesc, şi cu portiţă cu lacăt; aici fructele, pârguite şi zemoase cum nu s-au mai pomenit nicicând în altă grădină, atârnă grămadă pe pomi, iar mama adună câteva într-un coş, în vreme ce eu stau lângă ea, rupând pe furiş coacăze şi căutând să par nepăsător. Se ridică un vânt puternic, şi într-o clipită vara s-a dus. Într-un amurg de iarnă ne jucăm şi dansăm prin odaie. Când mama oboseşte şi se aşază întrun fotoliu, mă uit la ea cum îşi răsuceşte pe degete buclele strălucitoare şi cum îşi îndreaptă rochia pe talie, şi nimeni nu ştie mai bine ca mine cât îi place să arate îngrijit şi ce mândră e de frumuseţea ei.

Acestea sunt câteva dintre cele mai vechi amintiri. Acestea şi sentimentul că amândoi ne temeam un pic de Peggotty şi că, în aproape toate privinţele, ne lăsam conduşi de ea sunt cele dintâi păreri – dacă le pot numi astfel – pe care mi le-am format pe baza celor văzute.

Într-o seară stăteam singur cu Peggotty în faţa focului din salonaş. Îi citisem ceva despre crocodili. Fie că i-am citit deosebit de limpede, fie că biata femeie a urmărit povestirea cu foarte mare atenţie, fapt e că, până la urmă, după câte-mi amintesc, a rămas cu o vagă impresie că crocodilii ar fi nişte legume. Obosisem citind şi picam de somn, dar fiindcă mi se îngăduise, ca o mare favoare, s-aştept până s-o întoarce mama de la o vecină la care fusese poftită, nici mort nu m-aş fi dus la culcare. Mă pălise somnul şi mi se părea că o văd pe Peggotty înălţându-se în văzduh şi crescând neînchipuit de mare.


 Îmi proptisem pleoapele întredeschise pe degetele arătătoare şi mă uitam ţintă la ea cum stătea şi lucra; mă uitam la mucul de lumânare pe care-l păstra pentru aţa de cusut – cât de bătrân părea, cu zbârciturile lui de tot felul! — mă uitam la ruleta ca o colibă în care era înfăşurat iardul; la cutia ei de lucru, cu capacul culisant, pe care era zugrăvită catedrala Sfântul Paul (cu cupola vopsită în roşu); la degetarul de aramă de pe degetul ei; la dânsa pe care o găseam drăguţă. Mă răzbea somnul şi-mi dădeam seama că dacă nu mi-aş fi aţintit privirea asupra vreunui obiect, într-o clipită aş fi fost pierdut.

— Peggotty, i-am spus pe neaşteptate, ai fost vreodată măritată?

— Doamne! mi-a răspuns Peggotty. Ce-ţi veni aşa, deodată, cu măritişul, master Davy?

Mi-a răspuns atât de brusc, încât m-a trezit de-a binelea. S-a oprit din lucru şi m-a privit, trăgând acul cât era firul de lung.

— Spune-mi, Peggotty, ai fost măritată vreodată? Doar eşti o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa?

Fireşte, o socoteam frumoasă, dar altfel, nu ca pe mama; un alt fel de frumuseţe, dar, în felul ei, fără cusur, în salonaşul de duminică se afla un taburet îmbrăcat în catifea roşie, pe care mama pictase un buchet de flori. Mi se părea că între tapiseria taburetului şi tenul lui Peggotty exista o asemănare. Deşi taburetul era neted, iar faţa lui Peggotty aspră, deosebirea mi se părea neînsemnată.

— Doamne! Eu, frumoasă, Davy? mi-a spus Peggotty. Ah, no, dragul meu! Dar ce-ţi veni să vorbeşti de măritiş?

— Nu ştiu! Nu-i aşa, Peggotty, că nu poţi să te măriţi decât cu un singur bărbat deodată?

— Fireşte, mi-a răspuns Peggotty fără nicio şovăire.

— Dar dacă te măriţi cu cineva care pe urmă moare, atunci te poţi mărita cu un altul? Se poate nu-i aşa, Peggotty?

— Se POATE, mi-a zis Peggotty, dacă vrei, dragul meu. Fiecare după cum socoteşte.

— Dar tu, Peggotty, cum socoteşti?

I-am pus această întrebare şi m-am uitat curios la ea pentru că şi ea mă privea foarte curioasă.

După o scurtă şovăire, depărtându-şi privirea de la mine şi reluându-şi lucrul, Peggotty mi-a zis:

— Eu, master Davy, atâta ştiu, că n-am fost niciodată măritată şi nici nu cred c-am să mă mărit vreodată. Asta-i tot ce ştiu!

— Nu te-ai supărat, Peggotty, nu-i aşa? i-am spus după câtva timp.

Credeam că era supărată pe mine, fiindcă îmi vorbise foarte răspicat; dar mă înşelasem, căci lăsă lucrul (cârpea un ciorap) şi, deschizând larg braţele, îmi prinse capul cârlionţat şi mi-l strânse cu putere. Ştiu bine că m-a strâns tare, deoarece, fiind foarte grasă, de câte ori făcea o mişcare mai violentă, îi săreau câţiva dintre bumbii cu care se înheia rochia la spate. Şi ţin minte că de astă data când m-a îmbrăţişat i s-au rostogolit doi bumbi până în celălalt capăt al salonaşului.

— Hai, mai citeşte-mi ceva despre „corcondilii“ ăia, mi-a spus Peggotty, care încă nu le prinsese bine numele. Vreau să mai aflu şi alte lucruri despre ei.

N-am priceput prea bine de ce avea Peggotty un aer atât de ciudat şi de ce se grăbea să revină la crocodili. Totuşi, ne-am întors la aceste, dihănii, eu fiind acum ceva mai treaz, şi am lăsat ouăle lor în nisip, să le clocească soarele; şi ne-am depărtat de ei fugind, şi apoi i-am zăpăcit învârtindu-ne mereu în jurul lor, căci fiind foarte greoi, nu ne puteau urmări; şi am intrat după ei în apă, ca băştinaşii, şi le-am vârât pe gât prăjini ascuţite; pe scurt, am parcurs toată gama aventurilor cu crocodili. Asta în ceea ce mă priveşte pe mine; în privinţa lui Peggotty, am oarecare îndoieli, fiindcă tot timpul îşi vâra îngândurată acul în diferite părţi ale obrazului şi ale braţelor.

Tocmai isprăvisem cu crocodilii şi trecusem la aligatori, când am auzit sunând clopoţelul de la portiţă. Am ieşit la uşă, unde ne aştepta mama, care mi s-a părut neobişnuit de frumoasă, însoţită de un domn cu păr negru frumos şi cu favoriţi, care duminica trecută ne petrecuse de la biserică până acasă.


 În prag, când mama s-a aplecat să mă ia în braţe şi să mă sărute, domnul a spus că eram ura băieţaş mai norocos decât un rege… sau ceva în felul acesta; aici, pare-mise, mă ajută şi înţelepciunea dobândită mai târziu.

— Ce-nseamnă asta? l-am întrebat peste umărul mamei.

Atunci m-a mângâiat pe cap; dar nu-mi plăcea nici domnul, nici glasul lui gros, şi nu voiam ca mâna lui, mângâindu-mă pe mine, să atingă mâna mamei, aşa că i-am depărtat-o cât am putut mai iute.

— Oh, Davy! m-a mustrat mama.

— Drăguţul de el! a zis domnul. Nu mă miră câtuşi de puţin dragostea lui.

Niciodată, până atunci, nu văzusem o culoare atât de frumoasă pe chipul mamei. M-a dojenit cu blândeţe pentru mojicia mea şi, strângându-mă lângă şalul ei, s-a întors, pre a mulţumi domnului pentru osteneala ce-şi dăduse însoţind-o până acasă. În timp ce-i vorbea, i-a întins mâna, şi când dânsul i-a strâns-o, mama s-a uitat, paremi-se, la mine.

— Să ne spunem „noapte bună“, drăguţule, mi-a zis domnul după ce-şi plecase capul – l-am văzut! — peste mânuşa mamei.

— Noapte bună! i-am răspuns.

— Hai să fim cei mai buni prieteni din lume! a adăugat râzând. Să dăm mâna.

Cu dreapta ţineam mâna stângă a mamei, astfel că i-am întins-o pe cealaltă.

— Ah, Davy, nu se dă mâna stângă! a râs domnul acela.

Mama mi-a împins mâna dreaptă înainte, dar eu eram hotărât, din pricina arătată mai înainte, să nu i-o dau. Şi nici nu i-am dat-o. I-am întins-o tot pe cealaltă, şi mi-a scuturat-o bine, şi mi-a spus că sunt un băiat de treabă, şi a plecat.

În clipa asta îl văd cum s-a întors, în grădină, şi, înainte de a apuca noi să închidem uşa, s-a mai uitat o dată la noi cu ochii lui negri, de piază-rea.

Peggotty, care nu scosese o vorbă şi nici nu mişcsase un deget, trase îndată zăvoarele şi ne-am dus cu toţii în salonaş.

Mama, în loc să se înfunde în fotoliul de lângă foc, ca de obicei, rămase în celălalt colţ al odăii, unde s-a aşezat, fredonând.

— Cred c-aţi petrecut o seară plăcută, ma’am, i-a spus Peggotty, care stătea în mijlocul odăii, cu sfeşnicul în mână, ţeapănă de parc-ar fi înghiţit un băţ.

— Mulţumesc, Peggotty, i-a răspuns mama cu glas vioi. Am petrecut o seară foarte plăcută.

— E o schimbare plăcută, să întâlneşti oameni noi, insinua Peggotty.

— Într-adevăr, foarte plăcută, i-a răspuns mama.

Peggotty rămase neclintită în mijlocul odăii, mama reîncepu să fredoneze, iar eu am aţipit, căzând într-un somn uşor, prin care le auzeam glasurile, fără a putea desluşi ce spuneau. Când m-am trezit pe jumătate din această toropeală, le-am găsit pe Peggotty şi pe mama vorbind amândouă, cu ochii înlăcrimaţi.

— Lui mister Copperfield, unul ca ăsta nu i-ar fi plăcut, zicea Peggotty. Pot s-o spun şi chiar să jur!

— Doamne-Dumnezeule! se jelea mama. Mă faci să înnebunesc! Cine-a mai pomenit ca o biată fată să fie atât de persecutată de servitoarea ei cum sunt eu? Dar de ce mă nedreptăţesc singură spunând că sunt fată? Ce, n-am fost oare măritată, Peggotty?

— Martor e bunul Dumnezeu c-aţi fost, ma’am.

— Atunci cum poţi îndrăzni… ştii, Peggotty, n-am vrut să spun cum poţi îndrăzni, ci cum te lasă inima să mă faci să sufăr atâta şi să-mi spui vorbe atât de amarnice când ştii prea bine că n-am nici un singur prieten pe lume?

— Cu atât mai mult e datoria mea să vă spun că n-o să fie bine, stăruia Peggotty. Nu! N-o să fie bine I Nu! Pentru nimic în lume! Nu!

Am crezut că Peggotty are de gând să dea cu sfeşnicul de pământ, atât de violent gesticula cu el.

— Cum de poţi fi atât de crudă cu mine? se căina mama, vărsând încă şi mai multe lacrimi, de ce eşti atât de nedreaptă? De ce stărui, ca şi cum totul ar fi hotărât şi pus la cale, când îţi repet mereu, Peggotty, că, în afară de câteva atenţii mărunte din partea lui, nu s-a petrecut nimic între noi? Ah, ce neîndurată eşti! Îmi tot vorbeşti de admiraţia lui! Ce-s eu de vină dacă oamenii sunt atât de proşti că se lasă pradă unui asemenea sentiment? Ce-ar trebui să fac, te întreb? Nu cumva ai vrea să-mi rad părul din cap, să mă mânjesc cu cărbune pe faţă şi să mă sluţesc arzându-mă, opărindu-mă sau făcând altceva de soiul ăsta? Cred, Peggotty, că tu asta ai vrea. Cred chiar că te-ai bucura dac-aş face una ca asta!


 Peggotty a pus, pare-mi-se, la inimă aceste cuvinte.

— Şi iubitul meu băieţaş, striga mama apropiindu-se de fotoliul în care stăteam şi mângâindu-mă, micuţul meu Davy! Poate cineva să spună că nu-mi iubesc comoara nepreţuită, cel mai scump băiat care a existat vreodată pe lume?

— Nimeni n-a îndrăznit să spună una ca asta! a sărit Peggotty.

— Chiar tu ai spus-o, Peggotty! o învinuia mama. Ştii prea bine că ai spus-o! S-ar putea înţelege oare altceva din vorbele tale, nesuferito, când ştii la fel de bine ca şi mine că luna trecută numai din pricina lui nu mi-am cumpărat o umbrelă nouă, deşi cea verde, pe care o am, de mult e toată destrămată şi e zdrenţuită la margini! O ştii prea bine, Peggotty; asta nu poţi tăgădui. Apoi, întorcându-se drăgăstoasă către mine şi lipindu-şi obrazul de al meu, a urmat: Spune, Davy, sunt eu o mamă rea? Sunt eu o mamă urâcioasă, aspră, egoistă şi rea? Spune că sunt, copilul meu; spune da, iubitul meu, şi Peggotty o să te iubească; şi să ştii că dragostea ei e mult mai de preţ decât a mea! Nu te iubesc deloc, nu-i aşa?

La aceste cuvinte ne-am pornit toţi pe plâns. Cel mai zgomotos dintre noi mi se pare că eram eu, sunt sigur însă că niciunul nu era făţarnic. Inima-mi era zdrobită, şi mă tem că în cea dintâi pornire de afecţiune rănită să nu-i fi spus lui Peggotty „zgripţuroaico!“ Biata femeie, se simţea foarte mâhnită, şi, ţin minte, şi-a pierdut aproape toţi bumbii cu acest prilej; căci, după ce s-a împăcat cu mama, a dat să îngenuncheze lângă fotoliu ca să se împace şi cu mine, şi atunci, ca o salvă de proiectile, i-au sărit toţi bumbii.


Elia
Elia Feb 19

Foarte abătuţi, ne-am dus cu toţii la culcare. Multă vreme hohotele de plâns m-au împiedicat să adorm; şi când un hohot foarte puternic aproape că m-a făcut să mă ridic din pat, am găsit-o pe mama aplecată asupra mea, şezând pe plăpumioară. După aceea am adormit în braţele ei şi am dormit un somn adânc.

Nu-mi amintesc dacă pe domnul acela l-am văzut în duminica următoare sau dacă nu cumva a trecut mai multă vreme până s-a arătat din nou. Nu am pretenţia de a fi foarte precis în privinţa datelor. Ştiu doar că l-am revăzut la biserică şi că după slujbă ne-a petrecut până acasă. A şi intrat, ca să admire faimoasa muşcată din fereastra salonaşului. Mi s-a părut că nu prea s-a uitat la ea, dar, la plecare, i-a cerut mamei să-i dea o floare. Mama i-a spus să şi-o aleagă singur, el însă a refuzat – n-am putut înţelege de ce – şi atunci mama i-a rupt una şi i-a dat-o în mână. Dânsul i-a spus că niciodată, niciodată n-o să se despartă de această floare; şi eu m-am gândit că trebuie să fie tare prost încât să nu ştie că până într-o zi sau cel mult două nu va mai rămâne nimic din biata floare.

Serile, Peggotty începu să stea cu noi mult mai rar decât obişnuia altădată. Mama era foarte atentă cu ea – mi se părea chiar că era mai atentă ca mai înainte – şi toţi trei ne înţelegeam foarte bine; cu toate acestea, se schimbase ceva şi nu ne mai simţeam atât de bine împreună ca altădată. Presupuneam că Peggotty o dojenise pe mama pentru că purta toate rochiile frumoase pe care le avea în dulap, sau pentru că se ducea prea des în vizită la vecina aceea, dar n-am izbutit să desluşesc care era pricina.

Treptat, m-am deprins să-l văd mereu pe domnul cu favoriţii negri. Îmi plăcea tot atât de puţin ca şi întâia oară şi mă rodea aceeaşi gelozie; dac-aş fi fost mai mare, poate că mi-aş fi dat seama că nu repulsia instinctivă a copilului ce eram şi gândul că Peggotty şi cu mine puteam să-i purtăm de grijă mamei şi fără ajutor străin, ci altele erau motivele care mă depărtau de el. Aşa ceva însă nu mi-a trecut prin minte. Puteam să observ fapte izolate, dar să ţes o plasă din aceste fapte şi să prind pe cineva în ea, nu eram încă în stare.


 Într-o dimineaţă de toamnă stăteam cu mama în grădină, când mister Murdstone – aflasem între timp că acesta-i era numele – trecu călare. Strunindu-şi calul, se opri so salute pe mama şi îi spuse că se duce la Lowestoft să vadă nişte prieteni care se aflau acolo pe un iaht, şi bine dispus, îmi propuse să mă ia cu el pe şa, dacă aş vrei să fac această plimbare. 

Aerul era curat şi plăcut, şi calul părea că se bucura şi el la gândul plimbării, căci sforăia şi bătea din picior în timp ce stătea în faţa portiţei, aşa că mi-a venit pofta să mă duc. Am fost trimis sus, în casă, la Peggotty, să mă dichisească, iar între timp mister Murdstone descălecă şi, cu frâul sub braţ, începu să se plimbe încet, în sus şi în jos. De-a lungul gardului viu de răsură, în vreme ce, ca să-i ţină de urât, mama mergea încet, în sus şi în jos, de cealaltă parte. Îmi aduc aminte că Peggotty şi cu mine ne-am uitat la ei prin ferestruica odăii mele; îmi aduc aminte că amândoi parcă cercetam cu băgare de seamă gardul acela de răsură, şi cum Peggotty, care era blândă ca un înger, s-a supărat deodată şi m-a periat în răspăr peste măsură de energic.

Curând am pornit în trap cu mister Murdstone pe covorul de iarbă verde, ce se întindea la marginea drumului. Mă ţinea uşor cu o mână, şi deşi eram, pare-se, un copil potolit, totuşi nu mă puteam hotărî să stau cu spatele la el fără să întorc din când în când capul pentru a-l privi în faţă. Avea ochi negri, spălăciţi – aş vrea să găsesc alt cuvânt spre a descrie ochii aceia lipsiţi de adâncime, în care nu-ţi puteai cufunda privirea – nişte ochi care, atunci când cădea pe gânduri, păreau saşii o clipă, datorită unui anumit joc de lumină. De câteva ori, uitându-mă la el, am băgat de seamă, cuprins de un fel de teamă, acest amănunt şi m-am întrebat la ce s-o fi gândind atât de încordat. Văzuţi atât de aproape, părul şi favoriţii săi erau mai negri şi mai deşi decât crezusem. Bărbia pătrată şi urmele vizibile ale bărbii atât de negre, pe care şi-o rădea cu grijă în fiecare zi, îmi aduceau aminte de o expoziţie de figuri de ceară, văzută cu vreo jumătate de an mai înainte, când fusese adusă şi pe meleagurile noastre. Toate acestea, ca şi sprâncenele-i drepte şi pielea albă – blestemate fie-i şi pielea şi amintirea! — m-au făcut ca, în ciuda presimţirilor, să-l socotesc foarte chipeş. Şi nu mă îndoiesc că şi biata şi scumpa mea mamă îl găsea la fel!

Ne-am dus la un hotel, lângă ţărmul mării, unde se aflau doi domni care stăteau singuri într-o odaie şi trăgeau din trabuc. Purtau jachete largi, grosolane şi zăceau tolăniţi pe cel puţin patru scaune fiecare. Într-un colţ se afla un maldăr de costume şi mantale de marinar şi un steag, legate laolaltă.

Când am intrat, s-au ridicat alene în picioare amândoi şi au strigat:

— Hei, Murdstone! Credeam c-ai murit!

— Nu încă, a mormăit mister Murdstone.

— Cine-i puştiul? a întrebat unul dintre ei, punând mâna pe mine.

— Davy! i-a răspuns mister Murdstone.

— Care Davy? a stăruit acela. Jones?

— Copperfield, a răspuns mister Murdstone.

— Cum? povara fermecătoarei missis Copperfield? a exclamat acela. Frumoasa văduvioară?

— Quinion, te rog păzeşte-ţi gura, l-a avertizat mister Murdstone. E isteţ.

— Cine? a întrebat râzând acela.

Am ridicat iute privirea, curios să aflu cine.

— Brooks din Sheffield, a zis mister Murdstone.

M-am simţit uşurat că nu era decât Brooks din Sheffield, căci în primul moment crezusem c-ar fi fost vorba de mine.

Se vede că Brooks din Sheffield era cunoscut ca un caraghios, deoarece, auzindu-i numele, amândoi domnii aceia au început să râdă cu poftă, iar mister Murdstone a făcut şi el mult haz. După ce a râs puţin, domnul pe care-l chema Quinion a spus:

— Şi ce crede Brooks din Sheffield despre afacerea pusă la cale?

— Mi se pare că Brooks, deocamdată, n-a priceput destul de bine despre ce e vorba, a răspuns misterMurdstone, dar, în general, nu  cred să-i fie pe plac.


 La aceste cuvinte au izbucnit din nou în râs, şi mister Quinion a spus că va suna ca să comande nişte vin de Xeres, pe care să-l bea în sănătatea lui Brooks. Zis şi făcut; şi când s-a adus vinul, mi-a dat şi mie puţin, cu un pişcot, şi, înainte de a bea, s-a ridicat şi a zis:

— Pentru ameţirea lui Brooks din Sheffield!

Închinarea a fost primită cu aplauze furtunoase şi cu hohote de râs, şi am început şi eu să râd, ceea ce i-a făcut să râdă şi mai tare. Pe scurt, am petrecut foarte bine.

După aceea, ne-am plimbat pe faleză, ne-am aşezat pe iarbă şi ne-am uitat printr-o

lunetă – n-am izbutit să desluşesc nimic când mi-au pus-o la ochi, dar totuşi le-am zis că văd – şi în cele din urmă ne-am înapoiat la hotel, ca să prânzim devreme. Cât timp am stat afară, cei doi domni au fumat fără încetare, ceea ce, judecând după duhoarea veşmintelor lor grosolane, făcuseră, pare mi-se, tot timpul de când le scoseseră de la croitor. Nu trebuie să uit să amintesc că am fost şi pe bordul unui iaht, unde toţi trei au coborât în cabină şi au răscolit nişte hârtii. Când m-am uitat jos, prin spiraiul deschis, i-am văzut lucrând de zor. Mă lăsaseră pe punte cu un omuleţ foarte drăguţ, care avea o coamă roşie, bogată, şi o pălăriuţă foarte lucioasă şi purta un tricou vărgat sau un fel de jiletcă, pe pieptul căreia sta scris cu litere mari: „Skylark“. Am crezut că aşa-l chema şi că, deoarece locuia pe o corabie şi n-avea uşă la stradă pe care să-şi scrie numele, şi-l pusese pe piept, dar când i-am zis „mister Skylark“, m-a lămurit că acesta era numele iahtului.

Am băgat de seamă că în tot timpul zilei mister Murdstone a părut mai serios şi mai potolit decât ceilalţi domni, care erau foarte, veseli şi n-aveau nicio grijă. Glumeau mereu între ei, dar rareori cu misterMurdstone. Mi s-a părut că era mai rece şi mai cumpătat şi că, de altfel, şi prietenii lui aveau aceeaşi impresie ca mine. Căci l-am văzut pe mister Quinion cum s-a uitat o dată sau de două ori, pe furiş, la mister Murdstone, în timp ce vorbea, spre a se încredinţa că nu îl supără, şi cum l-a călcat pe picior pe mister Passnidge (celălalt domn), care se înflăcărase, şi i-a făcut semn cu ochiul să se uite la misterMurdstone, care şedea tăcut şi  serios. Pe mister Murdstone nu l-am văzut râzând decât o singură dată în tot timpul zilei, şi anume la gluma cu Sheffield, pe care, de altfel, chiar el o făcuse. 

Ne-am înapoiat devreme acasă, înainte de asfinţit. Era o după-amiază foarte frumoasă, şi mama s-a mai plimbat cu dumnealui pe lângă gardul viu de răsură, iar pe mine m-au trimis în casă să-mi beau ceaiul. După ce a plecat, mama m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua şi ce au spus şi au făcut domnii aceia. I-am povestit ce-au zis despre ea, şi mama a râs şi mi-a spus că erau nişte obraznici, care vorbeau prostii, dar eu ştiu că i-a făcut plăcere.

Am ştiut acest lucru atunci, aşa cum îl ştiu şi astăzi. Am găsit şi prilejul s-o întreb dacă nu cumva îl cunoaşte pe mister Brooks din Sheffield, dar mi-a spus că nu-l cunoaşte şi că trebuie să fie vreun fabricant de cuţite şi furculiţe.

Oare pot să spun despre chipul ei — aşa schimbat de împrejurări, cum mi-l amintesc, cu toate că ştiu că dânsa nu mai trăieşte – oare pot să spun despre el că a pierit, când în clipa aceasta îl văd aievea, în faţa mea, tot atât de limpede ca orice figură asupra căreia mi-am oprit privirea pe o stradă forfotind de lume? Oare pot să spun despre frumuseţea ei tinerească şi nevinovată că s-a ofilit şi s-a dus, când simt şi acum răsuflarea ei pe obrajii mei, întocmai ca în noaptea aceea? Oare pot să spun că s-a schimbat, când amintirea-mi îi dă mereu viaţă şi când, mai statornică în fermecătoarea ei tinereţe decât oricare altă făptură de pe lume, îl mai strânge şi acum la piept pe cel pe care l-a iubit atunci?

Scriu despre ea aşa cum am văzut-o în seara aceea când, după ce am stat de vorbă, m-am dus la culcare şi a venit apoi să-mi spună noapte bună. A îngenuncheat, veselă, lângă patul meu, şi-a sprijinit bărbia în mâini şi, râzând, m-a întrebat:

— Cum zici, Davy, că au spus? Mai povesteşte-mi o dată. Nu-mi vine să cred.

— „Fermecătoarea“… am început eu.

Mama mi-a pus mâna pe buze, oprindu-mă:

— N-au zis „fermecătoarea“, n-au putut spune „fermecătoarea“! a râs ea. O ştiu prea bine.

— Ba „fermecătoarea missis Copperfield“ au zis, am repetat eu ferm. Şi au zis „frumoasa“.

— Nu, nu, n-au zis „frumoasa“. Nu „frumoasa“! m-a oprit mama, punându-mi iar degetele pe buze.


 — Ba au zis, „frumoasa văduvioară“.

— Ce smintiţi şi ce obraznici! a exclamat mama, râzând şi acoperindu-şi faţa cu mâna. Ce caraghioşi! Nu-i aşa, Davy, dragul meu?

— Da, Ma…

— Nu-i spune lui Peggotty. E în stare să se supere pe ei. Şi eu sunt foarte supărată pe ei, dar n-aş vrea să ştie şi Peggotty.

I-am făgăduit, bineînţeles, apoi ne-am sărutat de mai multe ori şi curând am adormit.

Acum, după atâta vreme, mi se pare că Peggotty chiar a doua zi mi-ar fi făcut propunerea tulburătoare şi îndrăzneaţă de care vreau să vorbesc; dar, de fapt, asta nu s-a întâmplat, cred, decât cu vreo două luni mai târziu.

Într-o seară stăteam împreună, ca pe vremuri (mama era plecată), de faţă fiind ciorapul şi ruleta cu iardul, şi mucul de lumânare, şi cutia cu catedrala Sfântul Paul pe capac, şi cartea despre crocodili, când, deodată, după ce m-a privit şi a deschis gura de câteva ori, parcă spre a spune ceva, însă fără să rostească niciun cuvânt – ceea ce m-a făcut să cred că îi venea să caşte, căci altfel m-aş fi alarmat – Peggotty mia zis cu o voce îmbietoare:

— Master Davy, nu ţi-ar plăcea să vii cu mine, pentru vreo două săptămâni, la fratele meu, la Yarmouth? N-ar fi straşnic, ce zici?

— E un om drăguţ fratele tău? am întrebat-o, fără să mă pronunţ.

— O, tare drăguţ! a strigat Peggotty, ridicând braţele. Şi apoi, acolo avem şi marea, şi bărci, şi corăbii, şi pescari, şi plajă, şi mai e şi Am, cu care o să te poţi juca!

Peggotty se referea la nepotul ei, Ham, de care am pomenit în capitolul întâi, dar i-a rostit numele ca pe o ciudăţenie a gramaticii engleze.

Perspectiva atâtor plăceri m-a înflăcărat şi i-am răspuns c-ar fi într-adevăr straşnic, dar ce va spune mama?

— Pun rămăşag pe o guinee c-o să ne lase să plecăm! mi-a răspuns Peggotty, privindu-mă drept în faţă. Dacă vrei, o-ntreb de îndată ce s-o înapoia. Ne-am înţeles?

— Dar ce o să se facă singură când vom fi plecaţi? am spus eu, punându-mi coatele pe masă, pentru a sublinia astfel importanţa obiecţiei. Nu poate rămâne singură!

Brusc, Peggotty s-a apucat să caute în călcâiul ciorapului o găurică atât de mică, încât, pesemne, nici nu era nevoie s-o cârpească.

— Îţi spun eu, Peggotty, nu poate rămâne singură, ştii prea bine!

— O, dragul meu, mi-a zis Peggotty, ridicându-şi în cele din urmă privirea. Nu ştii? Se duce să petreacă vreo două săptămâni la missis Grayper. Missis Grayper va avea o mulţime de oaspeţi.

O! Dacă aşa stăteau lucrurile, eram gata să plec. Am aşteptat cu nerăbdare să se întoarcă mama de la missis Grayper (vecina la care se tot ducea), ca să văd dacă ne va îngădui să înfăptuim acest plan măreţ. Fără a se arăta atât de mirată pe cât mă aşteptam, mama s-a învoit de îndată; şi chiar în seara aceea am pus totul la cale, hotărându-se că găzduirea şi întreţinerea mea vor fi plătite.

Curând a sosit şi ziua plecării. Era atât de apropiată, încât mi s-a părut şi mie că a venit destul de iute, cu toate că o aşteptam cu înfrigurare, temându-mă să nu se producă vreun cutremur de pământ sau o erupţie vulcanică sau vreun alt cataclism care să zădărnicească expediţia. Urma să călătorim cu harabaua unui cărăuş şi să pornim la drum dimineaţa, după gustare. Aş fi dat orice ca să mi se îngăduie să mă îmbrac de cu seară şi să dorm încălţat şi cu pălăria pe cap.

Cu toate că povestesc glumind aceste întâmplări, sunt răscolit până în fundul inimii când îmi amintesc cât de nerăbdător eram să părăsesc căminul nostru fericit; nici nu bănuiam măcar că-l părăseam pentru totdeauna.

Mă bucur să-mi amintesc că atunci când harabaua a tras la poartă şi mama stătea lângă mine şi mă săruta, am simţit o duioşie plină de recunoştinţă faţă de ea şi de căsuţa aceea pe care nu o părăsisem încă niciodată, şi am început să plâng. Şi mă bucur la gândul că şi mama a plâns şi că i-am simţit inima bătând alături de a mea.


 Mă bucur la gândul că atunci când a pornit harabaua, mama a alergat la poartă şi i-a strigat harabagiului să oprească, pentru ca să mă mai sărute o dată. Şi cu tot atâta bucurie îmi amintesc de dragostea şi de emoţia cu care şi-a lipit obrazul de al meu şi m-a sărutat.


O lăsasem în mijlocul drumului, când, deodată, mister Murdstone s-a apropiat de ea şi parcă a dojenit-o pentru că se arăta atât de mişcată. Mă uitam înapoi pe lângă coviltirul harabalei şi mă întrebam ce drept avea dumnealui să se amestece în treaba asta. Peggotty, care se uita şi ea de cealaltă parte, nu părea câtuşi de puţin mulţumită, după cum s-a putut vedea pe faţa ei când şi-a întors capul.

 Am rămas câtva timp îngândurat, uitându-mă la Peggotty şi punându-mi următoarea întrebare: oare dacă Peggotty ar fi primit însărcinarea să mă piardă, ca pe băieţaşul din poveste, aş fi fost eu în stare să găsesc calea înapoi spre casă călăuzindu-mă după bumbii pe care i-ar pierde ea pe drum?

 

Elia
Elia Feb 22
CAPITOLUL III

SE ÎNTÂMPLĂ O SCHIMBARE

 

 

Calul harabagiului era cea mai leneşă mârţoagă din lume; umbla cu capul în pământ şi târa picioarele de parcă i-ar fi făcut plăcere să-i lase să aştepte pe cei cărora le ducea coletele. Mi s-a părut chiar că, la gândul acesta, pufnea uneori în râs, dar harabagiul mi-a spus că-l necăjea tusea.

Întocmai ca mârţoaga lui, harabagiul ţinea şi el capul în jos şi, cu coatele pe genunchi, moţăia în timp ce mâna. Zic „mâna“, dar cred că am fi ajuns la Yarmouth la fel de bine şi fără el, căci calul mergea de capul lui; afară de asta, poftă de vorbă nu prea avea şi se mulţumea doar să fluiere.

Peggotty ţinea în poală un coş cu merinde, care ne-ar fi ajuns cu prisosinţă chiar dacă ar fi fost să mergem cu harabaua până la Londra. Am mâncat mult şi am dormit bine. Peggotty aţipea mereu, cu bărbia sprijinită pe mânerul coşului, căruia nu-i dădea drumul din mână nici o singură clipă; şi de n-aş fi auzit-o cu urechile mele, niciodată n-aş fi crezut că o biată femeie fără apărare e în stare să sforăie atât de zdravăn.

Am făcut atâtea ocoluri în sus şi în jos, pe tot felul de drumuri de ţară, şi am pierdut atâta vreme până am descărcat un pat la un han şi ne-am oprit şi în alte locuri, încât m-am simţit foarte obosit şi am fost fericit când am zărit Yarmouthul. Când mi-am aruncat privirea asupra şesului pustiu şi trist, care se întindea dincolo de fluviu, mi s-a părut tare mocirlos şi murdar; şi m-am întrebat, cum e cu putinţă, dacă pământul e într-adevăr rotund precum scrie în cartea mea de geografie, ca o parte a lui să fie atât de netedă? Mi-am zis însă că Yarmouth trebuie să fie aşezat la unul din cei doi poli ai globului pământesc, ceea ce explica totul.

Apropiindu-ne şi văzând întreaga privelişte înconjurătoare desfăşurându-se otova sub înaltul cerului, i-am spus lui Peggotty că o movilă sau ceva asemănător ar fi înfrumuseţat, peisajul şi că ar fi fost mai atrăgător dacă uscatul ar fi fost întrucâtva mai despărţit de mare şi dacă oraşul şi marea n-ar fi fost amestecate, ca o bucată de pâine prăjită, muiată în apă. Dar Peggotty mi-a răspuns, vorbind mai apăsat ca de obicei, că se cuvine să luăm lucrurile aşa cum sunt şi că, în ceea ce o priveşte, se mândreşte cu numele de „scrumbie-de-Yarmouth“.

Când am ajuns pe uliţă (care mi s-a părut destul de ciudată) şi am simţit mirosul de peşte, de catran, de câlţi şi de gudron şi când am văzut marinarii care se plimbau şi căruţele huruind încoace şi încolo pe caldarâm, mi-am dat seama că fusesem nedrept cu orăşelul acesta atât de activ; şi i-am spus-o lui Peggotty, care a ascultat cu multă plăcere cuvintele mele admirative şi mi-a zis că era un lucru îndeobşte cunoscut (acelora care avuseseră norocul să se fi născut la Yarmouth, bănuiesc eu) că Yarmouthul era cel mai frumos oraş din lume.

— Iată-l şi pe Am al meu! a strigat Peggotty. A crescut de nu-l mai recunoşti! 


Ne aştepta, într-adevăr, la han; şi ca o veche cunoştinţă, m-a întrebat ce mai fac. La început mi s-a părut că nu-l cunoşteam chiar atât de bine cum mă cunoştea el pe mine, fiindcă din noaptea în care mă născusem nu mai venise niciodată pe la noi, şi în privinţa asta, fireşte, nu mă puteam măsura cu el. Ne-am împrietenit însă curând, căci m-a luat în cârcă şi m-a dus până acasă. Era acum un flăcău spătos, voinic, înalt de vreo şase picioare, bine legat şi cu umeri vânjoşi, dar avea o faţă copilăroasă şi zâmbitoare şi păr bălai, cârlionţat, care-i dădeau un aer de prostănac. Purta o bluză de pânză şi o pereche de pantaloni atât de scorţoşi, încât şi singuri ar fi stat ţepeni. Şi nu s-ar putea spune că purta o pălărie, căci asemenea unei vechi clădiri, avea un acoperământ smolit.

Ham, cu mine în cârcă şi cu o lădiţă de-a noastră sub braţ, şi Peggotty cărând altă lădiţă de-a noastră au apucat-o pe ulicioare presărate cu surcele şi grămăjoare de nisip şi am trecut pe lângă distilerii de gaz, ateliere de frânghierie, şantiere de construcţii şi de armare, parcuri de epave, ateliere de călăfătuit, magazii cu vele şi odgoane, fierării şi o sumedenie de alte locuri de acelaşi soi, până ce am ajuns pe întinderea pustie şi tristă pe care mai înainte o văzusem din depărtare; aici Ham a strigat:

— Ete, colo e şi casa noastră, mas’r Davy!

M-am uitat în toate părţile, până hăt-departe cât puteam cuprinde, peste coclauri şi spre larg, şi în susul fluviului, dar n-am zărit nicio casă. Nu prea departe, pe uscat, se afla un barcaz negru nu ştiu ce alt soi de ambarcaţie veche de tot, bine înfiptă şi proptită pe plajă, peste care se înălţa un chip de horn, un coş de fier ce fumega liniştit; încolo, n-am văzut nimic care să semene a locuinţă.

— Doar n-o fi asta? am zis. Asta care seamănă a corabie.

— Ba aia e, mas’r Davy, a răspuns Ham.

Nici de-ar fi fost palatul lui Aladin, sau oul păsării măiestre, sau vreo altă năzdrăvănie, nu cred c-aş fi putut fi mai fericit decât eram la gândul plin de romantism că voi locui acolo. Avea o uşă ciudată, încântătoare, tăiată într-o coastă, şi avea un acoperiş şi câteva ferestruici; dar farmecul cel mai mare era că fusese cândva un vas adevărat, care, fără îndoială, brăzdase de sute de ori întinsul apelor şi nu fusese făcută ca să fie locuită pe uscat. Pe mine asta m-a cucerit. Dacă ar fi fost construită să servească drept locuinţă, aş fi găsit, poate, că-i mică, strâmtă sau singuratică, dar, nefiind croită ca atare, mi s-a părut o casa ideală.

Înăuntru totul strălucea de curăţenie şi domnea ordinea cea mai desăvârşită. O masă, o pendulă nemţească şi un scrin mobilau încăperea, iar pe scrin, rezemată de perete, se afla o tavă pe care era zugrăvită o doamnă cu o umbrelă de soare, plimbându-se cu un copil care avea un aer marţial şi se juca cu un cerc. O Biblie împiedica tava să nu alunece; căci dacă ar fi alunecat tava, ar fi spart o sumedenie de ceşti, de farfurioare şi un ceainic, rânduite în jurul cărţii. Câteva reproduceri în culori după picturi mediocre, cu subiecte din Sfânta scriptură, frumos înrămate, atârnau pe pereţi; de atunci încoace, ori de câte ori am dat peste asemenea reproduceri pe la anticari, îndată în faţa ochilor mei a reînviat imaginea interiorului casei acestui frate al lui Peggotty. Dintre aceste poze, cele mai izbitoare îl reprezentau pe Avram, în veşminte roşii, ducându-se să-i jertfească pe Isaac, zugrăvit în albastru, şi pe Daniil, în galben, aruncat într-o groapă plină cu lei verzi. Deasupra căminului se afla un tablou înfăţişând vasul cu trei catarge „Sarah-Jane“, construit la Sunderland, pe care era aplicată o pupă în miniatură, lucrată în lemn; o lucrare de artă, ce îmbina pictura cu meşteşugul dulgheriei şi care pe atunci îmi părea lucrul cel mai de preţ din câte existau pe lumea aceasta. De grinzi atârnau cârlige al căror rost nu l-am înţeles; şi mai erau risipite prin încăpere câteva lădiţe şi dulăpioare şi alte obiecte de acelaşi soi, folosite drept scaune.

Toate acestea le-am văzut dintr-o privire, de cum am trecut pragul – căci, aşa cum am spus, copiii au acest dar – apoi Peggotty a deschis o uşiţă şi mi-a arătat iatacul meu. Se afla la pupa barcazului şi era cel mai plăcut şi mai drăguţ iatac ce s-a pomenit vreodată; avea o ferestruică unde odinioară fusese cârma; în perete era prinsă o oglinjoară potrivită la înălţimea mea, cu o ramă de scoici; se mai găseau acolo un pătuc tocmai bun pentru mine şi, într-o vază albastră, pe masă, un bucheţel de alge. Pereţii, proaspăt spoiţi, erau albi ca laptele, iar învelitoarea patului, făcută din petice multicolore, îţi lua ochii. Ceea ce m-a izbit îndeosebi în această căsuţă încântătoare a fost mirosul de peşte, care era atât de pătrunzător, încât, când mi-am scos batista ca să-mi şterg nasul, am băgat de seamă că trăsnea, de parcă în ea ar fi fost învelit un hoinar. Când, în taină, i-am împărtăşit lui Peggotty această descoperire, mi-a spus că fratele ei se îndeletnicea cu negoţul de homari, crabi şi raci; iar mai târziu, în şopronul în care se păstrau oalele şi cratiţele, am găsit, foindu-se într-un amestec vrednic de mirare, o mulţime de asemenea vietăţi, care apucau în cleşte tot ce găseau.


 Am fost întâmpinaţi de o femeie foarte cuviincioasă, cu şorţ alb, pe care, căţărat în spinarea lui Ham, o văzusem de la o depărtare de vreun sfert de milă, stând în prag şi salutându-ne. De asemenea, ne-a ieşit înainte o fetiţă tare frumoasă (cel puţin aşa mi s-a părut), cu mărgele albastre la gât, care, când am dat s-o sărut, nu s-a lăsat şi a fugit de s-a ascuns. Ceva mai târziu, după ce am sfârşit masa îmbelşugată, la care am mâncat cambulă cu unt topit şi cartofi, şi un cotlet anume făcut pentru mine, şi-a făcut apariţia un bărbat păros, cu chip de om tare cumsecade, întrucât i-a spus lui Peggotty „fetiţo“ şi a sărutat-o cu dragoste pe obraz şi ţinând seama şi de purtarea ei, n-am avut nicio îndoială că era fratele ei; ceea ce s-a şi adeverit pe loc. Căci mi-a fost prezentat drept misterPeggotty, stăpânul casei.

— Mă bucur să vă văd, sir, mi-a spus mister Peggotty. O să găsiţi, poate, că suntem cam neciopliţi, dar să ştiţi, sir, că suntem săritori.

I-am mulţumit şi i-am răspuns că eram încredinţat că mă voi simţi bine într-un loc atât de încântător.

— Ce mai face mămica ’neavoastră? m-a întrebat mister Peggotty. Aţi lăsat-o bine sănătoasă?

I-am dat a înţelege că mama era cât se poate de bine şi că îi trimisese salutări, ceea ce nu era altceva decât o invenţie scornită din politeţe.

— Mulţumesc frumos, a spus mister Peggotty. Dac-o să binevoiţi să staţi aici două săptămâni şi o să vă înţelegeţi bine cu ea – şi arătă spre sora lui – cu Ham şi cu micuţa Em’ly, o să fim mândri şi bucuroşi, sir, să vă avem printre noi.

După ce făcu onorurile casei în chip atât de primitor, mister Peggotty se duse să se spele cu apă caldă, spunând că „apa rece n-ar fi în stare să-i scoată toată murdăria“. Se întoarse curând, mult mai arătos, dar atât de roşu, încât, fără să vreau, m-am gândit că faţa lui avea ceva comun cu homarii, cu crabii şi cu racii, căci şi ei intră negri şi ies foarte roşii din apa caldă.

După ce am luat ceaiul, uşa a fost zăvorâtă şi totul a fost potrivit ca să ne simţim cât mai bine (nopţile erau reci şi ceţoase acum). Am avut impresia că mă aflu în cel mai plăcut adăpost imaginabil. Era o încântare să asculţi cum vuia vântul pe mare, să ştii că afară ceaţa se furişa peste şesul pustiu şi, privind focul ce ardea în cămin, să te gândeşti că prin apropiere nu se mai află nicio altă locuinţă în afară de aceasta, care nu era decât un barcaz. Micuţa Em’ly îşi biruise sfiala şi stătea lângă mine, pe cea mai joasă şi mai mică lădiţă din odaie, aşezată în colţul căminului, pe care abia aveam loc amândoi. Missis Peggotty, cu şorţul alb, stătea de cealaltă parte a căminului şi tricota. Peggotty a mea, cu mucul de lumânare şi cu poza catedralei Sfântul Paul alături, cârpea de zor, ca acasă, şi ai fi zis că niciodată n-a locuit în altă parte. Ham, după ce începuse să mă înveţe un joc de cărţi, încerca acum să-şi amintească cum se ghiceşte, mânuind nişte cărţi de joc soioase; şi tot întorcându-le, lăsa pe ele urmele degetelor sale unsuroase. Mister Peggotty îşi fuma pipa. Am simţit că venise momentul să stăm de vorbă şi să ne facem mărturisiri.

— MisterPeggotty! i-am zis.

— Sir!mi-a răspuns.

— I-aţi pus fiului dumneavoastră numele de Ham pentru că locuiţi într-o corabie?

MisterPeggotty a avut aerul că găsea această idee foarte profundă, totuşi mi-a răspuns:

— Nu, sir, nu eu i-am pus acest nume.

— Atunci cine i-a pus acest nume? am grăit, punându-i lui mister Peggotty cea de a doua întrebare din catehism.

— Păi, sir, i l-a dat taică-său, m-a lămurit mister Peggotty.

— Credeam că dumneata îi eşti tată!

— Taică-său a fost Joe, fratele meu, mi-a zis mister Peggotty.


 

Elia
Elia Feb 22

— Şi nu mai e în viaţă, mister Peggotty? l-am iscodit după o clipă de reculegere.

— A murit înecat, mi-a spus mister Peggotty.

Am fost foarte mirat că mister Peggotty nu era tatăl lui Ham; şi m-am întrebat dacă nu cumva mă înşelasem asupra legăturilor sale de rudenie cu ceilalţi din casă. Eram însă atât de curios, încât m-am hotărât să-l descos mai departe pe mister Peggotty.

— Dar mica Em’ly, am zis uitându-mă la ea, ea e fiica dumitale, mister Peggotty, nui aşa?

— Nu, sir. Cumnatu-meu, Tom, i-a fost tată.

Am rămas totuşi nedumerit.

— Şi nu mai e în viaţă? l-am iscodit după o clipă de reculegere.

— A murit înecat! mi-a spus mister Peggotty.

Nu-mi venea să reiau subiectul, dar încă nu eram pe deplin lămurit şi mă simţeam dator să fac întrucâtva lumină, De aceea i-am zis:

— N-aveţi niciun copil, mister Peggotty?

— Nu, sir, mi-a răspuns râzând. Sunt burlac.

— Burlac! am zis eu mirat. Dar atunci dumneaei cine-i? am întrebat, arătând către persoana cu şorţ alb care tricota.

— E missis Gummidge, m-a lămurit mister Peggotty.

— Aţi spus Gummidge, mister Peggotty?

În clipa aceea, însă, Peggotty – Peggotty a mea, vreau să spun – mi-a făcut semn foarte energic să nu mai pun întrebări, aşa că, nemaiavând încotro, m-am stăpânit şi, până ce a venit vremea de a merge la culcare, am stat şi m-am uitat în tăcere la cei din jur. Apoi, când a fost singură cu mine în iatacul meu, Peggotty mi-a povestit că Ham şi Em’ly erau nişte nepoţi orfani, pe care gazda mea îi înfiase de când erau mici. Pentru că rămăseseră fără niciun sprijin, iar missis Gummidge era văduva unui fost tovarăş de pescuit, care murise foarte sărac. „E şi el om nevoiaş – mi-a zis Peggotty – dar are o inimă de aur şi-i de nădejde ca oţelul”, metaforele îi aparţin. Mi-a mai spus despre el că nu-şi ieşea din fire şi nu ocăra decât dacă amintea cineva de mărinimia lui. Când vreunul aducea vorba despre asta, izbea cu pumnul drept în masă (o dată a şi crăpat-o în două) şi rostea o afurisenie înfricoşătoare adăugând că dacă mai pomeneşte careva de bunătatea lui, îşi ia câmpii. Din cercetările mele a rezultat că nimeni nu ştia ce însemna acea afurisenie, dar toţi îl socoteau drept un blestem cumplit.

Am fost adânc mişcat de mărinimia gazdei şi, foarte încântat datorită faptului că eram somnoros, am stat şi am ascultat cum femeile s-au dus la culcare, în celălalt capăt al barcazului, unde era un pat mic cât al meu, şi cum mister Peggotty şi Ham şiau prins două hamace de cârligele ce atârnau din tavan, pe care le văzusem mai devreme. Pe când somnul îşi întindea aripile asupră-mi, auzeam vântul urlând departe în larg şi năpustindu-se cu asemenea turbare asupra ţărmului jos, încât mam temut o clipă că peste noapte adâncurile s-ar putea revărsa. Dar mi-am adus aminte că, la urma urmelor, mă aflam pe un vas şi că, de s-ar ivi vreo primejdie, mister Peggotty care se afla pe bord era un om de nădejde.

Nu s-a întâmplat însă nimic rău decât că s-a luminat de zi, îndată ce soarele a strălucit pe rama de scoici a oglinzii, am sărit din pat şi am ieşit cu micuţa Em’ly să culegem pietricele de pe plajă.

— După cât se pare eşti un adevărat marinar, i-am zis Em’lyei.

Nu ştiu dacă credeam asta, dar i-am spus aşa ca să fiu curtenitor; o velă strălucitoare de lângă noi se oglindea atât de frumos în ochii ei frumoşi, încât mi-a dat în gând să-i spun astfel.

— Nu, mi-a răspuns Em’ly, dând din cap. Mă înspăimântă marea.

— Te înspăimântă? i-am zis cu un aer îndrăzneţ, măsurând cu o privire trufaşă întinderile oceanului. Şi am adăugat: Pe mine, nu!

— Ah! Dar e neîndurată, mi-a spus Em’ly. Am văzut cât a fost de neîndurată cu unii dintr-ai noştri. Am văzut-o sfărâmând în bucăţi o corabie mare cât casa noastră!

— Sper că nu era barca în care…

— În care s-a înecat tata? a grăit Em’ly. Nu. Pe aceea n-am văzut-o niciodată.


 — Nici pe tata? am întrebat-o.

Micuţa Em’ly a dat din cap.

— Nu, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată!

Ce coincidenţă! M-am grăbit să-i povestesc că nici eu nu-l văzusem niciodată pe tata; că totdeauna trăisem singur cu mama în cea mai deplină fericire ce se poate închipui şi că şi acum trăiam tot astfel şi că aveam de gând să trăim mereu la fel; că mormântul tatii se afla în curtea bisericii de lângă casa noastră, umbrit de un copac pe sub frunzişul căruia treceam adesea în dimineţile însorite şi auzeam cântecul păsărelelor. Dar erau unele deosebiri între situaţia mea şi aceea a lui Em’ly. Ei îi murise mai întâi mama, iar mormântul tatălui ei, pierdut undeva, în adâncurile mării, nu ştia nimeni unde se află.

— Afară de asta, a adăugat Em’ly, căutând scoici şi pietricele, tată-tău a fost un gentleman şi mama ta e o lady, pe când tată-meu a fost pescar, şi mama, fată de pescar, iar unchiul meu, Dan, e şi el tot pescar.

— Dan e mister Peggotty, nu-i aşa? am întrebat-o.

— Unchiul Dan e acolo, mi-a răspuns Em’ly, arătând spre barcazul prefăcut în locuinţă.

— Da, de el vorbeam. Trebuie să fie, cred, un om tare bun.

— Bun? a zis Em’ly. Dacă mi-ar fi dat s-ajung o lady vreodată, i-aş dărui o haină albastră ca cerul, cu nasturi de diamant, pantaloni de nankin, o vestă de catifea roşie, un tricorn, un ceas mare de aur, o pipă de argint şi un cufăr plin cu bani.

I-am spus că, fără îndoială, mister Peggotty era vrednic de aceste comori. Mărturisesc însă că nu-mi venea a crede că s-ar fi simţit bine îmbrăcat după gustul micuţei sale nepoate recunoscătoare, şi mai ales mă îndoiam că i s-ar potrivi un tricorn; dar gândurile astea le-am păstrat pentru mine.

În timp ce înşira aceste minunăţii, micuţa Em’ly se oprise şi privea cerul, de parcă le-ar fi văzut aievea în toată strălucirea lor. Am pornit mai departe, culegând scoici şi pietricele.

— Ţi-ar plăcea să ajungi o lady?

Em’ly m-a privit, izbucnind în râs, şi a dat din cap:

— Mi-ar plăcea foarte mult! Atunci am fi cu toţii oameni înstăriţi. Şi eu, şi unchiul, şi Ham şi missis Gummidge. Nu ne-am mai sinchisii când se strică vremea. În ceea ce ne priveşte, vreau să spun. Ne-ar părea însă rău, fireşte, pentru bieţii pescari şi i-am ajuta cu bani dacă i-ar lovi vreo năpastă.

Perspectiva mi s-a părut atrăgătoare şi de aceea nu tocmai imposibilă. Am spus că mi-ar fi plăcut şi mie, şi micuţa Em’ly a prins curaj şi m-a întrebat cu sfială:

— Acum nu te mai înspăimântă şi pe tine marea?

Marea era destul de liniştită ca să nu-mi inspire, nicio teamă, dar nu încape îndoială că, de-aş fi văzut un val nu prea înalt rostogolindu-se spre mine, aş fi luat-o la goană, îngrozit de amintirea rudelor ei înecate. Totuşi, i-am zis:

— Nu! Şi am adăugat: Dar nici tu nu prea pari înspăimântată, deşi spui că eşti, căci mergea mult prea aproape de marginea vechiului chei sau a podiştii de lemn pe care ne plimbam, şi îmi era teamă c-ar putea să cadă.

— Nu, de asta nu mi-e frică, mi-a zis micuţa Em’ly. Dar noaptea, când şuieră vântul, mă trezesc şi tremur gândindu-mă la unchiul Dan şi la Ham şi mi se pare că-i aud strigând după ajutor. De aceea aş vrea atât de mult s-ajung o lady. Dar de asta nu mi-e frică. Câtuşi de puţin, ia te uită!

Şi, depărtându-se de mine, a început să alerge pe o bârnă nu tocmai bine făţuită, care, din punctul unde ne aflam, înainta la oarecare înălţime deasupra apei adânci. Isprava asta mi-a rămas atât de bine întipărită în minte, încât, de-aş fi desenator, cred c-aş putea să schiţez aici bârna întocmai cum era în ziua aceea şi pe micuţa Em’ly sărind înainte spre pierzanie (aşa cum mi s-a părut atunci), cu o privire aţintită departe, spre larg, pe care n-o voi uita niciodată.

Micuţa făptură, uşoară, cutezătoare, neastâmpărată, s-a întors şi a ajuns teafără lângă mine şi m-a făcut să râd de temerile mele şi de ţipătul ce-l scosesem degeaba, căci nu se afla nimeni prin apropiere. Dar de multe ori de atunci, în anii maturităţii, m-am întrebat: Nu cumva între virtualităţile întâmplărilor nepătrunse s-ar putea ca această neaşteptată izbucnire a fetiţei şi privirea-i sălbatică, pierdută în depărtări, să fi fost un răspuns dat unei chemări mântuitoare a tatălui ei, care o atrăgea în adâncuri, spre a-şi afla mântuirea în ziua aceea? De atunci a venit o vreme când mam întrebat dacă, de mi-ar fi fost dat să întrevăd dintr-o singură privire viaţa care o aştepta şi s-o pot înţelege cu mintea mea de copil, s-ar fi cuvenit să-i întind mâna ca s-o salvez, dacă viaţa ei ar fi depins de această mâna. De atunci a venit o vreme – nu pot spune că a durat mult, dar a venit – când mi-am pus întrebarea dacă n-ar fi fost mai bine pentru micuţa Em’ly ca valurile s-o fi înghiţit în dimineaţa aceea, în faţa ochilor mei, o  vreme când la această întrebare am răspuns: Da, ar f: fost mai bine.

Poate că-i prea devreme să spun acestea. Poate căm-am pripit aşternându-le pe hârtie. Dar le las aşa cum au venit.


 Ne-am mai plimbat până departe, ne-am încărcat cu fel de fel de lucruri ciudate şi am pus cu grijă în apă câteva steluţe-de-mare, aruncate pe nisip – nu posed nici până în ziua de azi destule cunoştinţe despre această specie ca să fiu sigur dacă se cuvenea să ne rămână îndatorate pentru ce-am făcut sau dimpotrivă – şi după aceea ne-am îndreptat spre casă, spre locuinţa lui misterPeggotty. Ne-am oprit lângă şopronul cu homari pentru o sărutare nevinovată, şi apoi, strălucitori de voie bună şi de sănătate, am intrat să luăm gustarea de dimineaţă.

— Parcă-s doi pui de cocoşar! a zis mister Peggotty

Mi-am dat seama că asta, în vorbirea din partea locului, înseamnă ca doi pui de sturz, şi am socotit acestea drept cuvinte de laudă.

Fireşte că mă îndrăgostisem de micuţa Em’ly. Nu mă îndoiesc defel că dragostea mea pentru fetiţa aceasta era tot atât de adevărată, tot atât de duioasă, dar mai curata şi mai dezinteresată decât cea mai puternică dragoste pe care o poţi cunoaşte mai târziu în viaţă, oricât ar fi de sublimă. Închipuirea mea a ţesut desigur în jurul acestei copiliţe cu ochi albaştri ca cerul un fel de aureolă care o idealiza şi o făcea să pară un înger. Dacă, într-o dimineaţă însorită, şi-ar fi întins aripile şi şi-ar fi luat zborul în faţa ochilor mei, nu cred că mi s-ar fi părut lucru nefiresc.

Ca doi îndrăgostiţi, obişnuiam să ne plimbăm ceasuri întregi pe şesul monoton al Yarmouth-ului. Nici nu simţeam cum treceau zilele însorite, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc – copil şi el gata de joacă, la fel ca noi. I-am mărturisit că o iubesc şi că, dacă nu-mi împărtăşeşte dragostea, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să-mi iau viaţa, cu o sabie. Mi-a zis că mă iubeşte, şi n-am nicio îndoială că mă iubea cu adevărat.

Micuţa Em’ly şi cu mine nu ne schimbasem câtuşi de puţin şi nici de inegalitatea dintre noi, nici de faptul că eram prea mici, nici de alte piedici care ne stăteau în cale, căci nu aveam noţiunea viitorului. Nici prin minte nu ne trecea să ne gândim la vremea când vom îmbătrâni, aşa cum nu ne gândeam c-am putea întineri. Stârneam admiraţia lui missis Gummidge şi a lui Peggotty, care, când ne vedeau cum stăteam seara, unul lângă altul, drăgăstoşi, pe lădiţa noastră, adesea şuşoteau: „Doamne, ce drăguţi mai sunt! Mister Peggotty ne surâdea, trăgând din pipă, iar Ham zâmbea toată seara. Cred că le făcea plăcere să ne vadă, aşa cum le-ar fi făcut plăcere o jucărie frumoasă sau o miniatură înfăţişând Coliseul.

Curând mi-am dat seama că missis Gummidge nu era totdeauna atât de drăguţă pe cât ar fi fost de aşteptat, mai ales dacă ţinem seama de situaţia ei în gospodăria lui mister Peggotty. Missis Gummidge era, ca să zic aşa, o fire neliniştită şi se văicărea uneori atâta încât îi scotea din răbdări pe ceilalţi. Îmi părea rău pentru ea, dar câteodată socoteam c-ar fi fost mult mai plăcut dacă missis Gummidge ar fi avut o încăpere deosebită, unde să se poată retrage până se liniştea.

Uneori mister Peggotty se ducea la o cârciumă numită „Băiatul de viaţă.“ Am aflat asta a doua sau a treia zi după sosirea noastră, băgând de seamă că missis Gummidge se tot uita la pendula nemţească, seara, între 8 şi 9, spunând că mister Peggotty trebuie să fie acolo, căci încă de dimineaţă avusese o presimţire că avea să se ducă la cârciumă.

MissisGummidge fusese abătută toată ziua, şi de dimineaţă, când începuse soba să fumege, izbucnise în plâns.


 — Mi-s o făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda! s-a căinat ea în legătură cu acest incident neplăcut.

— Ei, lasă, că se risipeşte, i-a spus Peggotty – şi de astă dată de Peggotty a mea e vorba – şi de altfel ştii prea bine că nu-i mai puţin neplăcut pentru noi decât e pentru dumneata.

— Ba nu, pentru mine e mai neplăcut! i-a întors-o missis Gummidge.

Era o zi foarte friguroasă şi bătea un vânt tăios. Colţul de lângă cămin unde şedea missis Gummidge mi se părea cel mai călduros şi cel mai plăcut, iar jilţul ei era fără îndoială cel mai moale din toată casa, dar în ziua aceea nimic nu-i era pe plac. Se plângea mereu de frig şi zicea că din pricina lui avea, cum spunea ea, „furnicături“. În cele din urmă, a izbucnit în plâns şi din nou a început să se vaiete că e „o biată făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda“.

— E într-adevăr foarte frig, a încredinţat-o Peggotty.

Îl simţim cu toţii.

— Ba nu, mie mi-e mai frig decât oricui, a spus missis Gummidge.

Apoi ne-a aşezat la cină; pe missis Gummidge o serveau întotdeauna îndată după mine, căci, fiind un oaspete de vază, aveam întâietate. Peştele era mic şi plin de oase, dar cartofii erau puţin cam arşi. Ne-am arătat cam dezamăgiţi cu toţii; dar missis Gummidge a pretins că ea este mai dezamăgită decât noi şi făcând această declaraţie cu mare amărăciune, a început să plângă.

Seara, pe la ceasurile 9, când mister Peggotty s-a înapoiat acasă, nefericita missis Gummidge stătea în colţul ei, tare abătută şi nenorocită, şi tricota. Peggotty, bine dispusă, cârpea de zor. Ham îşi dregea o pereche de cizme pescăreşti, iar eu, cu micuţa Em’ly lângă mine, le citeam cu glas tare. De când luasem ceaiul, missis Gummidge nu scosese niciun cuvânt, ci doar oftase adânc din când în când şi nu-şi ridicase privirea nici o singură dată.

— Hei, fraţilor, ne-a interpelat mister Peggotty, aşezându-se la locul său, ce mai faceţi?

Fiecare i-am spus un cuvinţel sau i-am adresat o privire de bun venit, în afară de missis Gummidge, care doar a dat din cap, cu ochii aţintiţi asupra lucrului de mână.

— Ce-ai păţit? a întrebat, bătând din palme, mister Peggotty. Sus inima, mămuco! (Mister Peggotty înţelegea prin aceasta „bătrânico“.)

Dar missis Gummidge pare-se că nu era în stare să-i urmeze îndemnul. Şi-a scos o veche năframă de mătase neagră şi şi-a şters ochii; dar în loc s-o bage la loc în buzunar, a lăsat-o afară şi şi-a mai şters o dată ochii cu ea şi a lăsat-o afară ca s-o

aibă la îndemână.

— Ce-ai păţit, cucoană? a întrebat-o iar mister Peggotty.

— Nimic! i-a răspuns missis Gummidge. Vii de la „Băiatul de viaţă“, nu-i aşa Dan’l?

— Fireşte, am dat astă-seară o raită pe la „Băiatul de viaţă“, a încuviinţat mister Peggotty.

— Îmi pare rău că te-am împins să te duci acolo, i-a zis missis Gummidge.

— Împins! N-am nevoie să mă împingă nimeni! îi răspunse mister Peggotty, râzând din toată inima. Acolo mă duc bucuros oricând.

— Foarte bucuros, îl corectă missis Gummidge dând din cap şi ştergându-şi ochii. Da, da, foarte bucuros! Îmi pare rău că de când suntem împreună eşti atât de bucuros să te duci acolo.

— De când suntem împreună? Nu-i deloc aşa! i-a zis mister Peggotty. Nu-ţi băga-n cap asemenea prostii.

— Ba da, ba da, aşa e! a strigat missis Gummidge. Ştiu eu ce sunt. Ştiu că mi-s o făptură orfană şi oropsită, căreia toate-i merg anapoda, şi mai ştiu că sunt şi o povară pentru toată lumea. Da, da, îmi dau seama de asta mai bine decât alţii şi nu pot s-o

ascund! Asta-i nenorocirea mea.

Ascultând-o mi-am zis, fără voia mea, că nenorocirea ei îi apasă şi pe ceilalţi membri ai familiei, deopotrivă ca şi pe missis Gummidge. Dar mister Peggotty nu i-a spus acest lucru, ci a îndemnat-o din nou să zâmbească.


 — Nu sunt ce-aş dori să fiu! i-a zis missisGummidge. Departe sunt de a fi. Ştiu eu cum sunt. Necazurile m-au făcut să nu mă mai împac cu nimic. Îmi dau scama că din pricina lor am ajuns nesuferită. Aş vrea să nu-mi pese de ele, dar n-am ce face. Aş vrea să mă arăt tare, dar nu pot şi-i sâcâi şi pe toţi ai casei. Parcă nu văd? Azi toată ziua i-am sâcâit, şi pe sora dumitale, şi pe masterDavy.

M-am simţit deodată înduioşat şi foarte tulburat şi am strigat:

— Nu, missis Gummidge, nu ne-aţi sâcâit.

— Nu-i frumos ce fac, a zis missis Gummidge. Nu este o răsplată potrivită. Mai bine-aş face să mă duc să mor la azil. Mi-s o făptură orfană şi oropsită şi n-ar mai trebui să vă supăr. Dacă mi-e scris ca totul să-mi meargă anapoda şi să devin povară, mai bine lasă-mă, Dan’l, să mă întorc în satul meu. Mai bine să intru la azil şi să mor acolo, să scape lumea de mine!

După ce a rostit aceste cuvinte, missis Gummidge s-a sculat şi s-a dus la culcare. După plecarea ei, mister Peggotty, care nu s-a supărat nicio clipă şi care i-a arătat tot timpul cea mai caldă înţelegere, s-a uitat în jur, la noi, şi, însufleţit de aceeaşi înţelegere, a dat din cap şi ne-a şoptit:

— Iar se gândeşte la bătrânu!

N-am prea înţeles de ce bătrân era vorba şi la cine se gândea missis Gummidge, dar seara, când m-a dus la culcare, Peggotty mi-a povestit că fratele ei amintise de răposatul mister Gummidge, şi de câte ori aveau loc asemenea scene, dădeau mereu aceeaşi explicaţie, pe care o socotea un adevăr de netăgăduit, simţindu-se întotdeauna foarte mişcat. Ceva mai târziu, când s-a întins în hamac, l-am auzit repetându-i lui Ham: „Biata femeie! Iar se gândeşte la bătrânu!“ Şi în tot timpul cât am mai stat la ei, de câte ori missis Gummidge îşi ieşea din fire (ceea ce s-a întâmplat de câteva ori), el repeta acelaşi lucru, totdeauna cu duioşie şi compătimire.

Astfel s-au scurs cele două săptămâni, fără alte evenimente decât schimbarea orelor de flux şi de reflux, după care se schimba ceasul când mister Peggotty pleca de acasă şi se înapoia, precum şi îndeletnicirile lui Ham. Când n-avea de lucru, Ham se plimba uneori cu noi, arătându-ne luntrile pescarilor şi corăbiile, iar o dată sau de două ori ne-a plimbat cu barca. Nu ştiu de ce, anumite amintiri rămân mai puternic legate de un loc decât altele, ceea ce, pare-mi-se, se întâmplă mai ales când e vorba de amintirile copilăriei. Nu pot să aud sau să citesc cuvântul Yarmouth fără să-mi evoce o dimineaţă de duminică, petrecută pe plajă, clopotele care sunau, chemând credincioşii la biserică, şi pe micuţa Em’ly, care se sprijinea de umărul meu, pe când Ham arunca alene pietre în apă. În vreme ce, departe, în largul mării, soarele tocmai răzbea prin pâcla deasă, conturând umbrele corăbiilor.

În cele din urmă veni şi ziua plecării. Eram pregătit să înfrunt despărţirea de mister Peggotty şi de missis Gummidge, dar la gândul că trebuia s-o părăsesc pe micuţa Em’ly, mi se rupea inima. Ne-am dus la braţ până la hanul unde trăgea harabagiul, şi, pe drum, i-am făgăduit că îi voi scrie. (Mi-am ţinut această făgăduială mai târziu, scriindu-i cu litere mai mari decât cele folosite în anunţurile de mână pentru casele de închiriat). Am fost amândoi foarte tulburaţi la despărţire, şi dacă vreodată în viaţă am simţit un gol în inimă, a fost în ziua aceea.

Tot timpul cât fusesem acolo, mă arătasem foarte ingrat faţă de casa părintească şi nu mă gândisem deloc sau prea puţin la ea. Dar de îndată ce am pornit spre casă, cugetu-mi tânăr, plin de remuşcări, părea că-mi arată cu un deget neclintit drumul, şi pe măsură ce îmi creştea mâhnirea, simţeam tot mai mult că mama îmi era singurul sprijin şi prieten, iar casa părintească – adevăratu-mi cuib.

În timpul călătoriei, simţământul acesta a pus tot mai mult stăpânire pe mine; şi pe măsură ce ne apropiam şi priveliştile îmi erau şi mai cunoscute, mă simţeam tot mai nerăbdător să mă arunc în braţele mamei. Peggotty, în loc să împărtăşească elanul meu, se silea (ca multă blândeţe) să-l potolească şi părea fâstâcită şi tulburată.

Totuşi, prin bunăvoinţa mârţoagei şi în ciuda lui Peggotty, nu se putea să nu ajungem la Blunderstone şi la „Crângu-Ciorilor“, şi aşa s-a şi întâmplat. Cât de bine îmi amintesc scena sosirii, într-o după-amiază cenuşie, rece, sub un cer mohorât prevestitor de ploaie!

Uşa se deschise şi, râzând şi plângând totodată, o căutai din ochi pe mama. Dar nu era dânsa, ci o servitoare străină.


 — Cum, Peggotty? am întrebat neliniştit. Mama nu s-a întors?

— Ba da, ba da, master Davy. S-a întors. Stai puţin, master Davy, că… am să-ţi spun ceva.

Stângăcia-i obişnuită când era vorba de a coborî din haraba şi tulburarea ce o cuprinsese o făcură pe Peggotty să se încurce în propriile ei fuste, dar prea eram năucit ca să i-o pot spune. Se dădu jos, mă luă de mână şi, spre uimirea mea, mă duse la bucătărie şi închise uşa.

— Peggotty! i-am zis înspăimântat. Ce s-a întâmplat?

— Nimic, master Davy, Doamne fereşte! mi-a răspuns, încercând să pară veselă.

— S-a întâmplat ceva, sunt sigur. Unde-i mama?

— Unde-i mama, master Davy? a repetat Peggotty.

— Da! De ce n-a ieşit să ne întâmpine la poartă, şi de ce am venit aici? Vai Peggotty!

Ochii îmi erau plini de lacrimi şi simţeam c-am să mă prăbuşesc.

— Vai, Doamne, drăguţule! a strigat Peggotty şi m-a luat în braţe. Ce ai? Spune, iubitule!

— N-a murit şi ea? O, nu, nu-i aşa că n-a murit, Peggotty? Cu o voce uimitor de puternică, Peggotty a strigat:

— Nu.

Şi apoi s-a aşezat, căci începuse să gâfâie, şi mi-a spus că i-am tras o spaimă.

Ca s-o potolesc şi s-o fac să uite, am îmbrăţişat-o, şi apoi am rămas în picioare în faţa ei, cu o privire cercetătoare şi neliniştită.

— Vezi, dragul meu, mi-a zis Peggotty, ar fi trebuit să-ţi spun până acum, dar n-am avut prilejul. Ar fi trebuit s-o fac, dar izact. N-am putut, ceea ce, în felul cum pocea Peggotty cuvintele, însemna „ «exact», n-am putut să mă hotărăsc“.

— Hai, Peggotty, spune odată! am îndemnat-o încă şi mai înspăimântat.

— MasterDavy, mi-a zis Peggotty, dezlegându-şi boneta cu o mână tremurândă şi vorbind cu glas stins. Nu ştii? Ai un tată!

M-a trecut un fior şi m-am făcut alb ca varul. Ceva – nu ştiu ce şi cum – în legătură cu mormântul din cimitir şi cu învierea morţilor părea că mă izbeşte în faţă ca o pală de vânt.

— Unul nou! a adăugat Peggotty.

— Unul nou? am repetat.

Peggotty a gemut de parc-ar fi înghiţit un nod şi, întinzându-mi mâna, mi-a zis: — Hai să-l vezi!

— Nu vreau să-l văd!

— Nici pe mama?

Nu m-am mai împotrivit şi ne-am dus de-a dreptul în salonul cel bun, unde

Peggotty m-a lăsat singur. De o parte a căminului şedea mama, de cealaltă mister Murdstone. Mama şi-a lăsat lucrul şi s-a sculat repede, dar cu oarecare sfială, mi s-a părut.

— Ei, dragă Clara, i-a zis mister Murdstone. Nu uita ce am vorbit. Stăpâneşte-te, trebuie întotdeauna să te stăpâneşti! Davy, băiatule, ce mai faci?

I-am dat mâna. Mi-a ţinut-o o clipă, apoi m-am dus şi am îmbrăţişat-o pe mama; m-a sărutat şi ea, m-a bătut drăgăstos pe umăr şi după aceea s-a aşezat la loc, reluându-şi lucrul. Nu m-am putut uita la ea, nu m-am putut uita la el, ştiam prea bine că ne privea pe amândoi; m-am întors spre fereastră şi mi-am aruncat ochii asupra unor arbuşti care îşi plecau capetele în frigul de afară.

De îndată ce am putut să mă furişez din odaie, m-am târât pe scări, sus. Fusesem mutat din vechiul, şi dragul meu dormitor, şi de aci înainte aveam să dorm departe de mama. Am coborât şi am rătăcit prin casă, doar voi găsi ceva care să fi rămas ca odinioară, atât de schimbate mi se păreau toate; am ieşit în curte. Dar foarte curând am fugit şi de acolo, pentru că în cuşca goală se afla acum un dulău cu fălci mari şi păr negru, ca stăpânul lui. Când m-a văzut, a început să mârâie şi a sărit să mă muşte.

 

 



Elia
Elia Mar 18
- continuare capitolul IV -


. În mintea mea, fiecare şură din împrejurimi, fiecare lespede din biserică, fiecare colţişor al cimitirului era legat de aceste cărţi şi reprezenta o localitate pomenită în ele. Pe Tom Pipes l-am văzut căţărându-se pe clopotniţa bisericii noastre, pe Strap l-am zărit cu sacul în spinare, oprindu-se şi aşezându-se să se odihnească în dreptul portiţei grădinii, şi ştiu prea bine că domnul comandor Trunnion şi mister Pickle se întruneau în cârciumioara noastră din sat.

Acuma cititorul va înţelege, poate, la fel de bine ca mine, care erau firea şi caracterul meu când am ajuns la acel punct al poveştii copilăriei mele la care mă reîntorc.

Într-o dimineaţă, ducându-mă cu cărţile de şcoală în salon, am găsit-o pe mama neliniştită, pe miss Murdstone fermă, iar pe mister Murdstone legând nu ştiu ce la capătul unei vergi – o nuia mlădioasă şi flexibilă – operaţie din care s-a întrerupt când m-a văzut intrând şi a început să cumpănească şi să încerce varga.

— Crede-mă, Clara, a zis mister Murdstone, am fost şi eu bătut cu biciul nu o dată.

— Oho, şi încă cum! a confirmat miss Murdstone.

— Nu mă îndoiesc, dragă Jane, a îngăimat mama, timidă. Dar crezi că asta i-a folosit lui Edward?

— Crezi poate că i-a stricat? a întrebat, înţepat, mister Murdstone.

— Asta-i problema, a întărit soră-sa.

— Ai dreptate, dragă Jane, i-a răspuns mama şi n-a mai adăugat nimic.

Am simţit că această discuţie mă priveşte şi m-am uitat în ochii lui mister Murdstone în clipa când îşi îndrepta privirea asupra mea.

— Ascultă, Davy, mi-a zis – şi când a rostit aceste cuvinte mi s-a părut din nou că se uită cruciş – astăzi trebuie să fii mult, mult mai atent ca de obicei.

A cumpănit din nou nuiaua aceea şi a mai încercat-o încă o dată, apoi, fiind mulţumit de ea, a pus-o jos, lângă el, cu o privire plină de înţeles, şi a pus mâna pe carte.

Mijloc foarte potrivit de a-mi înviora de la început prezenţa de spirit. Am simţit cum cuvintele lecţiilor învăţate se risipesc nu unul câte unul, nu rânduri-rânduri, ci pagini întregi; am dat să le opresc, dar lunecau parcă pe patine, ca să zic aşa, şi se depărtau cu iuţeală, de nu era chip să le prinzi.

Începutul a fost prost şi lucrurile au mers din rău în mai rău. Venisem cu speranţa că voi ieşi bine de astă dată, socotind că aş fi pregătit temeinic; dar până la urmă s-a dovedit că m-am înşelat. Sub ochii preafermei miss Murdstone, căreia nu-i scăpa nimic, materiile la care dădeam greş se adăugau una după alta. În cele din urmă, când am ajuns la cele cinci mii de calupuri de brânză (pe care, în ziua aceea, îmi aduc bine aminte, le-a prefăcut în cinci mii de vergi), mama a izbucnit în lacrimi.

— Clara! a mustrat-o miss Murdstone.

— Cred că mi-e rău, dragă Jane, a spus mama.

Am băgat de seamă că mister Murdstone i-a făcut semn cu ochiul surorii sale când s-a ridicat, şi apoi, luând de pe jos nuiaua, i-a zis:

— Ce vrei, Jane, nici nu era de aşteptat ca scumpa noastră Clara să suporte cu fermitate nemulţumirea şi supărarea pe care Davy i le-a pricinuit azi. Ar fi un act de stoicism. S-a îndreptat şi s-a întărit considerabil, e drept, dar nu trebuie să ne aşteptăm la atât de mult din partea ei. Hai, David, să mergem sus împreună, băiete.

Când am ajuns în dreptul uşii, mama s-a repezit după noi. Miss Murdstone i-a barat drumul şi i-a spus: — Clara, ai înnebunit?

Am văzut-o pe mama astupându-şi urechile şi am auzit-o plângând. Mister Murdstone m-a dus cu pas solemn, măsurat, sus în odăiţa, mea – sunt sigur că era o

desfătare pentru el această paradă prealabilă aducerii la îndeplinire a pedepsei – şi, cum am ajuns, dintr-o mişcare mi-a înhăţat capul.

— MisterMurdstone! am răcnit. Nu! Vă rog să nu mă bateţi! Am încercat să învăţ, dar când sunteţi de faţă dumneavoastră şi miss Murdstone. Nu pot. Zău că nu pot!

— Chiar nu poţi Davy? mi-a zis el. O să vedem!


 Îmi prinsese capul ca într-o menghină, dar zbătându-mă, am izbutit să mă trag în spatele lui, oprindu-l o clipă şi rugându-l să nu mă bată. Dar n-am izbutit să-l opresc decât o clipă, căci îndată m-a croit atât de tare, încât mi-am înfipt dinţii în mâna cu care mă ţinea şi l-am muşcat. Numai când îmi aduc aminte de asta, şi mi se strepezesc dinţii.

Mi-a tras o bătaie soră cu moartea. Cu tot tărăboiul pe care-l făceam, le-am auzit pe amândouă urcând în fuga mare pe scară şi jelind – am auzit-o pe mama plângând – şi glasul lui Peggotty. După aceea dânsul a ieşit; uşa a fost încuiată pe dinafară şi am rămas întins pe podea, înfierbântat şi năduşit, cu carnea sfâşiată de durere şi usturime, turbând de furie neputincioasă.

Cât de bine îmi amintesc liniştea neobişnuită ce mi s-a părut că domneşte în toată casa când m-am mai potolit! Şi-mi amintesc perfect cât de rău m-am simţit când durerea şi furia au prins să se mai astâmpere!

Am stat şi am ascultat vreme îndelungată, dar nu se auzea niciun sunet. M-am ridicat anevoie de pe podea şi m-am uitat în oglindă; obrazul mi-era atât de umflat, atât de roşu şi atât de urât, încât m-am înspăimântat. Urmele vergilor, cum făceam o mişcare, mă dureau, şi începeam din nou să plâng; dar durerile erau fleac faţă de sentimentul de vinovăţie care mă apăsa. Pot spune că nici dac-aş fi fost cel mai fioros criminal nu mi-ar fi fost inima mai grea.

Începuse să se întunece şi tocmai închisesem fereastra (mai toată vremea plânsesem, moţăisem sau privisem nepăsător afară, cu bărbia sprijinită de pervaz), când deodată am auzit cheia în uşă şi apoi a intrat miss Murdstone, care mi-a adus puţină pâine, carne şi lapte. Le-a pus pe masă, fără a scoate o vorbă, m-a privit tot timpul cu o fermitate exemplară şi apoi a plecat, încuind uşa după ea.

După ce s-a întunecat de-a binelea, am mai aşteptat o bună bucată de vreme, întrebându-mă dacă nu va mai veni cineva. Când am socotit că e puţin probabil să mai vină, m-am dezbrăcat şi m-am culcat; apoi am început să mă gândesc cu îngrijorare la ce aveam să păţesc. Săvârşisem oare o crimă? Nu cumva avea să mă aresteze şi să mă trimită la închisoare? Nu eram oare în primejdie de a fi osândit şi spânzurat?

Nu voi uita niciodată deşteptarea a doua zi dimineaţă; în prima clipă m-am simţit vesel şi vioi, dar apoi mi-am adus aminte şi m-au copleşit jalea şi amărăciunea. Înainte de a mă scula din pat, miss Murdstone şi-a făcut din nou apariţia; m-a înştiinţat foarte scurt că am voie să mă plimb prin grădină o jumătate de ceas, nu mai mult, şi a ieşit, lăsând uşa deschisă, ca să pot face uz de această îngăduinţă.

Am făcut uz de ea în fiecare dimineaţă, vreme de cinci zile, cât a durat arestul. Dacă aş fi găsit-o o dată pe mama singură, aş fi îngenuncheat în faţa ei şi-aş fi implorat-o să mă ierte; dar în tot acest răstimp n-am văzut pe nimeni decât pe miss Murdstone; pe ceilalţi îi vedeam doar la rugăciunea de seară, în salonaş, unde eram adus de miss Murdstone numai după ce toţi se aflau la locurile lor, şi eram ţinut izolat, lângă uşă, ca un osândit; şi de aici, înainte ca dânşii să se ridice din genunchi, temnicerul meu mă lua şi mă scotea în mod solemn. N-am putut observa decât că mama sta în colţul cel mai depărtat şi îşi ţinea faţa întoarsă, ca să n-o văd, şi că mâna lui mister Murdstone era înfăşurată într-un bandaj mare din pânză de in.

Nu pot descrie cât de nesfârşit de lungi au fost aceste cinci zile. Ele ocupă în amintirile mele tot atâta loc cât ani întregi. Îmi aduc aminte cum trăgeam cu urechea la toate zgomotele din casă care ajungeau până la mine; la sunetul clopoţelului, la deschisul şi închisul uşilor, la murmurul vocilor, la orice pas ce se auzea pe scări; la râsetele, fluierăturile sau cântecele ce răsunau pe afară, care îmi păreau mai jalnice decât orice în singurătatea şi nenorocirea mea; îmi aduc aminte de cursul capricios al timpului, mai ales noaptea, când mă trezeam crezând că-i dimineaţă şi constatam că familia încă nici nu se dusese la culcare şi că mai aveam noaptea întreagă înaintea mea; de visurile şi coşmarurile din care mă trezeam atât de abătut, de venirea zilei, a prânzului, a după-amiezii, a amurgului, când băieţii se jucau în curtea bisericii, şi eu îi priveam de la distanţă, din interiorul odăiţei, fiindu-mi ruşine să mă arăt la fereastră, ca nu cumva să afle că sunt pedepsit; de senzaţia ciudată de a nu mă auzi vorbind niciodată; de clipele când, în timp ce mâncam sau beam, încercam un fel de bucurie, dar care se risipea îndată după aceea; de ploaia care s-a dezlănţuit într-o seară şi de mireasma proaspătă adusă de ea şi de felul cum ploaia s-a înteţit tot mai mult şi întunericul care se lăsa au acoperit parcă întreaga privelişte, până la biserică, sub un văl întunecat de temeri şi remuşcări; toate acestea am impresia că n-au ţinut numai cinci zile, ci ani şi ani îndelungaţi, atât de puternice şi de vii mi-au rămas în amintire.


 În ultima noapte a osândei m-am trezit auzindu-mi numele rostit în şoaptă. M-am ridicat în capul oaselor, am deschis braţele în întuneric şi am întrebat:

— Peggotty, tu eşti?

N-am primit răspuns, dar din nou mi-am auzit numele rostit cu un accent atât de tainic şi de înfricoşător, încât, de nu mi-ar fi trecut prin minte gândul că sunetul vine poate prin gaura cheii, aş fi leşinat.

Bâjbâind, m-am îndreptat spre uşă şi, lipindu-mi buzele de gura cheii, am şoptit:

— Tu eşti, Peggotty dragă?

— Da, scumpul meu Davy, mi-a răspuns. Dar să nu faci zgomot nici cât un şoricel, că ne aude Mâţa.

Am înţeles că era vorba de miss Murdstone şi mi-am dat seama de toată primejdia, odaia ei fiind aproape.

— Ce face mama, dragă Peggotty, e foarte supărată pe mine?

Am auzit-o pe Peggotty plângând încet, de cealaltă parte a uşii, lângă gaura cheii, aşa cum plângeam şi eu de astă parte, şi apoi mi-a răspuns:

— Nu, nu foarte.

— Ce-au de gând să facă cu mine, Peggotty dragă? Ştii?

— Şcoală. Lângă Londra, mi-a şoptit.

Am fost nevoit să-i cer să repete, căci uitasem să-mi iau gura de la gaura cheii, şi în locul ei să pun urechea, aşa că, deşi cuvintele ei mă gâdilaseră, nu auzisem nimic. — Când, Peggotty?

— Mâine.

— De aceea mi-o fi scos miss Murdstone hainele din sertare? (Căci, într-adevăr, le scosese, deşi am uitat să pomenesc de acest amănunt.) — Da, mi-a confirmat Peggotty. Cufăr.

— Şi pe mama n-am s-o văd?

— Ba da, mi-a răspuns. Dimineaţa.

Apoi, Peggotty, lipindu-şi gura de gaura cheii, mi-a vorbit cu atâta simţire şi atâta sinceritate, încât nu cred să existe pe lume gaură de cheie prin care să fi trecut vreodată asemenea cuvinte. Fiecare crâmpei de frază părea că-i ţâşnea din fundul sufletului:

— Davy, dragul meu, dacă în ultima vreme n-am fost izact atât de prietenoasă cu tine ca înainte, să nu crezi că te iubesc mai puţin. Te iubesc tot atât, sau chiar mai mult, îngeraşule, dar am crezut că e mai bine pentru tine. Şi pentru altcineva, Davy, iubitule, asculţi? M-auzi?

— Da… a… a… a… a. Peggotty! am bolborosit printre lacrimi.

— Comoara mea! a urmat Peggotty, cu glasul sfâşiat de durere. Uite ce vreau să-ţi spun. Să nu mă uiţi niciodată. Că nici eu n-o să te uit. Şi o să am grijă de mama, Davy. Aşa cum am avut grijă de tine. N-o s-o părăsesc. S-ar putea să vie o zi când o să fie fericită, să-şi poată sprijini din nou capul pe braţul bătrânei şi nesuferitei Peggoty. Şi o să-ţi scriu, iubitule. Cu toate că nu sunt femeie umblată prin şcoli. Şi o să… şi o să…

Şi, neputându-mă săruta pe mine, s-a apucat să sărute gaura cheii.

— Îţi mulţumesc, scumpa mea Peggotty! O, îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc! Vrei să-mi făgăduieşti ceva, Peggotty? Vrei să le scrii lui mister Peggotty, şi micuţei Em’ly, şi lui Ham, şi lui missis Gummidge că nu sunt atât de rău cum ar putea crede şi că le trimit toată dragostea mea, mai ales micuţei Em’ly? Vrei, Peggotty? Te rog!

Mi-a făgăduit, şi amândoi am început să sărutăm cu cea mai mare duioşie gaura cheii. Am şi mângâiat-o, ţin bine minte, ca şi cum ar fi fost chipul ei devotat, şi apoi ne-am despărţit. Din noaptea aceea, în inima mea a început să crească pentru Peggotty un sentiment pe care nu-l pot defini. N-a înlocuit-o pe mama; pentru că mamei nimeni nu i-ar fi putut lua locul; dar mi-a umplut un gol în suflet şi am simţit pentru ea ceva ce n-am simţit pentru nicio altă făptură omenească. Îşi avea şi partea lui hazlie sentimentul pe care i-l purtam, dar dacă ar fi murit, nu ştiu ce m-aş fi făcut, nici cum aş fi îndurat această pierdere, care pentru mine ar fi însemnat o adevărată tragedie.


 A doua zi dimineaţă, missMurdstone şi-a făcut apariţia ca de obicei şi mi-a spus că voi fi trimis la şcoală, ceea ce nu era pentru mine o noutate atât de mare cum credea ea. De asemenea, m-a înştiinţat că, după ce mă voi îmbrăca, să cobor în salonaş, să iau ceaiul. Acolo am găsit-o pe mama, foarte palidă, şi cu ochii plânşi; m-am aruncat în braţele ei şi, cu inima îndurerată, i-am cerut iertare.

— Vai, Davy! mi-a zis. Cum de ai putut să faci rău unui om care ştii că-mi e drag? Străduieşte-te să fii bun, roagă-te lui Dumnezeu să te îndrepţi! Te iert, dar sunt nespus de mâhnită, Davy, că poţi avea asemenea porniri urâte.

O făcuseră să creadă că eram rău şi părea mai tulburată de acest lucru decât de plecarea mea. Mi-am dat seama de asta şi am fost foarte îndurerat. Am încercat să mănânc ceva înainte de despărţire, dar lacrimile îmi picurau pe pâinea cu unt şi în ceai. Am surprins-o pe mama cum de câteva ori s-a uitat la mine, apoi, după ce a privit-o pe miss Murdstone, care ne supraveghea, îşi lăsa ochii în pământ sau îi îndrepta într-altă parte.

— Cufăraşul lui master Davy! a strigat miss Murdstone cum s-a auzit scrâşnet de roţi la poartă.

Am căutat-o cu privirea pe Peggotty, dar nu era de faţă; nici ea, nici mister Murdstone nu s-au arătat. Vechea mea cunoştinţă, harabagiul, se afla la poartă; cufăraşul fu dus afară şi săltat în car.

— Clara! a rostit miss Murdstone, ameninţătoare.

— Sunt gata, dragă Jane, i-a răspuns mama. Adio, Davy. Pleci spre binele tău. Adio, copilul meu! În vacanţă o să te întorci acasă şi o să fii un băiat mai bun.

— Clara! a repetat miss Murdstone.

— Desigur, dragă Jane, i-a răspuns mama, care mă ţinea în braţe. Te iert, scumpul meu băiat! Dumnezeu să te aibă în paza lui!

— Clara! a repetat miss Murdstone.

MissMurdstone a avut bunătatea să mă petreacă până la haraba, exprimându-şi pe drum nădejdea că mă voi căi la timp; m-am suit apoi în haraba, şi calul cel leneş a pornit pe loc la drum.

 

Elia
Elia Mar 18
CAPITOLUL V

SUNT ÎNDEPĂRTAT DE CASĂ

 

 

Să fi făcut noi vreo jumătate de milă, şi batista-mi era leoarcă de lacrimi, când, deodată, harabagiul a oprit.

Spre marea mea uimire, uitându-mă afară să văd ce s-a întâmplat, am zărit-o pe Peggotty izbucnind de după un gard şi urcându-se în haraba. M-a luat în braţe şi m-a strâns atât de tare de corsetul ei, încât m-a durut nasul, deşi de acest lucru nu mi-am dat seama decât mai târziu, când am băgat de seamă că era foarte zdrelit. Peggotty na rostit niciun cuvânt. Liberându-şi un braţ, l-a vârât până la cot în buzunar şi a scos câteva punguţe cu prăjituri, cu care mi-a umplut buzunarele, precum şi un portofel, pe care mi l-a dat în mână, fără nicio vorbă. După o nouă şi ultimă îmbrăţişare, a coborât din haraba şi a fugit; şi sunt sigur că acum, cum am fost întotdeauna, că nu i-a mai rămas niciun bumb la rochie. Am ridicat unul dintre bumbii care se rostogoleau în jur şi multă vreme l-am păstrat ca o scumpă amintire.

Har abagiul s-a uitat întrebător la mine, aşteptând parcă să-i spun dacă Peggotty se mai întoarce sau nu. Am clătinat din cap şi i-am spus că nu cred.

— Atunci, dii, să mergem, i-a zis leneşei sale mârţoage, care, urmându-i îndemnul, a pornit la drum.

După ce am plâns cât am putut, am început să mă gândesc că lacrimile erau zadarnice, mai ales că, după câte îmi aminteam, nici Roderick Random, nici căpitanul acela din Marina Regală Britanică niciodată nu plângeau când se aflau la ananghie. Văzând harabagiul că luasem această hotărâre mi-a propus să-mi întindă batista la uscat pe spatele calului. I-am mulţumit şi i-am dat-o, căci, în acele împrejurări batista se dovedise mult prea mică.

Am avut acum răgaz să cercetez portofelul. Era un portofel scorţos, de piele, cu închizătoare, înăuntrul căruia se aflau trei monede strălucitoare de câte un şiling, pe care, desigur, Peggotty le lustruise, ca să-mi sporească bucuria. Dar lucrurile cele mai de preţ găsite în portofel erau două jumătăţi de coroană, împăturite într-o fiţuică, pe care stătea scris de mâna mamei: Pentru David. Cu toată dragostea mea. Am fost atât de mişcat, încât l-am rugat pe căruţaş să fie bun şi să-mi dea iar batista; mi-a răspuns însă că, după părerea lui, aş face mai bine să mă descurc fără batistă, aşa că, neavând încotro, mi-am şters ochii cu mâneca şi m-am stăpânit.

N-am mai plâns deloc, deşi ici-colo, din pricina emoţiilor prin care trecusem, oftam adânc. După ce am mers aşa câtva timp, l-am întrebat pe harabagiu dacă o să mă ducă tot drumul.

— Tot drumul până unde?

— Pân-acolo, i-am zis eu.

— Unde acolo? a vrut să ştie harabagiul.

— Lângă Londra, i-am zis eu.

— Păi mârţoaga asta, mi-a răspuns harabagiul, smucind hăţurile, ca să mi-o arate, ar crăpa înainte de a străbate jumătatea drumului.

— Atunci nu mă duceţi decât până la Yarmouth?

— Cam aşa, mi-a spus harabagiul. Şi de-acolo vă duc la delegenţă, şi delegenţa o să vă ducă la… oriunde poftiţi.

Deoarece pentru harabagiu (care se numea Barkis) o replică de felul acesta era deosebit de lungă – fiindcă el, precum am arătat în capitolul precedent, era flegmatic din fire şi câtuşi de puţin vorbăreţ – i-am oferit, ca atenţie, o prăjitură, pe care a înghiţit-o dintr-o dată, întocmai ca un elefant, fără ca să i se poată citi pe faţa lătăreaţă dacă i-a plăcut sau nu, nici cât ai fi putut citi pe faţa unui elefant.

— Dânsale-a făcut? a mormăit mister Barkis, aplecându-se mereu înainte, încovoiat ca de obicei, sprijinindu-şi coatele pe genunchi.

— Adică Peggotty?

— Îhă, a zis mister Barkis. Da, dânsa.

— Da. Ea ne face toate prăjiturile şi toate mâncărurile.

— Adevărat? s-a minunat mister Barkis.

Şi-a ţuguiat buzele ca şi când ar fi avut de gând să fluiere, dar n-a fluierat. Se uita la urechile calului, da parcă ar fi fost ceva nou de văzut la ele; şi a rămas aşa multă vreme.

Apoi m-a întrebat într-o doară:

— Niscaiva brânzoi, ceva?

— N-am înţeles, mister Barkis. Brânzoaice aţi spus?

Credeam că mai voia ceva de mâncare şi că voise astfel, pe ocolite, s-aducă vorba. — Brânzoi, mi-a zis mister Barkis. Nu iese nimeni cu ea la plimbare? 

— Cu Peggotty?

— Îhî! a zis mister Barkis. Da, cu dânsa.

— O, nu! N-a fost îndrăgostită niciodată.

— Adevărat?

Din nou şi-a ţuguiat buzele ca să fluiere, dar tot n-a fluierat, şi s-a uitat mai departe la urechile calului.

— Va să zică, a zis mister Barkis după o lungă chibzuire, dânsa vă face plăcinţile cu mere şi vă găteşte de toate, nu-i aşa?

I-am confirmat că într-adevăr ea le făcea pe toate.


 — Bine. Am să vă spun ceva, mi-a zis misterBarkis. Poate c-o să-i scrieţi… — Desigur că o să-i scriu.

— Aşa! mi-a zis, întorcând privirea către mine. Prea bine. Când o să-i scrieţi, poate c-o să vă aduceţi, aminte să-i spuneţi că Barkis ar vrea; o să vă aduceţi aminte?

— Că Barkis ar vrea, am repetat eu, fără a înţelege. Asta-i tot ce trebuie să-i spun?

— Da… a… a, a zis el, chibzuind. Da… a… Barkis ar vrea.

— Dar mâine mister Barkis, o să fiţi înapoi Ia Blunderstone, i-am spus, cu o strângere de inimă la gândul că eu voi fi departe de casă, şi o să puteţi singur mult mai bine.

După ce, clătinând din cap, a respins sugestia mea, şi-a reînnoit cererea repetând solemn:

— „Barkis ar vrea.“ Aşa să-i scrieţi.

Am primit cu dragă inimă să fac această comunicare. Şi, de altfel, chiar în dupăamiaza aceea, pe când aşteptam diligenţa la hanul din Yarmouth, mi-am făcut rost de hârtie şi de cerneală şi i-am scris lui Peggotty un răvaş cu următorul cuprins:

Dragă Peggotty. Am ajuns cu bine aici. Barkis ar vrea. Sărutări mamei. Cu drag P.-S. Zice că ţine neapărat să ştii acest lucru:Barkis ar vrea.

Când a văzut că primesc să-i fac acest serviciu, mister Barkis s-a cufundat într-o desăvârşită tăcere; iar eu, aproape istovit de tot ceea ce mi se întâmplase în ultimul timp, m-am trântit pe un sac în fundul harabalei şi am aţipit. Am dormit întins până am ajuns la Yarmouth, care, văzut din curtea interioară a hanului, mi s-a părut atât de nou şi de străin, încât pe loc am pierdut nădejdea pe care o nutrisem într-ascuns că aş putea întâlni acolo pe cineva din familia lui mister Peggotty, poate chiar pe micuţa Em’ly.

Diligenţa, foarte strălucitoare, se afla în curte, dar caii încă nu erau înhămaţi, şi în starea în care se găseau părea foarte puţin probabil că ar putea ajunge la Londra. Tocmai făcusem această reflecţie şi mă muncea gândul ce-o să se întâmple până la urmă cu cufăraşul meu, pe care mister Barkis îl lăsase jos pe caldarâm, lângă oişte (după care o pornise cu harabaua spre fundul curţii, ca s-o întoarcă), precum şi gândul ce-o să se întâmple până la urmă cu mine, când, deodată, o doamnă a scos capul pe fereastra unui balconaş, pe care spânzurau câteva păsări tăiate şi nişte hălci de carne, şi a întrebat:

— Dumneata eşti tânărul din Blunderstone?

— Da, ma’am, am răspuns.

— Cum te cheamă?

— Copperfield, ma’am.

— Nu eşti cel pe care-l caut, mi-a zis. Nu, pe numele ăsta nu s-a plătit nicio masă.

— O fi poate Murdstone, ma’am?

— Dacă eşti master Murdstone, m-a dojenit interlocutoarea mea, de ce, la început, ţi-ai dat alt nume?

Am lămurit-o cum stăteau lucrurile, şi atunci a sunat un clopoţel şi a strigat:

— William! Arată drumul la sala de mese!

Îndată, dintr-o bucătărioară aflată în cealaltă parte a curţii, a ieşit în fugă un rândaş, care m-a condus, foarte mirat că eu eram acela căruia trebuia să-i arate drumul.

Era o încăpere lungă, cu hărţi mari pe pereţi. Nici dacă hărţile acelea ar fi fost cu adevărat pământuri străine, în mijlocul cărora aş fi fost aruncat pe neaşteptate, nu cred că m-aş fi simţit mai singur decât mă simţeam. Abia m-am încumetat să mă aşez, cu pălăria în mână, pe marginea unui scaun, în dreptul uşii; şi când rândaşul a pus o faţă de masă anume pentru mine şi a adus oţet şi untdelemn, cred că m-am ruşinat şi mi-a venit tot sângele în obraji.

Mi-a servit nişte costiţe de berbec cu legume şi a ridicat atât de furios capacele sufertaşului, încât m-am temut să nu-l fi jignit cumva. Dar m-a liniştit îndată, punând un scaun pentru mine la masă şi poftindu-mă foarte îndatoritor:

— Hai, uriaşule! Poftim!


 I-am mulţumit şi am luat loc la masă, dar îmi venea nespus de greu să mânuiesc cuţitul şi furculiţa sau să nu mă stropesc cu sos, căci stătea în faţa mea şi se uita la mine atât de încruntat, încât mă roşeam ori de câte ori îi întâlneam privirea. După ce am început cea de-a doua costiţă mi-a zis:

— Ai dreptul şi la un ţap de bere. Să-l aduc acum?

I-am mulţumit şi i-am zis:

— Da.

A turnat apoi dintr-o cană într-un pahar mare, pe care l-a ridicat în lumină, ca să se vadă frumos culoarea.

— Pe ochii mei! a zis. Nu ţi se pare că-i cam multă?

— Mi se pare că-i cam multă, am răspuns, zâmbind. 

Eram încântat că se arăta atât de îndatoritor. Avea ochi scăpărători, faţă plină de bube şi păr ţepos, şi aşa cum stătea, cu o mână în şold şi ţinând cu cealaltă paharul ridicat la lumină, părea cât se poate de prietenos.

— A fost ieri pe-aici un domn, mi-a zis el, un domn voinic, cu numele de

Topsawyer… poate-l cunoşti…

— Nu, am zis. Nu cred…

— Purta pantaloni până sub genunchi şi jambiere, pălărie cu boruri largi, veston cenuşiu şi jabou cu picăţele.

— Nu, am îngăimat ruşinat, n-am avut plăcerea…

— A venit aici, a reluat rândaşul, ţinând paharul în lumină şi uitându-se la el, a venit aici şi a comandat o halbă din berea asta – a vrut neapărat din asta, deşi eu l-am sfătuit să n-o comande – şi, după ce a băut, a căzut şi a murit. A fost prea tare pentru el. De fapt, berea asta nici nu s-ar cuveni trasă la butoi, ăsta-i adevărul.

Auzind de această tristă întâmplare, am fost foarte tulburat şi i-am spus c-aş prefera să beau un pahar cu apă.

— Vezi, a urmat rândaşul tot uitându-se la lumină prin pahar şi închizând un ochi, ăstora nu le prea place să se comande ceva şi apoi să nu se consume. Se simt jigniţi. Dar dacă vrei, beau eu berea în locul dumitale. Sunt deprins şi, ştii, obiceiul e totul. Mie n-o să-mi facă rău dacă o dau pe gât, cu capul pe spate. Ce zici?

I-am răspuns că i-aş fi foarte îndatorat dacă l-ar bea, bineînţeles numai în cazul că nu riscă nimic, căci altfel nu m-aş învoi cu niciun preţ. Când şi-a lăsat capul pe spate şi a dat berea pe gât, mărturisesc că mi-a fost tare teamă ca nu cumva să aibă soarta regretatului mister Topsawyer şi să cadă mort pe covor. Dar n-a păţit nimic.

Dimpotrivă, după ce a băut-o, mi-a părut mai vioi.

— Ce-avem aici? m-a întrebat, vârând o furculiţă în farfuria, mea. Costiţe?

— Da, costiţe, i-am răspuns.

— Doamne! a exclamat atunci. Nici nu ştiam că sunt costiţe. Păi costiţele de berbec înlătură orice rău de pe urma berei. Să zici că n-am noroc!

Şi a luat cu o mână o costiţă, ţinând-o de os, iar cu cealaltă un cartof şi, spre marea mea mulţumire, le-a mâncat cu o poftă nemaipomenită. După aceea, a mai luat o costiţă şi un cartof, şi apoi încă o costiţă şi încă un cartof. După ce a isprăvit, mi-a adus o budincă, mi-a pus-o în faţă şi a rămas câteva clipe pe gânduri, cu un aer absent.

— Cum e plăcinta? m-a întrebat, deşteptându-se din visare.

— E budincă, i-am răspuns.

— Budincă! a strigat. Asta e, pe cinstea mea! Asta-i bună! Şi privind-o mai de aproape, a adăugat: Nu cumva vrei să spui că e o budincă de clătite?

— Ba da!

— Cum, budincă de clătite? a zis, punând mâna pe o lingură. E budinca mea preferată! Să zici că n-am noroc! Hai, micuţule, să vedem care mănâncă mai repede!


 Fireşte, dânsul a mâncat mai repede. M-a îndemnat de câteva ori să mă grăbesc şi să câştig întrecerea, dar era o deosebire atât de mare între lingura lui şi linguriţa mea, între pofta lui de mâncare şi a mea şi între iuţeala lui şi a mea, încât, de la prima îmbucătură, m-a lăsat cu mult în urmă şi mi-am dat seama că nu am nici cea mai mică şansă împotriva lui. Cred că n-am văzut niciodată om care să mănânce budincă cu asemenea poftă; şi când a dat-o gata, a început să râdă, ca şi cum tot s-ar mai fi bucurat.

Văzându-l atât de prietenos şi atât de săritor, i-am cerut toc, cerneală şi hârtie ca să-i scriu lui Peggotty. Nu numai că mi-a adus de toate îndată, dar a avut şi bunăvoinţa să se uite peste umărul meu, în timp ce scriam. Când am isprăvit, m-a întrebat la ce şcoală mergeam.

— În apropiere de Londra, i-am spus, căci atâta ştiam şi eu.

— O! Pe ochii mei! Îmi pare rău, mi-a zis cu un aer foarte nenorocit.

— De ce? am întrebat.

— O, Doamne! mi-a răspuns, clătinând din cap. O fi şcoala unde i-au rupt coastele – două coaste – băiatului aceluia… nu era decât un copilandru, săracul. Să tot fi avut… stai o clipă… ce vârstă ai?

I-am spus că mergeam pe 9 ani.

— Exact vârsta lui, mi-a zis. Avea opt ani şi şase luni când i-au rupt prima coastă, opt ani şi opt luni când i-au i rupt-o pe a doua şi l-au dat gata.

N-am putut ascunde faptul că această coincidenţă era cam neplăcută şi m-am interesat cum s-au întâmplat lucrurile. Răspunsul n-a fost prea încurajator, căci s-a rezumat la două cuvinte:

— Prin bătaie.

Sunetul de corn al diligenţei, care a răsunat în clipa aceea, a creat o diversiune binevenită şi, ridicându-mă, foarte mândru c-aveam portofel (pe care l-am scos din buzunar), dar şi cu oarecare teamă în suflet, am întrebat sfios dacă era ceva de plată.

— O coală de hârtie de scris, mi-a răspuns. Ai mai cumpărat vreodată hârtie de scris?

Nu mi-am amintit să fi făcut vreodată o asemenea cumpărătură.

— E scumpă, mi-a explicat, din pricina taxei vamale. Trei pence. Astea-s taxele la care suntem supuşi în ţara asta. Altceva, nimic, afară de serviciu. Cerneala n-o mai pun la socoteală. Mă priveşte.

— Cât crezi dumneata… ce s-ar cuveni… cât aş trebui să dau… mă rog, pentru serviciu? am bolborosit eu, roşindu-mă.

— De n-aş avea o familie grea şi dacă toţi ai mei n-ar suferi de vărsat negru, a zis rândaşul, n-aş primi niciun penny. De n-aş avea în sarcina mea o mamă bătrână şi o surioară drăgălaşă – aci a părut foarte mişcat – n-aş primi niciun sfert de penny. Dacă aş avea o slujbă cumsecade şi lumea s-ar purta bine, în loc să primesc, aş fi bucuros să mai dau eu ceva. Dar mă hrănesc cu firimituri şi dorm pe cărbuni… şi a izbucnit în plâns.

Nenorocirile lui m-au afectat atât de tare, încât mi s-a părut că a-i da mai puţin de nouă pence ar fi fost o neomenie. Aşadar, i-am întins unul dintre cei trei şilingi strălucitori, pe care l-a primit cu plecăciuni şi umilinţă, pentru ca îndată după aceea să-l încerce cu degetul mare, ca să vadă dacă era bun.

M-am simţit cam prost când, fiind ajutat să mă urc în spatele diligenţei, mi-am dat seama că lumea credea că mâncasem singur, fără niciun ajutor, toată mâncarea. Am băgat de seamă acest lucru când am auzit-o pe femeia din balcon strigându-i însoţitorului: „George, să ai grijă de băiatul ăla, să nu plesnească pe drum!“ şi când am văzut slujnicele din curte cum se uitau şi cum râdeau la mine ca la un copilminune. Nefericitul meu prieten, rândaşul, care nu mai plângea, nu s-a arătat câtuşi de puţin stânjenit şi a luat parte la admiraţia generală. Purtarea lui mi-a trezit pe jumătate anumite bănuieli în privinţa lui; dar sunt convins că, datorită încrederii naive a copiilor şi a tendinţei lor fireşti de a avea încredere în cei mai în vârstă decât ei (însuşiri pe care, regret din tot sufletul, copiii le pierd prea timpuriu, dobândind, în schimb, înţelepciunea vieţii) nu m-am îndoit de el nici chiar atunci.

Trebuie să mărturisesc că mi s-a părut cam nedrept să ajung ca vizitiul şi însoţitorul să facă glume pe socoteala mea, spunând că diligenţa se lăsa în spate, pentru că mă aşezasem acolo, sau că ar fi fost mai nimerit să călătoresc cu căruţa. Povestea presupusei mele pofte de mâncare s-a răspândit şi printre călători, care de asemeni au râs pe socoteala mea; şi m-au întrebat dacă pentru mine se plăteşte taxa ca pentru doi sau trei sau numai taxa obişnuită, sau s-a încheiat cumva o învoială deosebită.


 


 

Elia
Elia Mar 18

Dar partea cea mai proastă era că se cuvenea să-mi fie ruşine să mai mănânc ceva dacă s-ar fi ivit prilejul şi că, după o masă destul de sumară, m-am văzut silit să flămânzesc toată noaptea, căci, în graba plecării, uitasem prăjiturile la han. Temerile mele s-au dovedit întemeiate. Când ne-am oprit să luăm masa de seară, nu m-am încumetat să mănânc, deşi tare mai aveam poftă, şi zicând că n-am chef de nimic, m-am aşezat deoparte, lângă foc. Dar nici aşa n-am fost ferit de glume; un domn cu glasul răguşit şi grosolan la faţă, care aproape tot timpul drumului înfulecase sandvişuri dintr-o lădiţă, întrerupându-se numai ici-colo, ca să bea dintr-o sticlă, a spus că sunt ca şarpele boa, care mănâncă mult dintr-odată ca să-i ajungă vreme mai lungă. Şi spunând acestea, s-a mai servit cu un sandviş cu rasol.

Plecasem din Yarmouth pe la ceasurile 3 după amiază şi urma să ajungem la Londra a doua zi de dimineaţă pe la 8. Era în toiul verii şi după amiaza a fost foarte plăcută. Când treceam prin câte un sat, îmi închipuiam cum trebuie să arate casele pe dinăuntru şi ce or fi făcând locuitorii; şi când ştrengarii alergau după noi şi se agăţau în spatele diligenţei, mergând cu noi o bucată de drum, mă întrebam dacă nu cumva erau şi ei orfani de tată şi dacă vor fi trăind în bună înţelegere acasă. Aveam deci la ce să mă gândesc, în afară de faptul că mă întrebam mereu cum o fi locul spre care mă îndreptam – prilej de amarnice presupuneri. Uneori, ţin bine minte, mă lăsam furat de gânduri în legătură cu casa părintească şi cu Peggotty, încercam să-mi amintesc, destul de nelămurit, cum mă simţeam şi ce fel de băiat fusesem înainte de a-l fi muşcat pe mister Murdstone, dar nu izbuteam defel să-mi amintesc şi mi se părea că-l muşcasem într-un trecut foarte îndepărtat.

Noaptea n-a fost la fel de plăcută ca după-amiaza, căci s-a lăsat răcoare; ca nu cumva să cad, fusesem aşezat între doi domni (între cel grosolan la faţă şi un altul), şi când au aţipit, m-au imobilizat cu desăvârşire, să mă zdrobească şi au fost cât pe-aci. Mă apăsau atât de tare, încât de câteva ori nu m-am putut opri să strig: „O, vă rog!“, ceea ce nu prea le-a făcut plăcere, pentru că i-am trezit În faţa mea stătea o doamnă mai în vârstă, într-o haină de blană, care, fiind foarte încotoşmănată, pe întuneric, ai fi zis că era o claie de fân, nu o femeie. Doamna avea un coş pe care multă vreme n-a ştiut unde să-l pună din mână, până ce a descoperit că, având eu picioare scurte, putea să-l aşeze sub locul meu. Coşul mă stânjenea, mă lovea şi mă făcea să mă simt foarte nefericit; şi de îndată ce mă mişcam cât de puţin şi un pahar ce se afla în coş se ciocnea de nu ştiu ce alt obiect – ceea ce era firesc să se întâmple – doamna mă cotonogea fără milă şi-mi spunea: „Ia nu te mai bâţâi atâta! Oasele tale sunt destul de tinere, sunt sigură că n-ai să înţepeneşti!“

În cele din urmă a răsărit soarele, iar tovarăşii mei de drum au început parcă să aibă un somn mai liniştit. Chinurile amarnice pe care le-au îndurat toată noaptea au fost, pesemne, insuportabile, căci au horcăit şi au sforăit îngrozitor. Pe măsură ce soarele s-a ridicat, somnul le-a devenit din ce în ce mai uşor şi, încetul cu încetul, sau trezit amândoi. Am rămas tare mirat auzind cum fiecare susţinea că nu dormise deloc şi respingea cu cea mai mare indignare această învinuire. Şi mai sunt şi astăzi tot atât de mirat, căci am băgat de seamă că dintre toate slăbiciunile omeneşti, aceea pe care firea noastră nu vrea câtuşi de puţin s-o mărturisească (şi nu pot pricepe de ce) e slăbiciunea de a fi aţipit vreodată în diligenţă.

Nu e nevoie să spun nici cât de uluitoare mi s-a părut Londra văzută din depărtare, nici că mi-am închipuit că aici s-au petrecut, se petrec şi se vor petrece şi de acum înainte toate aventurile tuturor eroilor mei favoriţi, nici că am presupus că în niciun alt oraş din lume nu se pot întâlni atâtea minunăţii şi fărădelegi. Treptat, ne-am apropiat de oraş, şi la ora stabilită am intrat în curtea hanului din Whitechapel, unde trăgea diligenţa. Nu mai ţin minte dacă se numea „La Taurul albastru“ sau „La Mistreţul albastru“; ştiu însă că în numele lui intra şi cuvântul „albastru“ şi că emblema hanului era pictată pe spatele diligenţei.

Când a dat să coboare, însoţitorul m-a zărit şi, ducându-se la ghişeu, a întrebat:  — Aşteaptă cineva un băieţaş din Bloonderstone, Sooffolk, cu numele de Murdstone? 


N-a primit niciun răspuns.

— Încercaţi, vă rog, sir, şi pe numele de Copperfield, i-am zis, uitându-mă în jos dezolat.

— Aşteaptă cineva un băieţaş din Bloonderstone, Sooffolk, expediat sub numele de Murdstone, dar purtând numele de Copperfield? a întrebat din nou însoţitorul. Hei, nu s-aude? Aşteaptă cineva?

Nu. Nimeni. Îngrijorat, am privit în jur; dar întrebarea n-a fost luată în seamă de niciunul dintre cei de faţă, în afară doar de un bărbat cu jambiere, care n-avea decât un ochi şi care şi-a dat cu părerea c-ar fi nimerit să-mi pună o zgardă de aramă la gât şi să mă lege în grajd.

S-a adus scara şi am coborât după cucoana care semăna cu o claie de fân; căci până nu şi-a luat coşul, n-am îndrăznit nici să mă clintesc din loc. Între timp, diligenţa se golise de călători, şi îndată au fost date jos şi bagajele; caii fuseseră deshămaţi încă înainte de coborârea bagajelor, şi acum diligenţa fu împinsă din drum de câţiva grăjdari. Dar după băieţaşul cel prăfuit din Blunderstone, Suffolk, tot nu venise nimeni.

Mai singuratic decât Robinson Crusoe, la care nu se uita nimeni ca să vadă cât era de singur, am intrat în sala de aşteptare şi, poftit de impiegatul de serviciu, m-am strecurat în dosul ghişeului şi m-am aşezat pe cântarul de bagaje. Cum stăteam aşa, uitându-mă la maldărul de colete, lăzi şi cărţi şi inhalând duhoarea grajdurilor (care de atunci, pentru mine, a rămas pentru totdeauna legată de această dimineaţă), şiruri întregi de gânduri negre au început să-mi treacă prin minte. Cât timp aveau să mă ţină acolo, dacă nu va veni nimeni să mă ia? Mă vor răbda până ce voi cheltui cei şapte şilingi? Mă vor lăsa oare să dorm noaptea în unul din aceste compartimente de lemn, la rând cu celelalte bagaje, şi să mă spăl dimineaţa la cişmeaua din curte, sau au să mă dea afară în fiecare seară, urmând ca în fiecare dimineaţă, la deschiderea biroului, să mă înapoiez, ca să aştept până va veni cineva după mine? Dar dacă n-ar fi fost nicio greşeală la mijloc şi dacă mister Murdstone va fi recurs la această stratagemă anume ca să scape de mine, ce puteam să fac? Chiar dacă aveau să mă lase să stau acolo până ce voi cheltui cei şapte şilingi, nu puteam nutri nicio nădejde că mă vor ţine şi după aceea, când voi rămâne muritor de foame. Prezenţa mea ar fi devenit neplăcută şi incomodă pentru clienţi, pe lângă că ar fi atras pentru hanul acela, a cărui emblemă era nu mai ştiu ce animal „albastru“, riscul de a plăti cheltuielile de înmormântare. Dac-aş pleca de îndată şi aş încerca să mă înapoiez pe jos acasă, nimeri-voi oare, fi-voi oare în stare să străbat o distanţă atât de mare, şi chiar dacă aş ajunge acasă, pe cine m-aş putea bizui, în afară de Peggotty? Chiar dacă m-aş prezenta la un birou de recrutare şi m-aş oferi să mă înrolez ca soldat sau ca marinar, mai mult ca sigur că nu m-ar primi, fiind prea mic. Gândurile acestea şi multe altele de acelaşi fel m-au înfierbântat din cale-afară şi eram copleşit de frică şi de deznădejde. Mă aflam în culmea consternării, când deodată, a intrat un bărbat şi ia şoptit ceva impiegatului, care îndată m-a dat jos de pe cântar şi mi-a făcut vânt spre el, ca şi cum n-aş fi fost altceva decât o marfă cumpărată, gata cântărită şi achitată.

Ieşind de acolo, de mână cu această nouă cunoştinţă, i-am aruncat pe furiş o privire. Era un tânăr palid, jigărit, cu obrajii scofâlciţi şi cu o bărbie aproape la fel de neagră ca aceea a lui mister Murdstone; asemănarea se oprea însă aici, pentru că nu purta favoriţi, iar părul lui, în loc să fie lucios, era murdar şi îmbâcsit. Purta haine negre, păreau şi ele cam murdare, şi mânecile surtucului, precum şi pantalonii îi erau cam scurţi; şi avea o cravată albă, care nu era prea curată. N-am bănuit, şi nu bănuiesc nici în ziua de azi că afară de acest jabou nu purta niciun fel de albituri, dar fapt e că de văzut nu se vedea decât jaboul, şi nimic mai mult.

— Dumneata eşti elevul cel nou? m-a întrebat.

— Da, sir, i-am răspuns.

Bănuiam că eu eram. Dar nu ştiam precis.

— Sunt profesor la „Salem House“, mi-a zis.

I-am făcut o plecăciune şi m-am simţit foarte intimidat. Fiindu-mi ruşine să aduc vorba în faţa unui om învăţat, profesor la „Salem House“, de un lucru atât de mărunt cum era cufăraşul meu, abia după ce am făcut o bună bucată de drum mi-am luat inima în dinţi şi i-am amintit de el. După ce i-am spus, cu multă sfiiciune, că s-ar putea să am nevoie de cufăr, ne-am înapoiat şi i-a spus impiegatului că va veni la prânz un căruţaş să-l ia.


 — Iertaţi-mă, vă rog sir, i-am zis când am ajuns în locul de unde ne întorsesem, e departe?

— E devale, lângă Blackheath.

— Asta-i departe, sir? l-am întrebat sfios.

— E o bucată destul de bună, a zis el. O să luăm tramcarul. Să tot fie vreo şase mile.

Eram atât de abătut şi de obosit, încât chiar şi gândul că ar fi trebuit să mă târăsc şase mile îmi părea de nesuportat. M-am încumetat să-i spun că nu mâncasem nimic toată noaptea şi că i-aş fi foarte îndatorat dacă mi-ar îngădui să-mi cumpăr ceva de mâncare. A părut foarte mirat – îl văd şi acum cum s-a oprit şi s-a uitat la mine – şi după ce m-a privit câteva clipe, mi-a zis că voia să facă o vizită unei bătrâne care locuia prin apropiere şi că cel mai nimerit ar fi să-mi cumpăr o bucată de pâine sau orice-mi place şi îmi prieşte şi să merg să mănânc la ea, unde aş putea găsi şi ceva lapte.

Ne-am oprit deci în faţa vitrinei unei brutării, şi după ce i-am propus pe rând să cumpărăm tot ce era vechi şi stricat în prăvălie, dânsul respingând una câte una sugestiile mele, am luat o pâine mică de secară, care m-a costat trei pence. Am cumpărat apoi dintr-o băcănie un ou şi o bucată de costiţă afumată; şi mi-a mai rămas o mulţime de mărunţiş din cel de-al doilea şiling strălucitor, şi asta m-a făcut să cred că la Londra viaţa e foarte ieftină. După ce am făcut aceste târguieli, am mers mai departe de-a lungul unor străzi pe care domnea o forfotă şi o zarvă năucitoare pentru capul meu trudit, şi apoi am trecut peste un pod care trebuie să fi fost London

Bridge (pare-mi-se că numele podului mi l-a spus chiar el, dar eram pe jumătate adormit) şi, în cele din urmă, am ajuns la reşedinţa bietei bătrâne, care locuia într-un azil. Mi-am dat seama de asta după înfăţişarea clădirii şi după inscripţia în piatră aşezată deasupra porţii, care spunea că lăcaşul putea adăposti douăzeci şi cinci de femei nevoiaşe.

Profesorul de la „Salem House“ a apăsat clanţa uneia dintre uşile negre, identice, care, într-o parte, avea o ferestruică în chip de rozetă şi o alta, tot în chip de rozetă deasupra, şi am intrat în odăiţa uneia din aceste bătrâne sărmane, care tocmai aţâţa focul, peste care pusese nişte apă la fiert. Când l-a văzut pe profesor intrând, bătrânica s-a oprit, rămânând cu foalele pe genunchi, şi a bolborosit ceva care mi s-a părut c-ar fi putut fi: „Charley al meu!“, dar când m-a văzut şi pe mine, s-a ridicat şi, frecându-şi mâinile, a schiţat, încurcată, un fel de plecăciune.

— Te rog, n-ai vrea să-i pregăteşti ceva de mâncare acestui tânăr? a întrebat-o profesorul de la „Salem House“.

— Mai întrebi? Da, fireşte că vreau, a răspuns bătrânica.

— Şi cum se mai simte missis Fibbitson azi? a continuat profesorul, întorcându-şi privirea spre o altă bătrână care stătea într-un fotoliu mare, lângă foc, şi aducea atât de bine cu un maldăr de haine, încât până şi în ziua de azi sunt bucuros că nu m-am aşezat pe ea din greşeală.

— Vai, nu prea bine, a zis bătrânica. Are o zi proastă. Dacă din întâmplare s-ar stinge cumva focul, cred că s-ar stinge şi ea pentru totdeauna.

Şi fiindcă amândoi se uitau la ea, am privit-o şi eu. Deşi era cald, părea că nu se gândeşte decât la foc. Am avut impresia că era geloasă şi pe oala de pe jăratic; şi am motive să cred că era mânioasă şi pe mine, pentru că-l foloseam la fiertul oului şi la prăjitul costiţei; căci, în vreme ce se desfăşurau aceste operaţii culinare, am văzut cu ochii mei cum, profitând de o clipă când nu se uita nimeni la ea, m-a ameninţat cu pumnul. Soarele pătrundea în odaie prin ferestruica de sus, dar la adăpostul spetezei fotoliului ei, cealaltă bătrână îi întorcea spatele stând aplecată asupra focului de parcă ar fi vrut să-l încălzească ea, în loc să se bucure de căldura lui şi veghindu-l cu teamă. Încheierea pregătirilor pentru gustare şi eliberarea focului i-au făcut atâta plăcere bătrânei, încât a izbucnit într-un râs zgomotos – un râs foarte strident, trebuie să precizez.

Am stat la masă şi m-am săturat, mâncând cu poftă pâinea de secară, oul şi felia de costiţă şi bând şi o stacană cu lapte. În timp ce mă desfătam cu aceste bunătăţi, bătrânica l-a întrebat pe profesor:

— Ai piculina la tine?


 — Da, i-a răspuns el.

— Cântă-ne ceva, l-a rugat. Hai!

Drept răspuns, dânsul şi-a strecurat mâna sub căptuşeala hainei, de unde a scos o piculină alcătuită din trei piese, pe care le-a înşurubat laolaltă şi îndată a început să zică. Am impresia, după mulţi ani de gândire, că nimeni pe lume n-ar fi putut cânta mai prost. Scotea sunetele cele mai îngrozitoare care mi-a fost dat să le aud vreodată, fie ele naturale sau artificiale. Nu ştiu ce melodie cânta – de altfel nu cred să fi fost vreo melodie în sunetele pe care le scotea – dar urmarea a fost, mai întâi, că m-a făcut să mă gândesc la toate necazurile mele, până ce m-au podidit lacrimile, în al doilea rând, că mi-a pierit pofta de mâncare şi, în sfârşit, că m-a prins un somn atât de cumplit, încât abia mai puteam ţine ochii deschişi. Numai ce-mi aduc aminte, că mi se închid ochii şi încep să moţăi. Revăd odăiţa aceea, bufetul aşezat în colţ, scaunele cu spătare pătrate, scăriţa îngustă ce duce în încăperea de sus şi cele trei pene de păun, rânduite deasupra căminului – şi-mi amintesc, că, intrând, m-am întrebat ce-ar zice păunul de-ar şti ce soartă avuseseră podoabele sale – şi apoi imaginile se topesc, încep să moţăi şi adorm. Glasul piculinei se stinge şi, în schimb, aud zgomotul roţilor diligenţei, şi sunt iar pe drum. O hurducătură a diligenţei, şi deodată mă trezesc, şi din nou aud piculina, şi-l văd pe profesorul de la „Salem House“ stând picior peste picior şi cântând trist, în vreme ce bătrânica îl priveşte, încântată. Bătrânica dispare la rândul ei, apoi dispare şi el, şi toate celelalte, şi nu mai rămâne nici urmă de nimic, nici de profesor, nici de „Salem House“, nici de David Copperfield, ci doar un somn adânc şi greu.

Mi s-a năzărit că la un moment dat, am visat cum în timp ce sufla în piculina aceea înfiorătoare, bătrânica, în încântarea ei, s-a apropiat din ce în ce mai mult de el şi s-a aplecat peste speteaza scaunului şi, luându-l de gât, l-a îmbrăţişat cu dragoste, ceea ce l-a silit să se întrerupă pentru o clipă. Nici nu adormisem pe deplin, dar nici nu eram cu totul treaz, deoarece, când a reînceput să cânte – deci nu încape nicio îndoială că se oprise – am văzut-o şi am auzit-o pe bătrânică întrebând-o pe missis Fibbitson dacă nu era fermecătoare (desigur piculina), la care missis Fibbitson, dând din cap către foc, i-a răspuns: „Vai, vai! Da!“ şi sunt încredinţat că în ochii lui missis Fibbitson toată frumuseţea cântecului se datora focului.

După ce am moţăit o bună bucată de vreme, profesorul de la „Salem House“ a deşurubat piculina şi, punând la loc sub haină cele trei piese, m-a luat de mână şi am plecat. Am găsit numaidecât tramcarul, care trecea prin apropiere, şi ne-am suit pe imperială; dar eram atât de adormit, încât atunci când tramcarul a oprit undeva pe drum ca să ia pe cineva, m-au mutat înăuntru, unde nu era nimeni şi unde am dormit buştean, şi când m-am deşteptat, am constatat că tramcarul urca la pas, pe un drum plin de verdeaţă, povârnişul unui deal. Apoi deodată s-a oprit, căci ajunsese la destinaţie.

O potecă nu prea lungă ne-a dus – vreau să spun pe mine şi pe profesor – în faţa clădirii şcolii, care avea o înfăţişare foarte mohorâtă şi era împrejmuită cu un zid înalt, de cărămidă. Deasupra unei porţi croite în acest zid atârna o scândurică cu inscripţia SALEM HOUSE; când am tras clopoţelul, în dreptul vizetei zăbrelite s-a ivit o mutră acră, iscoditoare, care când am intrat, am văzut că aparţinea unui bărbat voinic, cu grumaz de taur şi cu tâmple proeminente, care purta părul tăiat scurt şi avea un picior de lemn.

— Elevul cel nou, îl lămuri profesorul.

Omul cu piciorul de lemn m-a cercetat din cap până în picioare – n-a durat mult, căci eram destul de mic – şi apoi a încuiat poarta după noi, scoţând cheia. Ne îndreptam spre clădire, trecând pe sub nişte copaci bătrâni şi umbroşi, când, deodată, l-am auzit strigând după însoţitorul meu:

— Hei!

Ne-am întors şi l-am văzut în pragul gheretei în care locuia, cu o pereche de ghete în mână.

— Hei, mister Mell, în lipsa dumitale, a fost pe aici cârpaciul şi a spus că nu mai are ce să le facă. Zicea că n-a mai rămas nimic întreg la ele şi că se miră cum de mai vrei să scoată ceva din ghetele astea.


Şi-n timp ce vorbea, i-a zvârlit ghetele, iar mister Mell a făcut câţiva paşi înapoi, ca să le ridice, apoi, pornind mai departe, s-a uitat la ele (foarte dezamăgit, pare-mi-se). Am băgat şi eu de seamă, atunci, că ghetele pe care le avea în picioare erau ferfeniţă şi că într-un loc, printr-o gaură, îi ieşea ca un mugure, ciorapul.

„Salem House’“ era o clădire dreptunghiulară, de cărămidă, cu două aripi, care părea părăsită. Deoarece în jur domnea o linişte perfectă, i-am împărtăşit însoţitorului meu presupunerea că băieţii ar fi plecaţi; acesta s-a arătat foarte mirat cum de nu ştiam că ne aflam în toiul vacanţei, că toţi băieţii erau pe la casele lor, că mister Creakle, directorul şcolii, se afla la mare, cu soţia şi cu fiica. Şi că eu nu fusesem trimis la şcoală în timpul vacanţei decât ca pedeapsă pentru fapta mea nesocotită. Toate acestea mi le-a spus pe drum.

Sala în care m-a condus mi s-a părut locul cel mai pustiu şi cel mai jalnic din câte văzusem vreodată. O văd şi acum. O încăpere lungă, cu trei rânduri de pupitre şi şase rânduri de bănci, cu cuiere pentru pălării şi tăbliţe pe toţi pereţii. Pagini smulse din maculatoare vechi şi fel de fel de ciorne zac pe duşumeaua murdară. Paturi pentru viermi de mătase, tot din asemenea hârtii, sunt risipite pe pupitre. Doi şoricei albi, jigăriţi, părăsiţi de stăpânul lor, aleargă în sus şi în jos într-o colivie mucegăită, înjghebată din sârmă şi carton, căutând în toate părţile, cu ochişorii lor roşii, ceva de mâncare. Într-o colivie abia mai mare decât ea, o păsărică ţârâie melancolic, aci cocoţându-se pe stinghia aflată la două degete de fund, aci sărind de pe aceasta; dar nici nu cântă, nici nu ciripeşte. Un miros ciudat, nesănătos – de piele mucegăită, de mere stricate, de cărţi putrede – pluteşte în toată încăperea. De n-ar fi fost acoperită de la bun început şi dacă asupra ei din ceruri ar fi plouat, ar fi nins şi ar fi dat grindină de cerneală, în toate anotimpurile de peste an, încăperea asta tot n-ar fi putut fi mai murdară şi mai împroşcată cu cerneală.

Când mister Mell m-a lăsat singur un moment, ca să-şi ducă sus ghetele care nu mai puteau fi cârpăcite, am străbătut sfios clasa de la un capăt la celălalt, cercetând totul cu luare-aminte. Deodată am dat cu ochii de o pancartă de carton, aflată pe un pupitru, pe care am citit, scrise frumos, cuvintele: Feriţi-vă de el. Muşcă!

Am sărit repede pe pupitru, presupunând că dedesubt trebuie să fie cel puţin vreun dulău cât toate zilele. Dar cu toate că m-am uitat jur împrejur cu o privire îngrijorată, n-am zărit nici urmă de dulău.

Încă nu isprăvisem de cercetat încăperea, când s-a înapoiat mister Mell şi m-a întrebat ce făceam cocoţat pe pupitru.

— Să nu vă fie cu supărare, sir, i-am zis, mă uitam după dulău.

— După dulău? a zis el. După care dulău?

— Nu de un dulău e vorba, sir?

— Cum adică, de care dulău?

— De ăla de care trebuie să ne ferim; de ăla care muşcă, sir.

— Nu, Copperfield, mi-a zis el grav, nu-i vorba de niciun dulău. E vorba de un băiat. Am ordin, Copperfield, să-ţi atârn pancarta asta pe spate. Îmi pare rău că trebuie să începem cu asta, dar n-am încotro.

Şi, spunând aceste cuvinte, m-a luat jos de pe pupitru şi mi-a legat de umeri ca o traistă pancarta anume ticluită pentru mine; şi după aceea, oriunde m-am dus, am avut plăcerea s-o port în spinare.

Nimeni nu-şi poate închipui cât am suferit din pricina acestei pancarte. Tot timpul, chiar dacă nu era nimeni de faţa, mi se părea că o citeşte cineva. Degeaba mă întorceam şi vedeam că sunt singur, deoarece îmi închipuiam că orice aş face, tot mă vede cineva din spate. Omul acela nemilos, cu piciorul de lemn, mi-a făcut şi mai grea suferinţa. Mă supraveghea necontenit, şi de câte ori mă vedea rezemându-mă de un copac sau sprijinindu-mă de un zid, îmi striga din uşa gheretei cu glas năpraznic: „Hei, Copperfield! Lasă să se vadă cum se cade pancarta aceea, că altfel te spun!“. Terenul de joc era o curte pustie, acoperită cu pietriş, care putea fi bine văzută atât din spatele clădirii, cât şi din dependinţe. Ştiam că şi rândaşii, şi măcelarul, şi brutarul citeau pancarta, într-un cuvânt, ştiam că oricine intra sau ieşea din clădire, în orice dimineaţă când eram silit să mă plimb pe acolo, citea că trebuie să se ferească de mine, pentru că muşc. Îmi aduc aminte că ajunsesem să mă tem de mine însumi, socotindu-mă un copil turbat, care muşca cu adevărat.


 Spre terenul de joc dădea o uşă veche, pe care băieţii aveau obiceiul să-şi scrijeleze numele. Uşa era acoperită de inscripţii. Cuprins de teama că se apropie sfârşitul vacanţei şi că băieţii se vor înapoia la şcoală, nu era nume pe care să-l descifrez fără să mă întreb cu ce ton şi cu ce inflexiuni va citi oare inscripţia: „Feriţi-vă de el. Muşcă!“ Unul dintre băieţi – un anume J. Steerforth – care-şi crestase foarte adânc numele în mai multe locuri, îmi închipuiam că o va citi cu glas tare, iar după aceea mă va trage de păr. Un altul – pe nume Tommy Traddles – presimţeam că-şi va bate joc de mine, prefăcându-se a fi tare speriat. Mai era un al treilea, George Demple, care mă aşteptam că o va cânta. Pirpiriu şi crispat, am privit uşa aceea până ce mi s-a părut că purtătorii numelor scrijelite acolo – după spusele lui mister Mell, pe vremea aceea erau patruzeci şi cinci de băieţi în şcoală – vor cere într-un singur glas să fiu boicotat şi vor striga, fiecare în felul lui: „Feriţi-vă de el. Muşcă!“

La fel se întâmpla şi când priveam băncile şi pupitrele. La fel, când priveam şirurile de paturi de lemn pe lângă care treceam îndreptându-mă spre culcuşul meu, la fel şi când mă culcam. Îmi amintesc cum, noapte de noapte, visam ba că eram lângă mama, ca odinioară, ba că m-am dus la o petrecere, la mister Peggotty, ba că mă aflam pe imperiala tramcarului, ba că luam masa împreună cu nefericitul meu prieten, rândaşul, şi că, în toate aceste împrejurări, cei de faţă ţipau înspăimântaţi şi rămâneau cu gura căscată când băgau de seamă că n-aveam altceva pe mine decât cămăşuţa de noapte şi pancarta aceea.

Era un chin de nesuportat, care venea să se adauge monotoniei vieţii pe care o duceam şi temerilor permanente ce mi le prilejuia începerea anului şcolar. În fiecare zi aveam de făcut teme pentru mister Mell; le făceam şi, nefiind de faţă mister Murdstone şi soră-sa, mă descurcam. Înainte şi după lecţii mă plimbam pe afară, supravegheat, precum am arătat, de omul cu piciorul de lemn. Cât de bine-mi aduc aminte de igrasia din şcoală, de lespezile cu crăpături verzi din curte, de vechiul butoi de apă spart, de trunchiurile decolorate ale câtorva copaci mohorâţi, care păreau să fi fost mai bătuţi de ploaie decât alţii şi mai puţin încălziţi de soare. La ceasurile 1, mister Mell şi cu mine prânzeam într-un colţ al sufrageriei pustii, plină cu mese de brad, unde stăruia un miros rânced. După-amiază mai făceam lecţii până la ora ceaiului, pe care mister Mell îl sorbea dintr-o ceaşcă de porţelan albastru, iar eu, dintr-o ulcică de cositor. De dimineaţă, până pe la ceasurile 7 sau 8 seara, mister Mell lucra de zor la pupitrul său din clasă, care nu era la rând cu celelalte, folosind peniţe, cerneală, linie, registre şi hârtie de scris, încheind (după cum am aflat mai târziu) socotelile pe semestrul precedent. După ce îşi strângea lucrurile, scotea piculina şi începea să zică, şi-i zicea cu atâta entuziasm, c-ai fi zis că-şi varsă tot focul din suflet în muştiucul piculinei, pentru ca apoi să-l lase să se risipească în văzduh prin orificiile claviaturii.

Mă văd şi acum, micuţ cum eram, stând cu capul în mâini, în încăperile acelea slab luminate, ascultând cântecul de jale al lui mister Mell şi tocind pentru a doua zi. Mă văd apoi stând cu cărţile închise, ascultând cântecul de jale al lui mister Mell şi recunoscând parcă în acest cântec zgomotele obişnuite de acasă, sau şuierul vântului peste dunele de la Yarmouth, şi mă simţeam tare mâhnit şi însingurat. Mă văd cum mă duceam la culcare, străbătând încăperile pustii, cum şedeam pe marginea patului, plângând de dorul unei vorbe bune de la Peggotty. Mă văd dimineaţa coborând la parter şi uitându-mă, prin fereastra murdară şi prelungă de pe scară, la clopotul şcolii, aflat într-un foişor având o morişcă de vânt în vârf şi mă văd cum mă temeam de ziua când clopotul acela va suna pentru a-i chema pe J. Steerforth şi pe ceilalţi băieţi în sălile de clasă. Dar ziua aceea nu ocupa primul loc între temerile mele. Mă înspăimânta mai degrabă clipa când omul cu piciorul de lemn va descuia poarta ruginită, spre a o deschide în faţa cumplitului mister Creakle. N-aş putea zice că eram cine ştie ce periculos în niciuna dintre aceste ipostaze, dar în toate fără deosebire, purtam în spinare avertismentul cu pricina.

MisterMell nu prea îmi vorbea, dar niciodată nu s-a arătat aspru cu mine. Cred că, fără să ne vorbim, ne ţineam de urât unul altuia. Am uitat să spun că uneori mister Mell vorbea de unul singur, rânjea, strângea pumnii şi, fără niciun motiv, scrâşnea din dinţi şi-şi smulgea părul. Acestea erau ciudăţeniile lui. La început m-au înspăimântat, pe urmă însă m-am deprins cu ele.

 

Elia
Elia Mar 18
CAPITOLUL VI

FAC NOI CUNOŞTINŢE

 

 

Am dus acest fel de viaţă timp de aproape o lună, până ce, într-o bună zi, omul cu piciorul de lemn a început să umble de colo până colo, înarmat cu o mătură şi cu o găleată de apă, de unde am dedus că se făceau pregătiri pentru primirea lui mister Creakle şi a băieţilor. Bănuiala mea s-a adeverit, căci n-a trecut multă vreme, şi mătura a pătruns în clasa unde lucram, izgonindu-ne, pe mister Mel şi pe mine, care, vreme de câteva zile, ne-am aciuat pe unde am apucat, trezindu-ne mereu în calea unor slujnice tinere, două sau trei, care până atunci rar se arătaseră, şi stând tot timpul în mijlocul unor adevăraţi nori de praf, care mă făceau să strănut, de parcă „Salem House“ ar fi fost o uriaşă tabacheră cu tabac de prizat.

Într-o bună zi, mister Mell mi-a dat de ştire că mister Creakle se va înapoia chiar în seara zilei. Şi pe seară, după vremea ceaiului am aflat că într-adevăr sosise. Înainte de ora de culcare, omul cu piciorul de lemn m-a poftit să mă prezint în faţa directorului.

Aripa ocupată de mister Creakle era mult mai confortabilă decât a noastră şi avea o grădiniţă frumuşică, mai ales în comparaţie cu terenul de joc, acoperit de praf, care arăta ca un deşert în miniatură, unde, după părerea mea, numai o cămilă sau un dromader s-ar fi putut simţi la largul său. Chiar şi faptul că, în timp ce mă duceam tremurând, spre a da ochi cu mister Creakle, am putut să-mi dau seama că şi coridorul era mai plăcut, m-a mirat. Eram atât de zăpăcit, încât, când am intrat, aproape nici nu le-am zărit pe missis Creakle şi pe fiica ei, care amândouă se aflau în salon. Nu l-am văzut decât pe mister Creakle, un bărbat voinic, care purta un lanţ de ceasornic cât toate zilele, de care atârnau o mulţime de brelocuri, şi şedea într-un jilţ, cu un pahar şi o sticlă alături.

— Aşa! a zis mister Creakle. Ăsta-i tânărul căruia trebuie să-i pilim dinţii! Întoarce-l!

Omul cu piciorul de lemn îndată m-a sucit, ca să se vadă pancarta; apoi, după ce ia lăsat răgaz s-o cerceteze pe îndelete, m-a întors la loc cu faţa către mister Creakle şi s-a postat lângă acesta. Mister Creakle era roşu în obraz şi avea ochi mici, înfundaţi în orbite; tâmplele îi erau brăzdate de vine groase şi avea nasul cârn şi fălci puternice. Rămăsese chel în creştetul capului şi nu avea decât câteva şuviţe de păr jilav, care începuseră să încărunţească, potrivite de-a curmezişul tâmplelor, în aşa fel încât să se împreune pe frunte. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că n-avea voce şi că nu vorbea decât în şoaptă. Fie că îl obosea această sforţare, fie că îl irita acest cusur, fapt este că de câte ori vorbea chipul lui morocănos devenea încă şi mai morocănos, iar vinele-i groase se umflau încă şi mai şi, astfel că acum, privind înapoi, mi se pare firesc că tocmai această ciudăţenie mi-a făcut impresia cea mai puternică.

— Ei, a zis mister Creakle, ce ai de raportat despre băiatul ăsta?

— N-a făcut nimic rău până acum, i-a răspuns omul cu piciorul de lemn. Încă n-a avut prilejul.

Mi s-a părut că mister Creakle a fost dezamăgit. Mi s-a părut, însă, că missis Creakle şi fetiţa ei (abia atunci le-am zărit întâia oară şi am văzut că erau slabe şi tăcute amândouă) nu au fost dezamăgite.

— Vino încoace! a zise mister Creakle, făcându-mi semn.

— Vino încoace! a zis omul cu piciorul de lemn, repetând gestul.

— Am fericirea să-l cunosc pe tatăl dumitale vitreg, mi-a şoptit mister Creakle, apucându-mă de ureche. E un om vrednic, un om hotărât. Mă cunoaşte şi îl cunosc. Dar dumneata pe mine mă cunoşti? Ai? m-a întrebat mister Creakle, răsucindu-mi urechea cu sălbatică plăcere.

— Nu încă sir, am răspuns, fremătând de durere.


 — Ai? Nu încă? m-a îngânat misterCreakle. Dar o să facem noi cunoştinţă curând.

Ai?

— O să facem noi cunoştinţă curând! Ai? a repetat omul cu piciorul de lemn.

Abia mai târziu am băgat de seamă că omul acesta, cu glas puternic, îi slujea de obicei lui mister Creakle drept interpret în faţa băieţilor.

Eram tare înspăimântat şi am răspuns că, dacă-i face plăcere, nădăjduiesc şi eu să facem cunoştinţă. Simţeam tot timpul, cum îmi ardea urechea; mi-o răsucea fără milă.

— O să-ţi spun eu ce sunt, mi-a şoptit mister Creakle, dând în sfârşit, drumul urechii, după ce a mai răsucit-o o dată de mi-au dat lacrimile. Un tătar, asta sunt!

— Un tătar, a repetat omul cu piciorul de lemn.

— Când spun c-am să fac un anumit lucru, îl fac, a continuat mister Creakle, şi când spun că un anumit lucru trebuie făcut, vreau să fie făcut.

— Când spun că trebuie făcut, vreau să fie făcut, a repetat omul cu piciorul de lemn.

— Sunt un om hotărât, a urmat mister Creakle. Aşa sunt eu. Îmi fac datoria. Asta fac! Şi faţă de cei ce-mi stau împotrivă, chiar de ar fi trup din trupul meu şi sânge din sângele meu, a zis uitându-se la missis Creakle, sunt fără milă. Mă lepăd de ei! Apoi, adresându-se omului cu piciorul de lemn: A mai călcat pe aici nătărăul acela?

— Nu, i-a răspuns omul.

— Nu, a repetat mister Creakle. Ştie ce-l aşteaptă. Mă ştie doar. Să se ferească din calea mea, atâta spun: să se ferească! a adăugat mister Creakle, bătând cu pumnul în masă şi fixând-o pe missis Creakle. Căci mă ştie. Acum, tinere, că ai început să mă cunoşti şi tu, poţi s-o ştergi. Ia-l de aici!

Eram cât se poate de fericit că mi se poruncise să plec, pentru că missis Creakle şi fetiţa ei îşi ştergeau lacrimile şi mă simţeam mâhnit atât pentru ele, cât şi pentru mine. Mă obseda însă un lucru care avea o însemnătate atât de mare pentru mine, încât nu m-am putut stăpâni, şi minunându-mă de propria mea îndrăzneală, am început:

— V-aş ruga, sir…

MisterCreakle mi-a tăiat vorba:

— Ha?! Ce pofteşti? şi m-a privit de parc-ar fi vrut să mă străpungă.

— V-aş ruga sir, am bolborosit eu, dacă mi s-ar putea îngădui… (vă asigur, sir, că îmi pare din suflet rău pentru ceea ce am făcut) să scot această pancartă înainte de întoarcerea băieţilor…

Nu ştiu dacă mister Creakle, în serios sau doar ca să mă sperie, a făcut deodată un salt din jilţul său, salt în faţa căruia m-am retras în pripă, fără să mai aştept ca omul cu piciorul de lemn să mă însoţească, şi nu m-am oprit decât tocmai în dormitor, unde, după ce am constatat că nu sunt urmărit, m-am culcat, căci era ora de culcare, şi am dârdâit de frică ceasuri de-a rândul.

A doua zi dimineaţă s-a înapoiat şi mister Sharp. Mister Sharp, fiind cel mai în vârstă dintre profesorii şcolii, era superiorul lui mister Mell. Mister Mell mânca împreună cu elevii, în vreme ce mister Sharp lua mesele cu mister Creakle. Părea cam molâu şi plăpând, avea un nas cât toate zilele şi obişnuia să-şi ţină capul înclinat întro parte, ca şi cum ar fi fost prea greu. Avea un păr mătăsos şi inelat; cel dintâi dintre băieţii care s-au întors la şcoală mi-a destăinuit, însă, că purta perucă (o perucă de ocazie, mi-a zis) şi că în fiecare sâmbătă după-amiază se ducea să şi-o onduleze.

Aceste lămuriri mi-au fost date de Tommy Traddles în persoană. Căci el a fost cel dintâi care s-a întors. S-a prezentat singur, informându-mă că numele lui îl pot găsi în colţul din dreapta uşii, deasupra zăvorului de sus. L-am întrebat atunci pe loc: „Traddles?“ La care mi-a răspuns: „Chiar el“, şi mi-a cerut apoi să-i povestesc despre mine şi familia mea.

Am avut noroc că Traddles a fost cel dintâi care s-a înapoiat. A găsit că pancarta era foarte nostimă şi m-a scutit de neplăcerea de a o arăta sau de a o ascunde, prezentându-mă în felul următor băieţilor mari sau mici, pe măsură ce soseau: „Ia uitaţi-vă aici! Ce mai distracţie!“ Din fericire, cei mai mulţi se întorceau abătuţi şi nu făceau chiar atâta haz pe socoteala mea, cât mă aşteptasem. Fireşte că printre ei s-au găsit şi câţiva care s-au apucat să joace în jurul meu, ca pieile roşii, cei mai mulţi însă n-au putut rezista ispitei de a se preface că mă iau drept câine, mângâindu-mă şi bătându-mă uşor pe spate ca să nu-i muşc şi spunându-mi: „Culcat, Towzer!“ Glumele astea m-au făcut, fireşte, să sufăr, mai ales între atâţia necunoscuţi şi din pricina lor am vărsat multe lacrimi, dar, în general, a fost mult mai uşor decât mă aşteptam.


 Băieţii însă nu m-au socotit ca făcând parte din comunitatea lor până la sosirea lui J. Steerforth.

Se bucura de faima de a fi foarte învăţat, avea o înfăţişare foarte plăcută şi era cel puţin cu şase ani mai mare decât mine, şi în faţa lui m-au dus ca înaintea unui judecător. În şopronul de la marginea terenului de joc a cerut să-i povestesc de ce fusesem pedepsit şi a binevoit să spună că, după părerea lui, ceea ce se făcuse cu mine era „o adevărată ruşine“, fapt pentru care i-am rămas îndatorat pe vecie.

— Câţi bani ai, Copperfield? m-a întrebat, luându-mă deoparte, după ce se pronunţase astfel asupra cazului meu.

I-am spus că aveam şapte şilingi.

— Ai face bine să mi-i dai să ţi-i păstrez, m-a sfătuit. Adică, dacă vrei. Dacă nu vrei, nu mi-i dai.

M-am grăbit să dau urmare acestui sfat prietenesc şi, deschizând portofelul dăruit de Peggotty, l-am golit în mâna lui.

— Ai vrea să cumperi ceva acum?

— Nu, mulţumesc!

— Să ştii că dacă vrei, se poate, a adăugat Steerforth. N-ai decât să spui.

— Nu, mulţumesc, sir, am repetat eu.

— Poate ţi-ar face plăcere să cumperi de vreo doi şilingi o sticlă de lichior de coacăze negre, ca s-o bem sus, în dormitor? Suntem în acelaşi dormitor, pare-mi-se?

Nici nu-mi trecuse prin minte, dar i-am răspuns că da, mi-ar face plăcere.

— Prea bine! a încuviinţat Steerforth. Ai mai da bucuros încă un şiling pentru pricomigdale, nu-i aşa?

— Da, bucuros! i-am zis:

— Şi încă vreun şiling pe biscuiţi şi un altul pe fructe, ce zici? Ce zici, tinere Copperfield, te învoieşti?

Am zâmbit pentru că zâmbea şi el, dar nu prea ştiam ce să cred.

— Bine! a zis Steerforth. Banii ăştia trebuie folosiţi cu socoteală! O să fac pentru tine tot ce-mi va sta în putinţă. Am voie să ies când vreau, aşa că de aducerea proviziilor eu am grijă.

Rostind aceste cuvinte, a băgat banii în buzunar şi mi-a spus să fiu liniştit – va avea el grijă ca toate să meargă strună.

S-a ţinut de cuvânt, şi toate au ieşit bine, dacă ceea ce făcusem era un lucru chibzuit, în ciuda faptului că un gând ascuns îmi şoptea că nu era chibzuit deloc, căci mă temeam că risipisem fără niciun rost cele două jumătăţi de coroană date de mama, cu toate că păstrasem un bun de preţ: hârtia în care fuseseră înfăşuraţi aceşti bani.

Când ne-am dus la culcare, a scos la iveală toate cumpărăturile făcute cu cei şapte şilingi ai mei şi le-a întins pe patul meu, în bătaia lunii, spunând:

— Iată, tinere Copperfield, ne dai un ospăţ pe cinste!

Eram prea mic ca să mă pot încumeta să fac pe gazda cât timp era el de faţă; numai la gândul acesta îmi tremura mâna. L-am rugat să-mi facă plăcerea să prezideze; şi cererea aceasta fiind susţinută şi de ceilalţi băieţi din dormitor, dânsul a primit, s-a aşezat pe perna mea şi a început să împartă bucatele – trebuie să recunosc, cu o desăvârşită nepărtinire – şi să toarne pe rând fiecăruia lichior de coacăze negre întrun păhărel fără picior, care-i aparţinea. Eu şedeam la stânga lui, iar ceilalţi băieţi, aşezându-se unii pe paturile mai apropiate, iar alţii pe podea făceau cerc în jurul nostru.

Ce bine îmi amintesc cum stăteam acolo, vorbind în şoaptă, sau, mai bine zis, ascultându-i foarte respectuos pe ceilalţi cum vorbeau; cum prin fereastră razele lunii pătrundeau în odaie şi desenau pe podea o fereastră străvezie şi cum cei mai mulţi dintre noi stăteam în umbră, cu excepţia momentelor în care Steerforth scotea un chibrit şi-l aprindea ca să caute ceva de mâncare, când o licărire albastră trecea asupra noastră, stingându-se numaidecât! Fiorul acela pricinuit de întuneric, de caracterul tainic al ospăţului nostru, de faptul că nu se vorbea decât în şoaptă mă învăluie parcă din nou şi, cu un sentiment nelămurit de teamă şi respect, ascult ce povestesc ceilalţi şi sunt fericit că stăm unul lângă altul, şi când Traddles pretinde că a zărit o stafie într-un ungher, tremur (deşi mă prefac că râd).


 Am aflat o sumedenie de amănunte despre şcoală şi despre personalul ei. Am aflat că misterCreakle are motive să afirme că e un adevărat tătar; e cel mai aspru şi mai neînduplecat dintre profesori; am aflat că loveşte în fiecare zi în dreapta şi în stânga, dând năvală în mijlocul băieţilor ca un cavalerist şi croindu-i fără milă. De asemenea, am mai aflat că nu ştie nimic, pricepându-se numai la bătaie, fiind (cum spunea Steerforth) mai neştiutor decât cel din urmă elev din şcoală; că fusese cu mulţi ani înainte un biet negustoraş de hamei undeva în Borough şi că se apucase de şcoală tot ca de o negustorie, după ce ajunsese la faliment cu hameiul, izbutind să se descurce numai mulţumită banilor doamnei Creakle. Precum şi multe altele, despre care mă minunam şi eu de unde le ştiau.

Am aflat că omul cu piciorul, de lemn, care se numea Tungay, era o fiară îndărătnică. Fusese în slujba lui mister Creakle când făcea negoţ cu hamei şi îl urmase şi în întreprinderea şcolară, pentru că – presupuneau băieţii – îşi rupsese piciorul în slujba lui şi îl ajutase la tot felul de afaceri necurate, aşa că-i cunoştea toate secretele. Am aflat că, în afară de mister Creakle, Tungay îi socotea pe toţi – cei din şcoală – profesori şi elevi – drept duşmani personali şi că singura lui plăcere în viaţă era să fie acru şi răutăcios. Am aflat că mister Creakle avea un fiu, care nu se împăcase cu Tungay şi că, lucrând şi el în şcoală, într-o zi când tatăl îşi aplicase cu cruzime metodele, fiul se împotrivise; se mai spunea că protestase şi împotriva felului cum se purta părintele cu mamă-sa. Şi am mai aflat că, din această pricină, mister Creakle îl izgonise şi că de atunci missis Creakle şi fetiţa duceau o viaţă amarnică.

Dar din toate câte le-am aflat despre mister Creakle, ceea ce m-a mirat cel mai mult a fost faptul că în şcoală exista un băiat asupra căruia nu se încumetase să ridice mâna niciodată şi că băiatul acela era J. Steerforth. Acesta a adeverit că aşa este şi a spus că i-ar face plăcere dacă s-ar încumeta. Fiind întrebat de un băiat sfios (nu de mine) ce ar face dacă mister Creakle ar ridica mâna asupra lui, Steerforth a aprins un chibrit şi, ţinându-l astfel încât să fie în lumină, i-a răspuns că ar începe prin a-l

doborî, aruncându-i în cap clondirul de cerneală de şapte şilingi şi jumătate, care se afla întotdeauna pe cămin. Am rămas câtva timp pe întuneric, ţinându-ne răsuflarea.

Am aflat de asemenea că mister Sharp şi mister Mell erau foarte prost plătiţi; şi, că atunci când la masa lui mister Creakle se servea şi carne caldă şi rece, mister Sharp trebuia să spună că preferă carne rece, lucru confirmat de Steerforth, singurul băiat care lua masa în salon. Am aflat că lui mister Sharp nu i se prea potrivea peruca şi că n-avea de ce să fie atât de „mândru“ – cineva a zis că n-avea de ce să fie atât de „fudul“ – de ea, pentru că la spate tot i se vedea părul roşu.

Am mai aflat că drept taxă pentru unul dintre băieţi, feciorul unui negustor de cărbuni, şcoala primea cărbuni în loc de bani, şi de aceea băiatului i se dăduse porecla „Troc“ sau „Schimb în natură“ – termenii prin care erau desemnate în cartea de aritmetică târgurile de acest soi. Am aflat că berea ce se servea la masă nu era decât un mijloc de a-i înşela pe părinţi, iar budinca, un pretext de a se stoarce bani. Am aflat că mai toţi băieţii erau încredinţaţi că miss Creakle îl iubea pe Steerforth; lucru care, stând eu în întuneric şi gândindu-mă la glasul lui plăcut, la trăsăturile-i regulate, la purtările-i alese şi la părul lui cel frumos inelat, mi s-a părut foarte posibil. Am aflat că mister Mell nu era un om rău, dar n-avea niciun gologan, şi că, fără îndoială, maică-sa, bătrâna missis Mel, era săracă şi nevoiaşă ca Iov. Atunci miam adus aminte că prânzisem o dată la ea şi cum mi se păruse că bolborosise ceva ca „Charley al meu!“, dar sunt bucuros să spun că n-am suflat nicio vorbă despre acest lucru.

Toate aceste povestiri şi altele pe deasupra s-au întins mult după încheierea ospăţului. De îndată ce s-a isprăvit mâncarea şi băutura, cei mai mulţi dintre musafiri s-au dus să se culce; dar în cele din urmă şi noi, cei care am rămas şi am vorbit în şoaptă sau am ascultat ne-am culcat şi noi pe jumătate dezbrăcaţi.

— Somn uşor, tinere Copperfield, mi-a zis Steerforth. O să te am în vedere.

— Sunteţi prea bun, i-am zis cu recunoştinţă. Vă rămân foarte îndatorat.


 — N-ai vreo soră? m-a întrebat Steerforth, căscând.

— Nu.

— Păcat. Dacă ai fi avut o soră, cred c-ar fi fost o fetiţă drăguţă, sfioasă, cu ochi mari. Mi-ar fi făcut plăcere s-o cunosc. Noapte bună, Copperfield.

— Noapte bună, sir, i-am răspuns.

După ce m-am culcat, am rămas multă vreme gândindu-mă la el şi îmi aduc aminte că m-am ridicat în pat să-l privesc cum stătea întins, în bătaia lunii, cu faţa-i frumoasă întoarsă într-o parte şi capul uşor sprijinit pe un braţ. Îl socoteam o personalitate foarte puternică, şi de aceea gândurile mi se îndreptau către el. Faţa-i luminată de lună nu era întunecată de vălurile mohorâte ale viitorului. Iar în grădina în care am visat că m-am plimbat toată noaptea, urma paşilor era neumbrită. 

Elia
Elia Apr 17
CAPITOLUL VII >>

 „ÎNTÂIUL SEMESTRU“ LA „SALEM HOUSE“ >>

 >>

 >>

A doua zi am început de-a binelea şcoala. M-a impresionat adânc faptul că vacarmul glasurilor, ţin bine minte, s-a prefăcut deodată într-o tăcere de mormânt când, după gustarea de dimineaţă, mister Creakle a intrat şi s-a oprit în prag, rotinduşi privirea asupra noastră ca un căpcăun din basme care-şi cercetează prada. >>

Tungay stătea alături de mister Creakle. N-a fost nevoie, cred, să răcnească: „Tăcere!“, pentru că toţi băieţii încremeniseră şi amuţiseră pe loc. >>

L-am văzut pe mister Creakle vorbind, iar pe Tungay l-am auzit repetându-i cuvintele. >>

— Ei, băieţi, începem un nou semestru. Băgaţi de seamă ce faceţi în acest semestru nou. Vă sfătuiesc să nu vă daţi în lături de la lecţii, pentru că nici eu n-o să mă dau în lături de la pedepse. O să fiu neînduplecat. Degeaba o să vă frecaţi; n-o să puteţi şterge urmele lăsate de nuielele pe care am să vi le trag. Şi acum, cu toţii la treabă, băieţi! >>

După ce-a rostit acest înfricoşător discurs, şi după ce Tungay s-a retras şchiopătând, mister Creakle s-a apropiat de mine şi mi-a spus că ştie că muşc, dar şi el ştie să muşte. Apoi mi-a arătat nuiaua şi m-a întrebat ce credeam despre cogeamite dintele? E destul de ascuţit, ai? Are vârful destul de tăios, ai? Muşcă, ai? Ce zici, muşcă, ai? Şi la fiecare întrebare mă croia atât de crunt cu nuiaua, încât mă zvârcoleam de durere. Astfel s-a săvârşit ritul de iniţiere (cum îi zicea Steerforth) în comunitatea celor de la „Salem House“, şi am început să plâng îndată. >>

Nu vreau să spun că acestea ar fi fost semne de atenţie specială, acordate numai mie. Dimpotrivă, pe măsură ce mister Creakle făcea înconjurul clasei, marea majoritate a elevilor (mai ales cei mici) erau copleşiţi cu mărturii de atenţie de acelaşi soi. >>

În fiece zi, înainte de începerea orelor, jumătate din numărul elevilor se zvârcolea şi plângea; şi mi-e teamă să număr câţi s-au mai zvârcolit şi au plâns până la sfârşitul orelor, în ziua aceea căci nu vreau să las impresia că exagerez. >>

Cred că nicicând n-a existat om pe lume căruia să-i placă profesia sa mai mult decât îi plăcea lui mister Creakle. Când îi croia pe băieţi cu nuiaua, încerca o adevărată desfătare, ca şi cum şi-ar fi potolit o poftă nesăţioasă. Sunt convins că mai ales când se afla în faţa unui băieţaş grăsuţ, nu era în stare să reziste ispitei; băieţaşii grăsuţi parcă îl fascinau şi nu-şi găsea astâmpăr până ce nu-i croia şi nu-i pecetluia pentru tot restul zilei. Eram şi eu grăsun, aşa că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Acuma când mă gândesc la el, mi se ridică sângele la cap şi mă revolt de parcă aş fi aflat totul de la alţii, fără să fi încăput vreodată pe mâna lui. Şi sunt cu atât mai revoltat cu cât acum îmi dau mai bine seama că a fost o brută şi un incapabil, tot atât de nepotrivit pentru postul de mare încredere pe care-l deţinea pe cât ar fi fost de nepotrivit şi pentru acela de Comandant suprem al armatei sau pentru acela de Mare amiral al flotei, ba cred chiar că în oricare dintre aceste două funcţiuni ar fi făcut, probabil, mult mai puţin rău. >>

Iar noi, umili supuşi ai unui idol lipsit de remuşcări, cât de mişei eram în faţa lui! Acuma, când mă gândesc, îmi dau seama ce jalnic debut în viaţă este slugărnicia şi supunerea faţă de un om cu asemenea porniri şi păcate! >>


Iată-mă din nou în bancă, pândindu-i privirea, pândindu-i cu sfiala privirile, în timp ce liniază un caiet de matematică pentru o nouă victimă, ale cărei mâini abia fuseseră croite cu aceeaşi riglă şi care acuma încearcă sa-şi potolească durerea frecându-se cu batista. Am atâtea de făcut! Nu-i pândesc privirile pentru că n-aş avea ce face, ci pentru că ochii lui mă atrag în chip bolnăvicios, din dorinţa, amestecată cu grele temeri, de a şti ce are de gând şi dacă acela căruia îi va veni rândul să sufere voi fi eu sau altul. Băieţii dintr-un şir întreg de bănci îi urmăresc privirile cu aceeaşi încordare. Cred că ştie acest lucru, deşi se preface că habar n-ar avea. Liniind caietul de matematică, se strâmbă cumplit; deodată aruncă o privire chiorâşă înspre şirul nostru şi, înfioraţi, ne aplecăm asupra cărţilor. Dar peste o clipă, iar ne uităm la el. Chemat de el, un nenorocit, găsit vinovat că nu şi-a făcut bine lecţia, se apropie. Vinovatul îşi cere iertare şi făgăduieşte că are să-şi dea toată osteneala pentru a doua zi. Înainte de a-l altoi mister Creakle glumeşte, şi noi, biete javre păcătoase, râdem, râdem albi ca varul, cu inima cât un purice. >>

lată-mă din nou în bancă, într-o toropitoare după-amiază de vară. Un zumzet şi un zvon surd se ridică în jurul meu, de parcă băieţii ar fi nişte muscoi. Gustul neplăcut de grăsime sleită îmi stăruie în gură (luasem masa cu un ceas sau două înainte) şi-mi simt capul ca de plumb. Aş da orice pe lume numai să mă pot culca. Stau cu ochii la mister Creakle şi clipesc din când în când spre el ca un pui de huhurez; când aţipesc o clipă, mi se pare că tot îl mai zăresc printre gene cum liniază caietele de matematică, până ce vine tiptil, pe la spate, şi, plesnindu-mă peste ceafă, mă trezeşte, ca să-l pot vedea mai limpede. >>


Iată-mă din nou pe terenul de joc. Deşi nu-l mai am înaintea ochilor, sunt încă vrăjit de amintirea lui. Fereastra care se află la o mică depărtare de locul unde ştiu că stă la masă îl reprezintă şi privesc ţintă la ea. Dacă îi văd chipul lângă geam, îndată mă schimb la faţă, privindu-l rugător şi supus. Dacă se întâmplă cumva să se uite pe geam, chiar şi cei mai îndrăzneţi (în afară de Steerforth) amuţesc în mijlocul unui chiot sau al unui strigăt şi deodată devin visători. Într-o bună zi, Traddles (cel mai nenorocos copil din lume) a spart geamul acela cu mingea. Tremur şi azi când îmi aduc aminte de impresia cumplită făcută de această întâmplare şi de gândul că mingea a căzut în capul sacrosanct al lui mister Creakle. >>

Bietul Traddles! Cu hainele-i strâmte, sinilii, care făceau ca braţele şi picioarele lui >>

să semene cu nişte cârnaţi sau cu nişte rulade, era cel mai vesel şi cel mai nefericit dintre toţi băieţii. Mereu lua bătaie – cred că n-a fost zi în tot semestrul acela în care să nu simtă nuiaua, în afară de lunea aceea când era sărbătoare şi când a fost croit numai cu rigla peste degetele ambelor mâini – şi mereu se pregătea să-i scrie unchiului său şi să i se plângă, dar de scris nu i-a scris niciodată. După ce stătea un timp cu capul pe pupitru, se liniştea, şi deşi lacrimile încă nu i se uscaseră pe obraji, începea să râdă din nou şi se apuca să deseneze schelete pe tăbliţă. Mă întrebam ce mângâiere poate găsi Traddles în desenarea scheletelor, şi o bună bucată de vreme lam socotit ca pe un fel de schivnic, care, desenând aceste simboluri ale caducităţii, îşi amintea că nici bătaia nu putea dura la nesfârşit. Dar cred acum că le desena pentru că-i venea mai lesne, unde nu era nevoie să-şi bată capul cu amănuntele. >>


Tare era cumsecade Traddles ăsta, şi socotea că băieţii au datoria sfântă de a fi solidari. Din pricina aceasta a şi avut de suferit în mai multe rânduri; îndeosebi o dată când Steerforth a râs în biserică, şi paracliserul l-a crezut vinovat pe Traddles şi l-a scos afară. Parcă şi acum îl văd ieşind sub escortă, însoţit de privirile dispreţuitoare ale enoriei. N-a spus niciodată cine a fost adevăratul vinovat, deşi a doua zi a pătimit, stând la carceră atâtea ceasuri, încât a ieşit de acolo având pe filele dicţionarului său de latină mai multe schelete decât într-un cimitir. E drept însă că a fost şi răsplătit pentru asta. 


Steerforth a declarat că Traddles este departe de a fi o puşlama, şi toţi am găsit că era o laudă cum nu se poate mai mare. În ce mă priveşte (deşi eram mult mai puţin curajos decât Traddles şi nici nu eram de vârsta lui), aş fi fost gata să îndur multe pentru o asemenea răsplată. >>

Pentru mine era o adevărată plăcere să-l văd pe Steerforth la braţ cu miss Creakle, îndreptându-se spre biserică. N-o socoteam pe miss Creakle la fel de frumoasă ca micuţa Em’ly şi nici n-o iubeam (căci nu îndrăzneam), dar găseam că era nespus de atrăgătoare şi de o neîntrecută bunăcuviinţă. Când Steerforth gătit cu pantaloni albi, îi aducea umbrela de soare, mă simţeam mândru că eram prietenul lui. Şi eram sigur că nu se putea să nu-l iubească din toată inima. În ochii mei, mister Sharp şi mister Mell erau desigur oameni de seamă, dar faţă de ei, Steerforth era ceea ce-i soarele faţă de stele. >>

Steerforth a continuat să-mi arate o grijă binevoitoare şi s-a dovedit un prieten foarte util, căci nimeni n-ar fi îndrăznit să se atingă de acela care avea cinstea să se bucure de ocrotirea lui. N-a putut – sau, mai bine zis, nici n-a încercat – să mă apere împotriva lui mister Creakle, care era foarte aspru cu mine; ori de câte ori eram admonestat mai rău ca de obicei, îmi spunea că n-ar fi stricat să am ceva din îndrăzneala lui şi că el n-ar fi îndurat atâtea; interpretam aceste cuvinte drept o încurajare şi îi eram recunoscător. Asprimea lui mister Creakle a avut şi o parte bună, singura de care mi-am putut da seama. De fiecare dată când trecea pe lângă banca mea şi voia să-mi ardă una cu nuiaua, tăbliţa de pe spinarea mea îi stătea în drum; de aceea, nu după mult timp a, pus să mi-o scoată, şi aşa am scăpat de ea. >>

O împrejurare neprevăzută a cimentat şi mai mult prietenia dintre Steerforth şi mine, oferindu-mi mari satisfacţii, în ciuda neajunsurilor pe care le-am avut uneori din pricina ei. Odată, când mi-a făcut cinstea să-mi vorbească pe terenul de joc, m-am încumetat să-i spun că cineva sau ceva – nu mai ştiu despre ce era vorba – îmi aducea aminte de cineva sau de ceva din Peregrine Pickle. Nu mi-a zis nimic atunci, dar seara, când mă pregăteam de culcare, m-a întrebat dacă aveam cartea de care pomenisem. >>

I-am spus că n-o aveam şi i-am povestit în ce împrejurări o citisem, împreună cu toate celelalte cărţi de care am amintit mai înainte. >>

— Şi mai ştii despre ce era vorba în ele? m-a întrebat Steerforth. >>

— O, da! i-am răspuns. Am memorie bună şi cred că mai ştiu foarte bine. >>

— Atunci, ştii ceva, tinere Copperfield? Să mi le povesteşti. Adorm greu, şi de obicei dimineaţa mă trezesc devreme. O să mi le povesteşti pe rând. Aşa ca în O mie şi una de nopţi. >>

M-am simţit cât se poate de măgulit de această propunere şi am pus-o în aplicare chiar în seara aceea. Nu sunt în măsură să spun şi nici n-aş vrea să-mi aduc aminte cum i-am masacrat pe autorii mei favoriţi cu prilejul interpretării operelor respective; dar credeam cu adevărat în ei şi aveam un fel serios şi simplu de a istorisi; şi aceste însuşiri mi-au fost de mult folos. >>

Neajunsul era că deseori, seara, picam de somn sau eram plictisit şi nu-mi ardea să reiau povestirea, şi atunci era o adevărată caznă, dar n-aveam încotro; căci, fireşte, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să-l dezamăgesc sau să-l supăr pe Steerforth. De asemenea, dimineaţa, când mă simţeam moleşit şi când aş fi avut poftă să mai dorm un ceas, mi-era tare neplăcut să mă văd trezit din somn ca Şeherezada şi să fiu silit să-i înşir o poveste lungă până ce suna deşteptarea; dar Steerforth era neînduplecat; şi cum, în schimb, mă ajuta să-mi fac adunările şi temele şi orice lucrare ce-mi părea prea grea, nu ieşeam păgubit din această afacere. Nu se cade însă să fiu nedrept cu mine însumi. Nu am fost mânat s-o fac nici de interes, nici de motive egoiste şi nici de teama lui Steerforth. Îl admiram, îl iubeam, şi pentru mine, preţuirea lui era cea mai mare răsplată. Ţineam atât de mult la ea, încât şi acum, când mă gândesc la aceste fleacuri, mă simt adânc mişcat. >>

Steerforth era şi foarte prevenitor cu mine, şi într-o anumită împrejurare şi-a manifestat această trăsătură cu o fermitate care cred că i-a cam făcut să sufere pe bietul Traddles şi pe ceilalţi. Scrisoarea făgăduită de Peggotty – o scrisoare nespus de încurajatoare – a sosit în primele săptămâni ale semestrului şi o dată cu ea am primit un cake, multe portocale şi două sticle de sirop de anglice. Am depus această comoară, precum se cuvenea, la picioarele lui Steerforth şi l-am rugat să hotărască. >>

— Ascultă, tinere Copperfield, să-ţi spun ceva, a zis Steerforth, siropul o să-l păstrăm ca să-ţi uzi gâtlejul când îmi istoriseşti. >>

Propunerea lui m-a făcut să roşesc şi l-am rugat, sfios, să nu stăruie. Dar mi-a răspuns că întrucât băgase de seamă că adesea vorbeam cam răguşit, cam gâjâit – acestea au fost cuvintele lui – fiecare picătură avea să fie folosită aşa cum a hotărât. Prin urmare, siropul a fost închis în lădiţa lui, de unde scotea câte puţin într-o sticluţă, şi printr-un pai înfipt în dop îmi dădea să beau ori de câte ori i se părea că aş avea nevoie de un întăritor. Uneori, ca băutura să fie mai eficace, avea bunăvoinţa să stoarcă câteva picături de zeamă de portocală în sirop sau să-l mai învioreze cu ghimbir sau să toarne o picătură de piperment. Şi deşi n-aş putea spune că prin aceste adăugiri căpăta o aromă mai bună sau c-ar fi fost băutura cea mai potrivită dimineaţa, pe stomacul gol, sau seara, înainte de culcare, totuşi o sorbeam cu recunoştinţă şi eram foarte mişcat de atenţia lui.  >>

Mi s-a părut că Peregrine Pickle a durat câteva luni de zile şi că celelalte istorisiri au cerut încă şi mai multă vreme. Îndeplinirea învoielii n-a suferit niciodată din lipsă de material, şi siropul a durat cam atâta cât şi povestirile. Bietul Traddles – nu pot să mă gândesc la băiatul acesta fără să nu-mi vină să râd şi fără ca în acelaşi timp să nu simt umezindu-mi-se ochii – juca, de obicei, rolul corului antic, se prefăcea că se prăpădeşte de râs la părţile hazlii şi că e cuprins de groază ori de câte ori ajungeam la un pasaj sinistru, şi foarte adesea mă punea în mare încurcătură. Îmi amintesc că una din glumele lui preferate era să clănţăne din dinţi, de câte ori, povestind de aventurile lui Gil Blas, pomeneam de un alguazil; şi ţin bine minte că atunci când Gil Blas s-a întâlnit la Madrid cu căpetenia hoţilor, bietul Traddles a mimat cu atâta foc un acces de spaimă, încât a fost auzit de mister Creakle, care tocmai trecea pe coridor, şi s-a ales cu o bătaie straşnică pentru tulburarea liniştii în dormitor. >>

Ce înclinaţii spre romantism şi visare voi fi avut din născare au fost stimulate de atâta povestit pe întuneric; şi din acest punct de vedere se prea poate ca această îndeletnicire să nu-mi fi făcut cine ştie ce serviciu. Dar faptul că în dormitorul nostru eram răsfăţat şi că eram conştient de preţuirea de care mă bucuram în rândul băieţilor, deşi eram cel mai mic dintre ei, m-a îndemnat să-mi dau cea mai mare silinţă. Într-o şcoală în care domneşte cruzimea, fie că directorul e un neghiob sau nu, nu se poate învăţa mare lucru. Nu cred să fi existat vreo şcoală ai cărei elevi să fie mai neştiutori decât conşcolarii mei; prea erau hărţuiţi, prea erau des bătuţi ca să aibă capul la învăţătură; nu puteau învăţa cu folos, aşa cum nimeni nu se alege cu vreun folos când în permanenţă se abat asupra lui nenorociri, suferinţe şi griji. Dar orgoliul meu copilăresc şi ajutorul lui Steerforth mi-au dat oarecare imbold; şi cu toate că asta nu m-a ferit de pedepse, am izbutit, spre deosebire de ceilalţi băieţi, să prind, cât am urmat acolo, câteva firimituri de învăţătură. >>

În această privinţă, mister Mel, care mi-a arătat o simpatie de care îmi amintesc cu recunoştinţă, mi-a dat un deosebit ajutor. De aceea m-a mâhnit întotdeauna atitudinea lui Steerforth faţă de mister Mell, căci căuta în mod sistematic să-l facă de râs, rareori lăsând să-i scape vreun prilej de a-l jigni sau de a-i îndemna pe alţii s-o facă. Lucrul ăsta m-a tulburat multă vreme, mai ales că îi povestisem lui Steerforth – faţă de care nu eram în stare să păstrez niciun secret, după cum nu puteam ascunde de el nicio prăjitură sau vreun alt bun lumesc – despre cele două bătrâne la care mă dusese mister Mell şi mi-era teamă ca nu cumva, din dorinţa de a-l înjosi pe mister Mell, să lase să-i scape vreo vorbă. >>

Aş putea spune că nici unuia dintre noi nu i-a dat prin gând în dimineaţa aceea, când am luat gustarea în odăiţa bătrânelor şi am aţipit la umbra penelor de păun, în sunetul piculinei, ce urmări va avea trecerea neînsemnatei mele persoane prin acel azil. Şi vizita aceea a avut totuşi urmări neprevăzute şi destul de grave, în felul lor. >>

Într-o zi, când mister Creakle n-a putut să iasă din odaie, fiind bolnav – ceea ce, fireşte, a stârnit veselie în toată şcoala – s-a făcut mare tărăboi în timpul orelor de dimineaţă. Băieţii se simţeau atât de voioşi şi atât de mulţumiţi, încât nu era chip să-i potoleşti. Deşi temutul Tungay, cu piciorul lui de lemn, şi-a făcut apariţia de două ori sau de trei ori şi a însemnat numele celor mai de seamă vinovaţi, nimeni nu s-a sinchisit, căci, ştiind că în orice caz a doua zi vom fi pedepsiţi cu toţii, socoteam că este mai înţelept să petrecem acuma.


 >>De fapt, fiind sâmbătă în ziua aceea nu aveam ore decât dimineaţa. Dar pentru că gălăgia de pe terenul de joc l-ar fi indispus pe misterCreakle şi pentru că vremea nu era prielnică de plimbare, s-a hotărât să rămânem în clasă şi după-amiază, dându-nise teme mai uşoare, anume ticluite pentru acea împrejurare. Era ziua în care mister Sharp obişnuia să se ducă la oraş ca să-şi onduleze peruca; de aceea, sarcina de a supraveghea clasa îi reveni lui misterMell, în spinarea căruia cădeau toate corvezile.

Dacă aş putea găsi cea mai slabă asemănare între o făptură atât de blândă cum era mister Mell şi un taur sau un urs, atunci, vorbind despre clipele când tărăboiul a ajuns la culme în după-amiaza cu pricina, aş spune că era ca un taur sau ca un urs încolţit de o mie de câini de vânătoare. Parcă-l văd cum, ţinându-şi fruntea îndurerată cu mâna aceea osoasă, îşi pleca privirea asupra cărţii ce o avea în faţă, străduindu-se din răsputeri să-şi urmeze munca istovitoare în mijlocul unui vacarm care l-ar fi năucit şi pe preşedintele Camerei Comunelor. Unii băieţi o zbugheau de la locurile lor, jucând leapşa cu colegii; alţii râdeau zgomotos, cântau, flecăreau, ţopăiau, urlau; alţii băteau din picioare, alţii se învârteau în jurul lui mister Mell rânjind, strâmbându-se, maimuţărindu-se după el, unii pe la spate, iar alţii chiar în faţa lui, făcând haz de sărăcia lui, de încălţările lui, de hainele lui, de maică-sa, de tot ceea ce avea şi faţă de care s-ar fi cuvenit să arate respect. >>

— Linişte! a izbucnit deodată mister Mell, ridicându-se şi lovind cu cartea în catedră. Ce înseamnă asta? Aţi întrecut măsura. E exasperant. De ce vă purtaţi aşa cu mine, băieţi? >>

Lovise catedra cu cartea mea; mă aflam lângă el şi, urmărindu-i privirile care cercetau clasa, am băgat de seamă cum toţi băieţii au înlemnit brusc, unii miraţi, alţii pe jumătate înfricoşaţi, iar câţiva regretând parcă cele întâmplate. >>

Steerforth îşi avea locul în fundul clasei, la celălalt capăt al lungii încăperi. Când privirea lui mister Mell s-a oprit asupra lui, stătea cu spatele rezemat de zid, cu mâinile în buzunare şi se uita la mister Mell, ţinându-şi buzele ţuguiate ca şi cum ar fi fluierat. >>

— Taci, mister Steerforth, i-a zis. >>

— Ba să taci dumneata, i-a întors vorba Steerforth, înroşindu-se. Cu cine crezi că vorbeşti? >>

— Stai jos, i-a zis mister Mell. >>

— Ba să stai jos dumneata şi să faci bine să-ţi vezi de treabă. >>

S-au auzit câteva chicoteli şi câteva aplauze; dar mister Mell era atât de palid, încât tăcerea s-a aşternut deodată în toată clasa, iar un băiat care se repezise în spatele lui ca s-o imite în bătaie de joc pe mama profesorului, se răzgândi şi se prefăcu c-ar vrea să-şi ascută pana. >>

— Te-nşeli dacă îţi închipui că nu ştiu ce putere ai asupra băieţilor de aici, sau că n-am văzut cum de câteva minute încoace îi asmuţi pe cei mici să mă insulte în fel şi chip, a spus mister Mell şi, în acea clipă, şi-a lăsat, presupun, fără gând rău, mâna pe creştetul meu. >>

— Nici nu-mi dau osteneala să mă ocup de dumneata, aşa că n-am cum să mă înşel, i-a răspuns Steerforth rece. >>

— Şi când profiţi de situaţia de privilegiat de care te bucuri aici, a urmat mister >>

Mell, căruia îi tremurau buzele, ca să jigneşti un gentleman… — Un ce?… Să-l văd şi eu, unde-i? i-a tăiat vorba Steerforth. >>

Deodată cineva a strigat: >>

— Ruşine, Steerforth! E urât ce faci! >>

Era Traddles. Dar mister Mell l-a dezamăgit, poftindu-l să-şi ţină limba. >>

— … ca să jigneşti un om care n-a avut noroc în viaţă şi care nu te-a jignit niciodată cu nimic, mai ales că eşti de ajuns de vârstnic şi de înţelept ca să-ţi dai seama că sunt destule motive pentru care n-ar trebui să-l jigneşti, a urmat mister Mell, şi buzele îi tremurau din ce în ce mai tare, atunci săvârşeşti o faptă josnică, o mârşăvie! Şi acuma poţi să stai jos sau să rămâi în picioare, cum pofteşti! Copperfield, citeşte mai departe! >>

— Stai puţin tinere Copperfield, mi-a zis Steerforth înaintând către mijlocul clasei. Mister Mell, vreau să-ţi spun ceva o dată pentru totdeauna. 


Dacă îţi permiţi să spui despre mine că sunt josnic sau mârşav, sau, cam aşa ceva, eşti un cerşetor neruşinat! Că, oricum, eşti un cerşetor, ştii bine. Dar când vorbeşti astfel, eşti un cerşetor neruşinat.

Nici acum nu sunt lămurit dacă Steerforth era cât pe-aci să-l lovească pe mister Mell sau dacă mister Mell era cât pe-aci să-l lovească pe Steerforth, sau dacă amândoi se pregăteau să se încaiere. Dar am văzut deodată că toţi băieţii au încremenit, de parcă s-ar fi prefăcut în stane de piatră, şi atunci l-am văzut pe mister Creakle în mijlocul clasei, cu Tungay alături, şi am zărit-o pe missis Creakle cu fiica ei în dreptul uşii, urmărind scena cu un aer înfricoşat. Mister Mell a rămas câteva clipe nemişcat, cu capul în mâini şi coatele sprijinite pe catedră. >>

— MisterMell! a răcnit mister Creakle, scuturându-l de braţ. Şi de astă dată glasul lui s-a auzit atât de bine, încât Tungay a găsit că nu mai era nevoie să-i repete cuvintele. Sper că nu ţi-ai pierdut minţile! >>

— Nu, sir, nu! i-a răspuns, mister Mell, ridicându-şi capul din palme, clătinându-l şi frângându-şi mâinile foarte tulburat. Nu, mister Creakle, nu mi le-am pierdut… miam… mi-am păstrat cumpătul, sir! Numaică ar fi fost… ar fi fost mai bine, mister Creakle, dacă nu vi le-aţi fi pierdut dumneavoastră! Ar… ar fi fost mult mai bine, sir, şi mult mainimerit, sir! M-ar fi ferit de o neplăcere în plus, sir. >>

MisterCreakle l-a privit cu severitate, apoi a pus mâna pe umărul lui Tungay şi, urcându-se cu picioarele pe banca cea mai apropiată, s-a aşezat pe un pupitru. De pe acest tron s-a uitat o dată sever la mister Mell, care, la fel de tulburat continua să-şi clatine capul şi să-şi frângă mâinile; apoi, întorcându-se către Steerforth, i-a spus: >>

— Pentru că dânsul nu binevoieşte să mă lămurească, spune-mi dumneata, ce s-a întâmplat? >>

Steerforth a ocolit câtva timp întrebarea, rămânând tăcut şi privindu-şi cu dispreţ şi mânie adversarul. Ţin bine minte că până şi în clipa aceea m-am gândit, fără să vreau, cât de mândru arăta Steerforth şi cât de plouat şi necioplit părea mister Mell, alături de el. >>

— Aş vrea să ştiu ce-a vrut să spună când s-a referit la privilegiaţi? a întrebat, în cele din urmă, Steerforth. >>

— Privilegiaţi? a repetat mister Creakle, şi pe loc vinele de pe frunte i s-au umflat. Cine a vorbit de privilegiaţi? >>

— Dumnealui, a răspuns Steerforth. >>

— Şi, mă rog, ce ai vrut să spui cu asta? a izbucnit mister Creakle, întorcându-se supărat către asistentul său. >>

— Am vrut să spun, a dat să răspundă acesta cu glasul stins, am vrut să spun ceea ce am spus: că niciun elev nu are dreptul să folosească poziţia privilegiată pe care o are ca să mă înjosească. >>

— Să te înjosească pe dumneata? a exclamat mister Creakle. Asta-i culmea! Dar dămi voie să te întreb, cum dracu te cheamă – şi aici mister Creakle şi-a încrucişat braţele pe piept, cu nuia cu tot, şi şi-a încruntat atât de tare sprâncenele, încât abia i se mai zăreau ochii mici îndărătul lor – dă-mi voie să te întreb dacă pomenind de privilegiaţi, nu ai nesocotit respectul ce-mi e datorat? Respectul ce mi-e datorat mie, ca director al acestei instituţii ca şi ca patron al dumitale, a adăugat mister Creakle, întorcând subit capul în direcţia lui mister Mell. >>

— Sunt gata să recunosc că am greşit, încuviinţă mister Mell. Dacă mi-aş fi păstrat sângele rece, n-aş fi făcut-o. >>

Aici Steerforth interveni: >>

— A mai zis că sunt josnic şi că sunt mârşav, şi atunci i-am spus că e un cerşetor. Recunosc deschis că de mi-aş fi păstrat sângele rece, poate că n-aş fi rostit acest cuvânt. Dar l-am spus, şi sunt gata să trag toate consecinţele. >>

Fără să mă gândesc că nu risca, pesemne, nimic, aceste cuvinte semeţe m-au înflăcărat. I-au impresionat şi pe băieţi, căci s-a auzit un murmur de aprobare, deşi nimeni n-a scos o vorbă. >>

— Deşi sinceritatea dumitale îţi face cinste, a zis mister Creakle, fără îndoială că îţi face cinste… mă mir, trebuie să ţi-o spun, Steerforth, că ai putut arunca un asemenea epitet unei persoane care lucrează la „Salem House“. >>

Steerforth chicoti. >>

Elia
Elia Apr 17
- continuare vol VII -


— Ăsta, sir, nu-i un răspuns satisfăcător la observaţia mea, l-a mustrat mister Creakle. Trebuie să-ţi spun, Steerforth, că aştept de la dumneata mai mult decât atât. Dacă alături de chipeşul Steerforth, mister Mell mi se părea necioplit, ce să mai spun cum mi se părea mister Creakle? — N-are decât să mă dezmintă, a zis Steerforth. — Ce să dezmintă? s-a răstit mister Creakle. Că e un cerşetor? Cum adică, vrei să spui că se duce pe undeva să cerşească? — Dacă nu e el însuşi cerşetor, atunci o rudă apropiată de-a lui este, a stăruit Steerforth. Şi e totuna! Mi-a aruncat o privire şi, în acelaşi timp, mister Mell m-a bătut prieteneşte pe umăr. M-am uitat la mister Mell şi am simţit cum roşeam şi cum inima îmi era covârşită de mustrări, dar ochii lui mister Mell erau aţintiţi asupra lui Steerforth. A continuat să mă bată prieteneşte pe umăr, fără a-şi lua privirea de la el. — Deoarece aşteptaţi să mă explic, a urmat Steerforth, şi să lămuresc ce am înţeles prin aceste cuvinte, n-am de spus decât atâta, mister Creakle: maică-sa trăieşte întrun azil din pomana altora. Privindu-l şi mai departe în ochi pe Steerforth, şi bătându-mă prieteneşte pe umăr, mister Mell a murmurat ceva; dată nu mă înşel, a spus ca pentru sine: — Da, asta era. Încruntat, dar cu prefăcută politeţe, mister Creakle s-a întors către subalternul sau. — Ai auzit, mister Mell, ce a spus acest gentleman. Te rog, dacă vrei, să ai bunătatea şi să dezminţi aici, în faţa clasei, acest lucru. — Ce-a spus e adevărat, sir, şi n-am nimic de dezminţit, declară mister Moll în mijlocul unei tăceri de mormânt. Ceea ce a spus e adevărat. — Atunci, te rog, a urmat mister Creakle, plecându-şi capul într-o parte şi rotinduşi ochii prin clasă, fii atât de bun şi mărturiseşte aici, în faţa tuturor, că până în clipa de faţă această împrejurare n-a fost cunoscută de mine. — În mod direct, cred că nu, a răspuns mister Mell. — Precis nu ştii? Într-adevăr nu ştii? — Presupun că niciodată n-aţi crezut c-aş avea o situaţie materială strălucită. Vă este însă cunoscută situaţia ce o am acum aici şi am avut-o întotdeauna. — Dacă ridici această chestiune, a zis mister Creakle; şi vinele i s-au umflat mai tare ca oricând, mă tem că ai avut o situaţie falsă şi că te-ai înşelat, confundând această şcoală cu un orfelinat. Să nu vă fie cu supărare, mister Mell, trebuie să ne despărţim. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. — Cel mai bine ar fi s-o facem chiar acum, îi răspunse mister Mell, ridicându-se. — Cum pofteşti! a exclamat mister Creakle. — Îmi iau rămas bun de la dumneata, mister Creakle, şi de la voi toţi, a spus mister Mell, plimbându-şi privirea prin clasă şi bătându-mă din nou, prieteneşte, pe umăr. Ţie, James Steerforth, nu îţi pot ura, acum, la plecare, altceva decât să ajungi cândva să te ruşinezi de ceea ce ai făcut azi. Deocamdată, n-aş putea să consider că mi-ai fi prieten mie sau vreunuia dintre cei ce-mi sunt dragi. Mi-a mai pus încă o dată mâna pe umăr; apoi şi-a luat piculina şi cele câteva cărţi pe care le avea în sertarul catedrei şi, lăsând cheia în broască, pentru urmaşul său, a părăsit clasa cu modestul lui avut sub braţ. După aceea, prin mijlocirea lui Tungay, mister Creakle a ţinut o cuvântare, mulţumindu-i lui Steerforth pentru că apărase (deşi, poate, cu prea multă căldură) fiinţa şi bunul renume al şcolii de la „Salem House“; şi a încheiat strângându-i mâna lui Steerforth, în timp ce noi am strigat, nu prea ştiu de ce, dar cred că pentru Steerforth, de trei ori ura, şi de aceea, deşi eram foarte mâhnit, am luat şi eu parte cu înflăcărare la aceste ovaţii. Apoi mister Creakle la bătut pe Tommy Traddles, care, în loc să se bucure, ca ceilalţi băieţi, plângea din pricina plecării lui mister Mell, şi în cele din urmă mister Creakle s-a dus să-şi reia locul pe divanul sau patul pe care-l părăsise. Rămaşi singuri, ne-am uitat, după câte-mi amintesc, cam fâstâciţi unii la alţii. În ce mă priveşte, mă simţeam atât de mâhnit şi atât de chinuit de remuşcări pentru rolul ce-l jucasem în această întâmplare, încât pentru nimic în lume nu mi-aş fi putut stăpâni lacrimile dacă nu mi-ar fi fost teamă că Steerforth, care vedeam că mereu se uita la mine, mi le va lua în nume de rău, socotindu-le ca un gest neprietenesc, sau că, ţinând seama de deosebirea de vârstă dintre noi şi de sentimentele ce nutream pentru el, va considera ca nelalocul ei manifestarea emoţiei care mă copleşea. Steerforth se arăta foarte supărat pe Traddles şi spunea că îi părea bine că o păţise. Bietul Traddles, care depăşise prima fază a deznădejdii sale şi nu-şi mai ţinea capul pe bancă, ci se consola, ca de obicei, desenând schelete, i-a răspuns că puţin îi păsa. După părerea lui, mister Mell fusese nedreptăţit. — Cine l-a nedreptăţit, fetiţo? a întrebat Steerforth. — Chiar dumneata. — Dar ce i-am făcut? — Ce i-ai făcut? L-ai jignit şi l-ai făcut să-şi piardă slujba. — L-am jignit? a repetat, dispreţuitor, Steerforth. Sunt sigur că o să-i treacă repede! Nu e atât de gingaş ca dumneata, miss Traddles. Cât despre slujba lui – care era foarte bună, nu-i aşa? – crezi oare că n-o să scriu acasă şi n-o să am grijă să i se trimită ceva bani? Aşa crezi, Polly! Am socotit cu toţii că Steerforth era cât se poate de mărinimos, căci maică-sa era văduvă şi bogată şi, după câte se zicea, era totdeauna gata să-i îndeplinească orice dorinţă. Aşadar, am fost foarte mulţumiţi că Traddles şi-a primit lecţia cuvenită şi lam ridicat în slavă pe Steerforth; mai ales după ce a binevoit să ne spună că tot ceea ce făcuse era numai pentru binele şi de dragul nostru şi că, prin fapta lui dezinteresat, ne făcuse un mare serviciu. Dar trebuie să mărturisesc că în seara aceea, pe întuneric, în vreme ce le istoriseam mai departe o poveste, mi s-a părut de câteva ori că-mi sună jalnic în urechi piculina lui mister Mell; şi că atunci când, în cele din urmă, Steerforth obosind, m-am culcat, mi s-a năzărit că piculina zicea undeva atât de trist, încât m-am simţit foarte nefericit. Curând însă l-am dat uitării, căci am căzut în extaz în faţa lui Steerforth, care, până să i se găsească un înlocuitor lui mister Mell, a preluat cu nonşalanţă şi dezinvoltură câteva din orele acestuia, predând fără carte (aveam impresia că ştie totul pe de rost). Înainte de a-şi lua serviciul în primire, noul profesor, care mai înainte fusese la o şcoală secundară, a fost poftit într-o zi la masă, ca să-i fie prezentat lui Steerforth. Acesta l-a plăcut şi ne-a spus că era un om de ispravă. Fără a pricepe întocmai ce voia să spună, bizuindu-mă pe aprecierea lui, i-am arătat o mare stimă şi n-am pus nicio clipă la îndoială cunoştinţele sale excepţionale, deşi cu mine nu şi-a dat nici pe departe osteneala pe care şi-o dăduse mister Mell. În cursul semestrului nu s-a mai întâmplat decât un singur eveniment, ieşit din făgaşul banal al vieţii şcolare de fiece zi, care mi-a lăsat o impresie neştearsă până în ziua de azi. Multe sunt pricinile pentru care a rămas neştearsă. Într-o după-amiază, când eram cu toţii buimaci de oboseală, iar mister Creakle croia nemilos în dreapta şi în stânga, Tungay a intrat în clasă şi a strigat cu vocea lui răsunătoare: — Vizite pentru Copperfield! A schimbat apoi câteva cuvinte cu mister Creakle, informându-l cine erau vizitatorii şi întrebându-l unde să-i primească; potrivit obiceiului, de îndată ce auzisem această veste, mă sculasem în picioare şi mă simţeam aproape leşinat de spaimă şi uimire, când am fost poftit să mă duc pe scara din dos şi să-mi pun un guleraş curat înainte de a mă prezenta în sufragerie. Am îndeplinit degrabă aceste porunci, într-o fierbere cum nu mai cunoscusem; şi când am ajuns la uşa sufrageriei şi mi-a dat în minte că ar putea fi mama – până atunci socotisem că nu putea fi decât sau mister Murdstone, sau soră-sa – m-am oprit, am luat mâna de pe clanţă şi am plâns o bucată înainte de a intra. La început n-am văzut pe nimeni; dar simţind că uşa se împiedica de cineva, m-am uitat după uşă, şi, spre uimirea mea, i-am văzut pe mister Peggotty şi pe Ham, care, înghesuindu-se unul într-altul lângă perete, îmi făceau plecăciuni cu pălăriile în mână. Nu m-am putut stăpâni şi am pufnit în râs; dar am râs nu atât de înfăţişarea lor, cât de bucurie că-i vedeam. Ne-am strâns mâinile cu multă căldură; şi am râs şi am râs până ce am fost nevoit să-mi scot batista ca să-mi şterg lacrimile. Mister Peggotty (care, ţin minte, a stat cu gura căscată tot timpul vizitei) s-a arătat foarte îngrijorat văzându-mă cum îmi ştergeam lacrimile şi l-a îmboldit pe Ham să spună ceva. — Sus inima, mas’r Davy! mi-a zis Ham, zâmbind, cum îi era obiceiul. Etete com a mai crescut ’nealui! — Adevărat, am crescut? am întrebat, ştergându-mi ochii. Nu ştiu să fi plâns pentru ceva anume; pesemne îmi dădeau lacrimile numai pentru că revedeam nişte vechi prieteni. — A crescut, mas’r Davy! Etete com a mai crescut ’nealui! a strigat Ham. — Com a mai crescut! a repetat mister Peggotty. Au început să râdă privindu-se unul pe celălalt şi m-au făcut şi pe mine să râd din nou, şi apoi toţi trei am râs, mai-mai să-mi vină din nou a plânge. — Nu cumva ştiţi ce face mama, mister Peggotty? l-am întrebat. Şi ce face scumpa, scumpa şi buna mea Peggotty? — Straşnic! mi-a răspuns mister Peggotty. — Şi micuţa Em’ly, şi missis Gummidge? — Straşnic! mi-a răspuns mister Peggotty. A urmat o tăcere. Ca să-i pună capăt, mister Peggotty a scos din buzunare doi homari uriaşi, un crab enorm şi un sac mare de pânză plin cu crevete, pe care i le-a pus în braţe lui Ham. — Mă-nţelegeţi, a zis mister Peggotty, când aţi stat la noi, am văzut că vă plăceau bunătăţile astea, aşa c-am îndrăznit… Mămuca i-o fiert chiar ea. Missis Gummidge i-o fiert. Da!… a zis mister Peggotty, vorbind rar şi stăruind parcă anume, pentru că nu găsea alt subiect de conversaţie. Missis Gummidge, zău, vă spun, chiar ea i-o fiert. I-am mulţumit. După ce i-a aruncat o privire lui Ham, care stătea şi se uita zâmbind la crustacee, fără să caute să-i vină în ajutor, mister Peggotty a urmat: — Vedeţi, mulţumită vântului şi fluxului care ne-au fost prielnice, am ajuns la Gravesen’ cu una din bărcile noastre din Yarmouth. Soră-mea mi-o scris com se cheamă locul ăsta de aici şi mi-o spus că de o să ajung comva, din întâmplare, la Gravesen’, să trec neapărat să văd ce face mas’r Davy şi să-i dau salutările cuvenite şi tare smerite orari de bine din parte-i, şi să-i dau ştire că famelia o duce straşnic de bine. Chiar aşa! Vedeţi, când m-oi întoarce, micuţa Em’ly o să-i scrie soră-mi că v-om văzut şi c-o duceţi şi ’neavoastră straşnic de bine şi aşa mai departe, roată, ca la căluşei. A trebuit să stau şi să chibzuiesc puţin până să pricep ce voia să spună mister Peggotty prin această metaforă, care desemna lanţul corespondenţei. După aceea, iam mulţumit călduros şi am adăugat – deşi îmi dădeam seama cum îmi roşeau obrajii – că şi micuţa Em’ly s-o fi schimbat de când mergeam împreună să culegem scoici şi pietricele de pe plajă. — S-o făcut aproape cât o femeie, atât de mult o crescut, mi-a spus mister Peggotty. Întrebaţi-l şi pe el! Voia să spună să-l întreb pe Ham, care, cu punga cu crevete în faţă, încuviinţa şi râdea încântat. — Şi ce frumoasă s-a făcut! a zis mister Peggotty, cu faţa îmbujorată.  — Şi com mai învaţă! a adăugat Ham. — Şi ce scris are! a zis mister Peggotty. Negru ca tăciunele! Şi mare, că-l poţi vedea de la orice depărtare! Era o încântare să vezi cum se mai înflăcăra mister Peggotty când îşi amintea de mica lui slăbiciune. Îl văd şi acum cu faţa-i deschisă şi păroasă, radiind de o dragoste şi de o mândrie indescriptibile. Ochii lui, care te privesc drept în faţă, se aprind şi scapără însufleţiţi parcă de o flacără din adâncuri. Pieptul lat i se umflă de plăcere. De emoţie, mâinile-i mari şi puternice se încleştează; şi subliniază ceea ce spune mişcând braţul drept, care, văzut cu ochii mei de pitic, pare cât un baros. Ham părea aproape la fel de înflăcărat. Cred că amândoi mi-ar fi vorbit mult mai mult despre ea dacă nu i-ar fi tulburat apariţia neaşteptată a lui Steerforth, care, văzându-mă că stăteam de vorbă într-un colţ cu doi străini, a încetat să fredoneze cântecul cu care intrase pe buze, şi dând să iasă, mi-a zis: — Nu ştiam că erai aici, tinere Copperfield! (Căci, de obicei, nu acolo erau primiţi oaspeţii.) Nu sunt sigur dacă l-am chemat înapoi spre a mă mândri că am un prieten ca Steerforth sau din dorinţa de a-i explica acestuia cum de aveam un prieten ca mister Peggotty. I-am zis, cu sfială, – Doamne-Dumnezeule, cum îmi aduc aminte de aceste amănunte, după atâta amar de vreme!  Te rog, Steerforth, nu pleca. Dumnealor sunt doi pescari din Yarmouth – oameni buni şi cumsecade – rude ale dădacei mele, care au venit de la Gravesend să mă vadă. — A, ah! a exclamat Steerforth, întorcându-se. Îmi pare bine de cunoştinţă. Cum vă simţiţi? Avea un fel de a se purta atât de plăcut, vesel, firesc dar nicidecum insolent, încât mai cred şi acum că exercita un adevărat farmec. Şi mai cred că datorită ţinutei şi sănătăţii sale, glasului său foarte armonios şi frumuseţii chipului şi a siluetei, cât şi, pe cât ştiu, datorită unei înnăscute puteri, de atracţie (pe care cred că numai puţini oameni o au), emana o vrajă căreia era doar prea firesc să i te supui şi căreia nu mulţi puteau să-i ţină piept. Mi-am dat seama că şi prietenii mei s-au simţit la largul lor şi că îndată au fost gata să-şi deschidă inima în faţa lui. — Vă rog, mister Peggotty, să le spuneţi şi celor de acasă, când le veţi trimite scrisoarea, că mister Steerforth e foarte drăguţ cu mine şi nu ştiu ce m-aş fi făcut aici fără el, am zis eu. — Copilării! făcu Steerforth, râzând. Nici să nu le pomeniţi de aşa ceva. — Şi dacă mister Steerforth o să vină vreodată în Norfolk sau în Suffolk, în timp ce voi fi şi eu acolo, atunci puteţi fi sigur, mister Peggotty, că o să-l aduc, fireşte, cu voia lui, la Yarmouth, să vadă casa dumneavoastră, am adăugat. Crede-mă, Steerforth, de când eşti n-ai văzut o casă mai nostimă. E amenajată într-un barcaz! — Chiar într-un barcaz? s-a mirat Steerforth. Nici că s-ar putea o casă mai potrivită pentru un marinar desăvârşit ca dumnealui. — Chiar aşa, sir, chiar aşa! întări Ham, zâmbind. Aveţi dreptate, tinere domn. Mas’r Davy, are dreptate ’nealui. Un marinar desăvârşit! Ho-ho! Într-adevăr, asta şi e! Deşi modestia îl oprea să-şi însuşească atât de zgomotos lauda ce i se adusese, mister Peggotty era la fel de încântat ca şi nepotul său. — Com să vă spun, sir, a zis el surâzător, făcând o plecăciune şi netezind extremităţile fularului pe piept, vă mulţumesc, sir, vă mulţumesc! Mă străduiesc şi eu, sir, în meseria mea. — Nici cel mai vrednic om nu poate face mai mult, mister Peggotty, i-a zis Steerforth, care îi reţinuse numele. — Pon rămăşag că şi ’neavoastră, sir, faceţi la fel, a răspuns mister Peggotty clătinând din cap, şi încă foa’te bine, foa’te bine, sir! Vă mulţumesc, sir. Vă rămân foa’te îndatorat, sir, că m-aţi primit atât de bine. Sunt cam necioplit, sir, dar plin de râvnă, cel puţin nădăjduiesc că sunt plin de râvnă, mă-nţelegeţi. N-aveţi cine ştie ce de văzut în casa mea, sir, dar vă stau din toată inima la dispoziţie dac-o să veniţi vreodată cu mas’r Davy s-o vedeţi. Sunt ca un codobelc, chiar aşa! a râs mister Peggotty, voind să spună de fapt că era un melc, căci făcea aluzie la faptul că nu se îndura să plece, deşi dăduse să se retragă după fiecare frază. Şi vă doresc tot binele şi vă urez amândurora fericire! Ham a repetat aceleaşi urări şi ne-am despărţit foarte buni prieteni. În seara aceea am fost cât pe-aci să-i povestesc lui Steerforth despre micuţa Em’ly, dar m-am sfiit săi pomenesc numele şi mi-a fost teamă să nu râdă de mine. Îmi aduc aminte că am rămas multă vreme gândindu-mă oarecum stânjenit la vorbele lui mister Peggotty, care-mi spusese că micuţa Em’ly devenise aproape o femeie; până la urmă, însă, miam zis că era o prostie. Nevăzuţi de nimeni, am dus crustaceele, sau „micile bunătăţi“, cum le numise cu modestie mister Peggotty, în dormitorul nostru şi am mâncat straşnic în seara aceea. Dar până la urmă, Traddles a păţit-o. Era prea ghinionist ca să-i poată prii, ca şi celorlalţi, o masă bună. Toată noaptea i-a fost rău din pricina crabilor; şi după ce l-au îndopat cu atâtea ceaiuri negre şi pilule albastre, încât Demple (al cărui tată era medic) a zis că atâtea doctorii ar fi dat gata şi un cal, l-au mai bătut şi cu nuiaua şi lau pedepsit să înveţe pe de rost şase capitole din versiunea grecească a Vechiului testament pentru faptul că a refuzat să mărturisească din ce i s-a tras. Din restul semestrului mi-a rămas doar un vălmăşag de amintiri despre strădaniile şi luptele noastre de fiece zi; despre vara care era pe sfârşite şi venirea toamnei; despre dimineţile friguroase, când clopoţelul ne silea să ne sculăm din pat, şi despre aerul tăios, atât de tăios, al nopţilor întunecate; despre clasa neîncălzită şi slab luminată, în care învăţam după-amiază, şi despre clasa rece, ca o adevărată gheţărie, în care ne petreceam dimineţile; despre ciclul imuabil de la rasol la friptură de vită şi de la carnea de oaie fiartă la carnea de oaie friptă; despre grămezile de pâine cu unt; despre cărţi cu colţurile îndoite, tăbliţe sparte, caiete pătate de lacrimi, bătăi cu nuiaua, bătăi cu rigla peste degete, tunderea părului, duminicile ploioase, budincile cu seu şi mirosul acela respingător de cerneală, care învăluia totul. Îmi amintesc însă foarte desluşit cum, după ce multă vreme mi s-a părut ca un punct nemişcat, gândul la vacanţă a început să se apropie şi să crească, să crească văzând cu ochii. Îmi aduc aminte cum, după ce am socotit timpul ce ne despărţea de vacanţă în luni, am ajuns apoi să-l măsurăm în săptămâni şi, în cele din urmă, în zile; şi cum mi-a fost teamă că nu mă vor chema acasă, şi cum apoi am aflat de la Steerforth că totuşi, mă chemaseră, şi când n-am mai avut nicio îndoială în această privinţă, am avut presimţiri că o să-mi rup piciorul. Şi îmi amintesc cum, în cele din urmă, ziua vacanţei a început să se apropie vertiginos, peste două săptămâni, săptămâna viitoare, apoi săptămâna asta, poimâine, mâine, azi, diseară… până ce mam trezit în diligenţa de Yarmouth, în drum spre casă. 
Nu o dată m-am trezit din somn în diligenţa care gonea spre Yarmouth şi nu o dată am visat visuri incoerente despre toate acestea! Dar când mă trezeam, priveliştea pe care-o zăream pe fereastră nu mai era aceea, a terenului de joc al şcolii „Salem House“, iar zgomotul ce-l auzeam nu mai era acela al loviturilor de nuia administrate lui Traddles de mister Creakle, ci şuierul biciului cu care vizitiul îndemna caii.  

Elia
Elia Apr 17

CAPITOLUL VIII 

VACANŢA. O DUPĂ-AMIAZA FERICITĂ 

 

 

Înainte de a se lumina de ziuă, când am ajuns la hanul la care-a oprit diligenta, alt han, nu acela unde lucra prietenul meu, rândaşul, am fost poftit într-un iatac drăguţ, pe uşa căruia era pictat un delfin. Îmi aduc aminte că, deşi băusem un ceai fierbinte în sala de jos, în faţa căminului în care ardea un foc mare, eram îngheţat; şi că am fost foarte fericit să mă cuibăresc în patul „Delfinului“, să trag peste cap plapuma „Delfinului“ şi să dorm. 

Mister Barkis, harabagiul, trebuia să vină să mă ia dimineaţă la 9. M-am deşteptat pe la 8, cam mahmur, pentru că mă odihnisem prea puţin, şi am fost gata îmbrăcat înainte de ora hotărâtă. M-a întâmpinat ca şi cum n-ar fi trecut nici cinci minute de când ne văzusem ultima oară, ca şi cum n-aş fi intrat la han decât să schimb o monedă de şase pence, sau aşa ceva. 

Îndată după ce mi-am încărcat cufăraşul şi am luat loc în haraba, şi după ce harabagiul s-a aşezat pe capră, mârţoaga cea leneşă a pornit în pasul ei obişnuit. 


— Arătaţi foarte bine, mister Barkis, i-am zis, socotind că-i va face plăcere să afle acest lucru. 

Mister Barkis şi-a frecat obrazul cu mâneca, apoi s-a uitat la ea de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu i s-a luat rumeneala de pe faţă, dar nu mi-a răspuns la compliment. — Să ştiţi, mister Barkis, că n-am uitat. I-am scris lui Peggotty. 

— Îhî! făcu mister Barkis. 

Părea morocănos şi îmi răspundea cam sec. 

— N-am făcut bine, mister Barkis? l-am întrebat, după o clipă de codire. 

Nu prea. 

— N-am scris cumva ce trebuia? 

— Ba ăi fi scris dumneata ce trebuia, mi-a zis mister Barkis, dar a rămas fără urmare. 

Nepricepând ce voia să spună, am repetat interogativ: 

— A rămas fără urmare, mister Barkis? 

— Nu s-a ales nimic, m-a lămurit, privindu-mă cu coada ochiului. Niciun răspuns. 

— Adică aţi aşteptat un răspuns, mister Barkis, am zis eu, făcând ochii mari. Căci la asta nu mă gândisem. 

— Când un bărbat spune că ar vrea, mi-a declarat mister Barkis, privindu-mă lung, înseamnă c-aşteaptă şi un răspuns. 

— Şi atunci, mister Barkis? 

— De atunci, a zis mister Barkis, întorcându-şi din nou privirea asupra urechilor mârţoagei, bărbatul cu pricina tot aşteaptă răspuns. 

— Nu i-aţi spus asta, mister Barkis? 

— Nu-u-u! a mormăit mister Barkis, chibzuind. N-am nicio chemare să mă duc să io spun. De când sunt, n-am schimbat nici şase vorbe cu ea. Nici prin gând nu-mi trece să i-o spun. 

— Aţi dori să-i vorbesc eu, mister Barkis? l-am întrebat, şovăitor. 

— Poţi să-i spui, dacă doreşti, a încuviinţat mister Barkis, privindu-mă din nou cu înţeles, că Barkis aşteaptă un răspuns. Care ziceai că-i e numele? 

— Adică vreţi să ştiţi cum o cheamă? 

— Îhî! a făcut mister Barkis, dând din cap. 

— Peggotty. 

— Nume de botez? Sau nume de familie? a vrut să ştie mister Barkis. 

— O, nu, nu-i nume de botez. Numele ei de botez e Clara. 

— Nu zău? s-a mirat Barkis. 

Această noutate i s-a părut pesemne foarte tulburătoare, căci a rămas o vreme pe gânduri, fluierând încetişor. 

— Bine! a reluat el firul în cele din urmă. Aşa să-i spui: „Peggotty! Barkis aşteaptă răspuns.“ Ea poate o să-ţi zică: „Răspuns la ce?“ Să-i spui: „La ce ţi-am spus“. „Ce miai spus?“ o să te întrebe. Dumneata să-i răspunzi: „Barkis ar vrea.“ 


Aceasta sugestie, deosebit de ingenioasă, mister Barkis a subliniat-o înghiontindumă atât de tare, încât m-au durut coastele. S-a aplecat apoi asupra calului, cum îi era obiceiul; şi n-a mai revenit asupra acestui subiect decât o singură dată, peste jumătate de ceas, când, scoţând o bucată de cretă din buzunar, a scris pe partea dinăuntru a coviltirului „Clara Peggotty“, pesemne ca să nu uite. 

Ah, ce straniu sentiment încercam acum, când, îndreptându-mă spre casă, îmi dădeam seama că de fapt nu mai era casa mea şi când fiecare lucru la care mă uitam îmi amintea vremurile fericite ce le apucasem în vechiul cămin ca de un vis pe care nu-l voi mai trăi niciodată! Pe drum mi-am adus aminte cu amărăciune de acele zile, când mama, eu şi Peggotty eram atât de uniţi şi între noi nu se găsea nimeni care să ne dezbine, încât nici nu mai ştiam dacă să mă bucur că mă întorceam sau dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas departe, căutând să uit totul, în tovărăşia lui Steerforth. Era însă prea târziu; curând am şi ajuns în preajma casei, de unde se vedeau bătrânii ulmi care-şi frângeau braţele în peisajul cenuşiu de iarnă şi cum vântul smulgea vreascuri din vechile cuiburi de ciori. 

Harabagiul m-a lăsat cu cufăraşul în faţa portiţei grădinii şi şi-a văzut de drum. Am apucat pe cărăruie, îndreptându-mă spre casă, şi mă uitam mereu la ferestre, temându-mă că pe vreuna din ele ar putea să scoată capul mister Murdstone, sau miss Murdstone. Dar n-a apărut nimeni la ferestre; şi când am ajuns în dreptul uşii pe care ştiam s-o deschid şi singur, am intrat fără să bat, păşind sfios, fără zgomot. 

Glasul mamei, care se auzea din salonaş, mi-a trezit amintiri din prima copilărie. 


Cânta în surdină. Cred că aşa îmi cânta când eram foarte mic şi mă purta în braţe. Nu cunoşteam melodia, mi s-a părut însă veche şi m-a înduioşat cum te înduioşează revederea unui prieten care s-a întors după o lipsă îndelungată. 

După felul melancolic cum îngâna melodia am presupus că se afla singură în salonaş. Am intrat tiptil în odaie. Şedea lângă cămin şi alăpta un copilaş a cărui mânuţă gingaşă o strângea la piept. Cu privirea aţintită asupra feţei lui, îi cânta. Întro privinţă, totuşi, nu mă înşelasem – în salonaş nu se mai afla nimeni. 

I-am vorbit, şi mama a tresărit şi a dat un ţipăt. Apoi, când m-a văzut, a strigat: „Davy, iubitul meu! Băieţaşul meu!“ şi a venit către mine în mijlocul salonaşului şi, îngenunchind, m-a sărutat şi mi-a strâns capul la piept alături de pruncul cuibărit acolo şi apoi i-a dus mânuţa la buzele mele. 

Bine ar fi fost de-aş fi murit atunci! Aş fi murit cu inima plină de simţământul acela! Niciodată n-am fost mai apropiat de cer ca atunci. 

— Ăsta-i frăţiorul tău, mi-a zis mama, dezmierdându-mă. Davy, îngeraşul meu! Sărmanul meu copil! 

Apoi, ţinându-mă îmbrăţişat, n-a mai contenit cu sărutările. Aşa ne-a găsit Peggotty când a dat buzna în salonaş şi, aşezându-se lângă noi pe podea, timp de un sfert de oră, şi-a revărsat asupra noastră focul dragostei ei. 

Pare-se că nu eram aşteptat să sosesc la ora aceea. Harabagiul venise mai devreme decât de obicei. Mister Murdstone şi soră-sa se duseseră să facă o vizită unor vecini şi nu urmau să se întoarcă decât seara. Nici c-aş fi visat una ca asta. Nu mi-aş fi închipuit că ne va fi dat să mai stăm vreodată toţi trei laolaltă, nestingheriţi de nimeni; şi mi s-a părut, o clipă, că reveniseră frumoasele zile de odinioară. 

Am luat cina împreună lângă cămin. Peggotty a vrut să ne servească, dar mama n-a lăsat-o şi a silit-o să ia masa cu noi. Am mâncat în vechea mea farfurie cu poze, aceea cafenie, înfăţişând o corabie de război cu pânzele întinse, pe care, în absenţa mea, Peggotty o ţinuse ascunsă, fiindcă n-ar fi vrut, pentru nimic în lume ca să se spargă. Căniţa de odinioară, pe care era gravat numele meu, precum şi furculiţa şi cuţitaşul meu, care nu tăia, se aflau în faţa mea. 


În timpul mesei mi s-a părut nimerit să-i povestesc lui Peggotty despre mister Barkis, dar înainte ca sa sfârşesc, dânsa a pufnit în râs, acoperindu-şi faţa cu şorţul. 

— Peggotty, a întrebat mama, ce s-a întâmplat? 

Fără să-i răspundă, Peggotty a continuat să râdă. Cu şorţul pe faţă, şi cu toate că mama a încercat să i-l dea la o parte, îşi ascundea capul ca într-un sac. 

— Ce te-a apucat, proasto? a insistat mama, râzând şi ea. 

— O, bată-l pustia! Vrea să mă ia de nevastă? 

— Ar fi un soţ foarte potrivit pentru tine; nu crezi? 

— O! Nu ştiu, a zis Peggotty. Pe mine să nu mă întrebaţi. De aur să fie, şi tot nu l-aş lua. Nici pe el, nici pe nimeni altul. 

— Atunci de ce nu-i spui aşa, proasto? 

— De ce i-aş spune-o? i-a întors Peggotty, uitându-se peste şorţ. Nu mi-a suflat niciun cuvânt despre asta. Ştie ce-l aşteaptă. Un singur cuvinţel dac-ar îndrăzni să scoată, i-aş trage o palmă. 

Cred că n-am văzut pe nimeni cu faţa atât de aprinsă cum o avea Peggotty în clipa aceea; apoi a izbucnit în râs şi şi-a ascuns din nou faţa în şorţ, şi după două-trei asemenea accese de râs, a continuat să mănânce. 

Am băgat de seamă că mama, deşi zâmbea când Peggotty se uita la dânsa, căzuse pe gânduri şi părea îngrijorată. De cum o văzusem, îmi dădusem seama că era schimbată. 

Chipul mai era frumos, dar prea palid şi măcinat de necazuri; mâinile îi erau atât de albe şi subţiri, încât păreau străvezii. Acum, însă, se petrecea o nouă schimbare: o schimbare în felul ei de a fi, căci se arăta neliniştită şi fremăta. În cele din urmă, întinzând mâna şi punând-o afectuos pe braţul credincioasei slugi, i-a spus: 

Dragă Peggotty, n-ai de gând să te măriţi şi tu odată? 

— Eu, ma’am? a răspuns Peggotty, privind-o. Nu, ferească Dumnezeu! 

— Poate mai târziu? a stăruit mama, cu duioşie. 

— Niciodată! a sărit Peggotty. 

Atunci mama i-a luat mâna şi i-a spus: 

— Nu mă părăsi. Rămâi cu mine, Peggotty. Poate n-o să mai am nevoie multă vreme. Ce m-aş face fără tine? 

— Eu să te părăsesc, scumpetea mea?! a protestat Peggotty. Pentru nimic în lume! 

Cine ţi-a băgat în căpşor năzbâtiile asta? 

Căci Peggotty obişnuia să-i vorbească mamei ca unui copil. 

Mama n-a mai zis nimic, ci doar i-a mulţumit, şi Peggotty a continuat să vorbească: 

— Eu să te părăsesc? Mă şi văd! Peggotty să plece? S-o prind eu că face una ca asta! Nu, nu, nu, a repetat Peggotty, clătinând din cap şi încrucişând braţele, nu e în stare de aşa ceva, draga mea. Nu că n-ar fi nişte afurisiţi care n-ar mai putea de bucurie s-o vadă plecată, dar nu le face ea plăcerea asta! Să plesnească fierea în ei! Rămân lângă dumneata până oi îmbătrâni şi oi ajunge o babă slabă şi smintită: Şi când, fiind prea surdă şi prea hodorogită, şi prea chioară şi prea ştirbă, şi n-oi mai fi bună de nimic, nici ca să mă ocărăşti, atunci m-oi duce la Davy al meu şi l-oi ruga să mă ia la el! 

— O să fiu foarte fericit, Peggotty, i-am zis, şi o să te primesc ca pe o regină! 

— Doamne-Dumnezeule! a strigat Peggotty. Ştiu eu c-o să mă primeşti! 

Şi, ca să mă răsplătească dinainte pentru ospitalitate, m-a sărutat. Apoi din nou şia acoperit capul cu şorţul şi a mai râs de mister Barkis. După care, a luat copilaşul din leagăn şi l-a primenit. Pe urmă a strâns masa; s-a întors apoi cu altă bonetă pe cap, aducându-şi cutia de lucru, iardul şi mucul de lumânare, totul întocmai ca odinioară.


Ne-am aşezat în jurul focului şi am stat de vorbă, fericiţi. Le-am povestit cât de aspru profesor era mister Creakle, şi ele m-au compătimit din toată inima. Le-am povestit ce băiat minunat era Steerforth şi cum mă ocrotea, şi Peggotty a zis că ar fi în stare să facă şi douăzeci de mile pe jos numai să-l vadă. Când copilaşul s-a trezit, lam luat în braţe, şi l-am legănat cu drag. Când a aţipit iar, m-am aşezat lângă mama, cum obişnuiam altădată şi cum de multă vreme nu mai făcusem, am cuprins-o de mijloc, mi-am lăsat faţa rumenă pe umărul ei şi am simţit părul ei care mă atingea – ca aripa unui înger, aşa îmi ziceam, pe cât îmi aduc aminte – şi eram cu adevărat fericit. Pe când stăteam aşa, uitându-mă în foc şi văzând fel de fel de chipuri înfiripându-se din jăratic, mi s-a părut că nici nu fusesem plecat de acasă; că mister Murdstone şi soră-sa nu erau decât nişte închipuiri şi vor pieri de îndată ce se va stinge focul; şi că din tot ce-mi aduceam aminte, afară de mama, de Peggotty şi de mine, nimic nu exista aievea. Cât a mai fost lumină, Peggotty a cârpit un ciorap, apoi a rămas cu el tras pe mâna stângă ca o mănuşă, şi cu acul în dreapta, gata să mai tragă un fir îndată ce s-ar înteţi focul. Nu-mi dau scama ai cui erau toţi ciorapii, ăia pe care Peggotty îi cârpea toată ziua, nici de unde se aproviziona totdeauna cu atâţia ciorapi care trebuiau cârpiţi. Din frageda-mi copilărie, mereu am pomenit-o îndeletnicindu-se cu acest soi de lucru de mână, şi niciodată cu altceva. — Mă întreb, a zis deodată Peggotty, care, uneori, avea accese de curiozitate dintre cele mai năstruşnice, ce s-o mai fi întâmplat cu mătuşa lui Davy? — Ei, Doamne, Peggotty? a certat-o mama, tresărind din visarea ei. Ce prostii îţi mai trec prin minte! — Dar zău, ma’am, că mă întreb, a stăruit Peggotty. — Cum de ţi-ai adus aminte tocmai de ea? a întrebat mama. Nu mai ai la cine să te gândeşti pe lumea asta? — Nu ştiu cum se face, a zis Peggotty, pricina se prea poate să fie că sunt eu proastă, dar mintea mea nu-i niciodată în stare să-şi aleagă gândurile. Vin şi se duc sau nu vin şi nu pleacă, după cum poftesc. Zău, mă întreb, ce s-o fi întâmplat cu dânsa? — Ce nebună eşti, Peggotty! i-a răspuns mama. Nu cumva ai vrea s-o mai vezi venind în vizită pe aici? — Ferească Dumnezeu! a strigat Peggotty. — Atunci nu mai vorbi de lucruri atât de neplăcute, a zis mama. Fără îndoială că miss Betsey s-a încuiat în căsuţa ei de la marginea mării şi că n-o să mai iasă de acolo. În orice caz, nu mi se pare c-are să ne mai tulbure vreodată. — Nu! a încuviinţat Peggotty, îngândurată. Asta-i drept… Mă întreb, însă, când o muri, îi va lăsa ceva moştenire lui Davy? — Doamne-Dumnezeule, Peggotty, i-a răspuns mama, tare mai eşti nebună! Doar ştii bine că s-a făcut foc şi pară când a venit bietul băiat pe lume. — Cred că nici acum nu poate să i-o ierte, şi-a dat Peggotty cu părerea. — Şi mă rog, de ce-l-ar ierta acum? a întrebat-o cam înţepată mama. — Acum, că mai are un frăţior, asta voiam să spun, a explicat Peggotty. Mama a început să plângă îndată şi se mira cum de îndrăznise Peggotty să spună acest lucru. — Vorbeşti ca şi cum copilul ăsta nevinovat, care-i în leagăn, ţi-ar fi făcut vreun rău ţie sau altcuiva, gelozia te mănâncă! i-a zis. Bine ai face dacă te-ai duce să te măriţi cu mister Barkis, harabagiul. De ce n-o faci? — Prea ar fi fericită miss Murdstone dacă aş face-o! a răspuns Peggotty. — Ce rea eşti, Peggotty! a mustrat-o mama. Eşti geloasă pe miss Murdstone şi nu-ţi dai seama că eşti caraghioasă. Pare-mi-se c-ai vrea să ţii tu cheile casei şi să împărţi bucatele! Mu m-aş mira dacă ţi-ar trece prin minte şi una ca asta! Când ştii bine că miss Murdstone face ce face numai din bunătate şi cu cele mai curate intenţii! Ştii prea bine, Peggotty… ştii prea bine lucrul ăsta! Peggotty a bombănit ceva care însemna „să ne mai slăbească cu intenţiile ei curate“ şi încă ceva care însemna că nu mai poate omul să răsufle de atâtea intenţii bune. — Înţeleg eu ce vrei să spui, răutate ce eşti! i-a zis mama. Te cunosc cum nu se poate mai bine, Peggotty! Ştii prea bine lucrul ăsta şi mă mir că nu-ţi ard obrajii de ruşine. Dar să luăm lucrurile pe rând. S-o luăm mai întâi pe miss Murdstone, de asta nu scapi Peggotty! N-ai auzit-o spunând de atâtea ori că prea sunt nepricepută şi prea… prea… — Prea drăguţă, a zis Peggotty. — Ei şi, a urmat mama, pe jumătate râzând, dacă ea spune prostii, ce-s eu de vină? — Nici nu zice cineva că eşti, a liniştit-o Peggotty. — Sper că nici nu zice! a răspuns mama. N-ai auzit-o de atâtea ori spunând că tocmai de aceea vrea să mă cruţe de o mulţime de greutăţi, pentru care socoteşte că aş fi nepregătită, şi mă întreb dacă n-are dreptate; nu se scoală ea dis-de-dimineaţă şi nu aleargă de colo până colo toată ziulica până noaptea târziu şi nu face fel de fel de treburi şi nu cotrobăieşte pretutindeni în pivniţe şi în cămări, şi mai ştiu eu în ce locuri, unde nu cred să fie prea plăcut, şi vrei totuşi să spui că asta nu înseamnă jertfire de sine? — Nu vreau să spun nimic, s-a apărat Peggotty. — Ba vrei, Peggotty! a ripostat mama. În afară de treaba pe care o ai, altceva nici nu faci. Mereu bagi fitiluri. Asta-i plăcerea ta. Şi când te legi de bunele intenţii ale lui mister Murdstone. — Nicicând nu m-am legat de ele, a obiectat Peggotty. — Nu, Peggotty, i-a răspuns mama, dar ai lăsat să se înţeleagă. Asta-ţi şi spuneam adineauri. Asta-i şi cusurul tău cel mai mare. Îţi place să insinuezi. Îţi spuneam adineauri că te cunosc, şi vezi că n-am greşit. Când vorbeşti despre bunele intenţii ale  lui mister Murdstone, prefăcându-te că nu le iei în serios (căci nu cred, Peggotty, că-n fundul inimii tale ai avea vreo îndoială), sunt convinsă că eşti tot atât de încredinţată ca şi mine că intenţiile lui sunt cu adevărat bune şi că este călăuzit de ele în tot ce face. Dacă în aparenţă se poartă aspru cu o anume persoană – şi sunt sigură că îţi dai seama, Peggotty, şi tu, Davy, că nu fac aluzie la niciunul dintre cei de faţă – o face numai fiindcă e sigur că este spre binele persoanei respective. De dragul meu, ţine, fireşte, la o anumită persoană; şi tot ce face e numai spre binele ei. Dânsul e mai în măsură decât mine să judece ce-i poate fi de folos; căci ştiu că sunt o fiinţă nehotărâtă, uşuratică şi copilăroasă, pe câtă vreme el e un bărbat ferm, grav şi serios. Şi, a urmat mama, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe faţă, căci era o fire foarte impresionabilă, el îşi dă toată silinţa cu mine; şi eu trebuie să-i fiu foarte recunoscătoare şi foarte supusă până şi în gândurile mele. Şi când nu sunt, mă frământ, Peggotty, şi am mustrări de conştiinţă şi mi-e inima grea şi nu mai ştiu ce să mai încep. Cu bărbia pe călcâiul ciorapului, tras pe mână, Peggotty privea focul, tăcută. — Hai, Peggotty, a adăugat mama schimbând tonul, să nu ne mai certăm, nu pot să suport asta. Ştiu că-mi eşti o prietenă sinceră cum n-am alta pe lume. Când îţi spun că eşti o caraghioasă sau că eşti o pisăloagă şi alte vorbe jignitoare de felul ăsta, să ştii, Peggotty, că nu vreau să spun decât că-mi eşti o prietenă adevărată, cum mi-ai fost întotdeauna, din seara când mister Copperfield m-a adus pentru prima oară în casa asta şi ai ieşit să mă întâmpini la poartă. Peggotty n-a pregetat şi a întărit acest legământ de prietenie, îmbrăţişându-mă cu căldură. Cred că în clipa aceea doar am bănuit adevăratul sens al discuţiei; astăzi însă sunt sigur că Peggotty o stârnise anume pentru ca în cursul ei mama să aibă prilejul să-şi verse focul, şi rezultatul dorit a fost obţinut, căci, precum îmi aduc aminte, mama s-a simţit mai la largul ei tot restul serii, iar Peggotty n-a mai ţinut-o chiar aşa din scurt. După ce am luat ceaiul şi după ce Peggotty a scos cenuşa din vatră şi a tăiat mucul lumânărilor, ca să ne aducem aminte de vremurile de altădată, i-am citit un capitol din cartea cu crocodili, pe care a scos-o din buzunar – mă întreb dacă nu cumva a ţinut-o acolo de când îi citisem ultima oară – şi pe urmă le-am povestit din nou despre „Salem House“, şi despre Steerforth, de care îmi plăcea atât de mult să le vorbesc. Am fost cât se poate de fericiţi; şi seara asta, cea din urmă seară în felul ei, care, de altfel, era sortită să încheie această parte a vieţii mele, nu o voi uita niciodată. Era aproape ceasul 10 când am auzit de afară huruit de roţi. Ne-am ridicat toţi trei; şi mama mi-a zis în grabă că era foarte târziu şi că, întrucât mister Murdstone şi sorăsa erau de părere că cei tineri trebuie să se culce devreme, ar fi poate mai bine să mă duc la culcare. Am sărutat-o şi, înainte ca dânşii să intre în casă, am zbughit-o pe scări, cu lumânarea în mână. Şi în timp ce suiam spre dormitorul unde fusesem ţinut sub cheie, mi s-a părut, în închipuirea-mi copilăroasă, că o dată cu ei pătrunsese în casă un val de aer rece, care a risipit, într-o clipită, acea atmosferă caldă şi prietenoasă. Dimineaţa, când a trebuit să cobor la masă, m-am simţit cam neliniştit, căci nu mai dădusem ochii cu mister Murdstone din ziua când săvârşisem crima de neiertat. Totuşi, neavând încotro, după ce, de vreo două-trei ori m-am răzgândit la jumătatea drumului şi m-am întors tiptil în odaia mea, am coborât şi am intrat în salon. Stătea în picioare, cu spatele la cămin, în vreme ce miss Murdstone îi turna ceaiul. Când am intrat, m-a privit drept în faţă, fără să arate totuşi că m-ar fi recunoscut. După o clipă de zăpăceală, m-am apropiat de el şi i-am spus: — Vă cer iertare, sir. Îmi pare foarte rău de ce am făcut şi nădăjduiesc că mă veţi ierta. — Mă bucur, David, să te aud că îţi pare rău, a răspuns mister Murdstone. Mâna pe care mi-a întins-o era cea pe care o muşcasem. Fără să vreau, m-am uitat o clipă la o cicatrice roşie de pe dosul palmei; dar când i-am văzut expresia urâcioasă, mi-a năvălit sângele în obraji şi m-am făcut mai roşu decât cicatricea. — Bună ziua, ma’am, i-am zis lui miss Murdstone. — Vai, Doamne! a oftat miss Murdstone, întinzându-mi cleştele de zahăr în loc sămi dea mâna. Cât ţine vacanţa? — O lună, ma’am. — Începând de când? — De astăzi, ma’am, — Oh! a zis miss Murdstone. Atunci o zi a şi trecut. Şi în felul ăsta mi-a ţinut socoteala zilelor de vacanţă, şi în fiece dimineaţă mai ştergea o zi din calendar. Până la a zecea zi s-a arătat morocănoasă, dar când a ajuns la zilele cu două cifre, a mai prins oarecare nădejde, şi pe măsură ce trecea vremea, se arăta tot mai optimistă. Chiar în prima zi am avut nefericirea s-o bag în sperieţi, cu toate că, de obicei, nu-şi pierdea firea cu una, cu două. Am intrat în odaia unde stătea împreună cu mama şi am luat cu grijă în braţe, din poalele mamei, copilaşul (care nu avea decât câteva săptămâni). Deodată, miss Murdstone a dat un ţipăt atât de ascuţit, încât am fost gata-gata să scap copilul din braţe. — Jane, dragă! a strigat mama. — Doamne-Dumnezeule, Clara, nu vezi? a exclamat miss Murdstone. — Ce să văd, dragă Jane? a întrebat mama. Unde? — A pus mâna pe el! a strigat miss Murdstone. A pus mâna pe copilaş! Era paralizată de spaimă; dar adunându-şi toate puterile s-a repezit la mine şi mi la luat din braţe. Apoi a căzut în leşin şi i-a fost atât de rău, că a fost nevoie să i se dea o vişinată. Când şi-a revenit, mi-a interzis în mod solemn să mă mai ating de frăţiorul meu; şi biata mama, care, mi-am dat seama, era de altă părere, a întărit opreliştea, bolborosind: — Fireşte, ai dreptate, dragă Jane. Altă dată, când ne aflam toţi trei împreună, copilaşul, pe care, de dragul mamei, îl iubeam cu adevărat, i-a prilejuit, fără voie, lui miss Murdstone o spaimă straşnică. Mama, care, ţinându-l în braţe, îi privise ochii, m-a chemat: — Davy! Vino aici! şi apoi s-a uitat la ochii mei. Am văzut-o pe miss Murdstone c-a lăsat din mână mătăniile. — Într-adevăr, sunt la fel, a zis mama cu duioşie. Cred că amândoi îi au de la mine. Au aceeaşi culoare ca ai mei. Extraordinar cum seamănă! — La ce te referi, Clara? a întrebat miss Murdstone. — Dragă Jane, a îngăimat mama, speriată de tonul răstit al întrebării, găsesc că băieţaşul are aceeaşi ochi cu Davy. 


— Clara! a apostrofat-o miss Murdstone, ridicându-se mânioasă. Uneori eşti de-a dreptul neroadă. — Dragă Jane! a protestat mama. — Da, de-a dreptul neroadă! a urmat miss Murdstone. Cui i-ar da în gând să asemene pe copilaşul fratelui meu cu băiatul tău? Nu seamănă deloc. Dimpotrivă, se deosebesc foarte mult. Se deosebesc în toate privinţele. Şi sper că se vor deosebi întotdeauna. Nu pot să aud făcându-se astfel de comparaţii. Şi rostind aceste cuvinte, ieşi trântind uşa. Pe scurt, nu eram pe placul lui miss Murdstone. Pe scurt, aici nu eram pe placul nimănui, nici măcar pe placul meu; căci cei care mă iubeau nu puteau să-şi arate dragostea pe faţă, iar cei care nu mă iubeau mi-o arătau atât de limpede, încât îmi dam bine scama că tot timpul eram posomorât, ursuz şi posac. Simţeam că îi tulbur tot atât cât mă tulburau şi ei pe mine. Când intram într-o odaie unde stăteau de vorbă, vedeam îndată că pe chipul mamei, care părea plin de voioşie, se aşternea un văl de nelinişte. Dacă mister Murdstone era în toane bune, îi stricam dispoziţia. Când miss Murdstone era în toane rele, o făceam să fie şi mai morocănoasă. Aveam destul discernământ ca să-mi dau seama că toate ponoasele le trăgea mama; că se temea să-mi vorbească sau să fie drăguţă cu mine, ca nu cumva să-i jignească prin purtarea ei şi să se aleagă apoi cu vreun perdaf; că se temea nu numai să nu-i supere ea, dar să nu cumva să-i supăr eu, şi urmărea îngrijorată orice gest pe care-l făceam. De aceea, m-am hotărât să-i evit cât mai mult cu putinţă; şi de aceea am petrecut multe ceasuri înfrigurat în odăiţa mea mohorâtă, învelit în palton, aplecat asupra unei cărţi, ascultând bătăile orologiului bisericii. Seara mă duceam uneori la bucătărie şi stăteam de vorbă cu Peggotty. Mă simţeam bine acolo şi vorbeam fără sfială. Dar niciuna din aceste distracţii nu era pe placul celor din salon. Plăcerea lor de a chinui le-a pus capăt amândurora. Prezenţa mea era socotită necesară pentru muştruluirea bietei mame, şi, pentru a o pune la încercare, nu mi-a mai fost îngăduit să lipsesc din mijlocul lor. — Davy, mi-a zis mister Murdstone într-o bună zi, după cină, când tocmai mă pregăteam să părăsesc, ca de obicei, odaia, îmi pare rău să constat că eşti cam posac. — E morocănos ca un urs! a spus miss Murdstone. Am rămas tăcut, cu capul în pământ. — Să ştii, Davy, a urmat mister Murdstone, tot ce poate fi mai rău e să ai o fire posomorâtă şi îndărătnică. — Am văzut eu băieţi posaci şi îndărătnici, dar nu ca ăsta, a adăugat soră-sa. Cred, dragă Clara, că îţi dai şi tu seama! — Te rog să mă ierţi, dragă Jane, i-a răspuns mama, dar eşti tu chiar aşa de sigură – să nu-mi iei, te rog, în nume de rău această întrebare, dragă Jane – eşti sigură, că-l înţelegi pe Davy? — Ar fi o ruşine, Clara, s-a oţărât miss Murdstone, dacă n-aş fi în stare să-l înţeleg pe băiatul ăsta sau pe oricare altul. Nu pretind că sunt prea deşteaptă, dar cred că am bun-simţ. — Nu încape îndoială, dragă Jane, a zis mama, că ai o judecată foarte ascuţită. — O, nu, dragă! Te rog nu spune una ca asta, Clara! i-a tăiat vorba miss Murdstone înţepată. — Sunt sigură că aşa e, a reluat mama, toată lumea o ştie. În ce mă priveşte, trag, sau cel puţin ar trebui să trag atâtea foloase de pe urma ei şi în atâtea feluri, încât nimeni nu poate fi mai convins decât mine de acest lucru; de aceea, te rog să mă crezi, dragă Jane, că nu vorbesc cu uşurinţă. — Să admitem, Clara, că nu-l înţeleg pe băiat, a concedat miss Murdstone, potrivindu-şi lănţişoarele la încheietura mâinii. Dacă-ţi face plăcere, sunt gata să declar că nu-l înţeleg deloc. E mult prea profund pentru mine. Dar poate că fratele meu, cu mintea lui pătrunzătoare, e în măsură să-şi dea seama de firea băiatului. Şi pare-mi-se că fratele meu tocmai despre asta vorbea când, nu prea cuviincioase, noi lam întrerupt. — Sunt de părere, Clara, a zis, vorbind gros şi grav, mister Murdstone, că în această privinţă s-ar putea ca alţii să judece mai bine şi mai nepărtinitor decât tine. — Edward, i-a zis mama speriată, fireşte, tu eşti în măsură să judeci mult mai bine decât mine în toate privinţele. Amândoi sunteţi în măsură, şi tu, şi Jane. Eu am vrut să spun numai că… — Ai spus ceva necugetat şi fără rost, i-a retezat el vorba. Vezi să nu mai faci asta şi altă dată, Clara, şi te rog să-ţi măsori cuvintele! Buzele mamei au fremătat parcă pentru a spune: „Bine, dragă Edward“, dar fără glas. — Cum îţi spuneam, David, a urmat mister Murdstone întorcând capul şi privirea spre mine, îmi pare rău să constat că eşti cam posac. Nu pot să te las aşa, cu firea pe care o ai, fără să încerc să ţi-o îndrept. Trebuie să-ţi dai osteneala să te schimbi. Şi noi trebuie să ne străduim să ţi-o schimbăm, spre binele tău.  Vă cer iertare, sir, am îngăimat eu. De când m-am întors, n-am avut niciodată intenţia sa fiu posac. — Nu încerca să scapi printr-o minciună! s-a răstit la mine atât de fioros, încât am văzut-o pe mama cum, fără voie, ridicase mâna-i tremurândă, ca să ne despartă. Te-ai retras îmbufnat în odaia dumitale. Ai rămas în odaie, când ar fi trebuit să stai aici. Să ştii, o dată pentru totdeauna, că-ţi cer să stai aici, nu în odaia dumitale. Şi îţi mai cer să fii ascultător. Mă cunoşti, David. Să faci ce ţi-am spus. Miss Murdstone a chicotit răguşită. — Vreau să ai o purtare respectuoasă, supusă şi îndatoritoare faţă de mine, faţă de Jane Murdstone şi faţă de maică-ta, a urmat el. Nu admit să fii ţâfnos şi să ocoleşti odaia aceasta ca şi cum ar fi ciumată. Stai jos. Mi-a poruncit ca unui câine şi l-am ascultat ca un câine. — Încă ceva! mi-a zis. Bag de seamă că-ţi place tovărăşia oamenilor de rând. N-ai voie să te amesteci cu slugile. Bucătăria nu-ţi va fi de niciun folos pentru îndreptarea numeroaselor tale cusururi. Cât despre femeia care te încurajează, nu spun nimic. Şi apoi, adresându-se mamei cu glas mai scăzut, adăugă: Deoarece văd că nici tu, Clara, din pricina vechilor legături şi predilecţii, n-ai izbutit încă să te dezbari de slăbiciunea pe care o ai faţa de ea. — E un capriciu cât se poate de nesănătos! s-a amestecat în vorbă miss Murdstone. — Un singur lucru îţi spun, a urmat mister Murdstone, vorbindu-mi mie de astă dată, nu sunt de acord să preferi tovărăşia unor persoane ca missis Peggotty şi trebuie să renunţi la asemenea preferinţe. Şi acum, David, m-ai înţeles şi ştii ce te aşteaptă dacă nu mă asculţi întocmai. Ştiam prea bine – poate mai bine decât îşi închipuia el, căci era în joc mama – şi lam ascultat întocmai. Nu m-am mai retras în odaia mea, n-am mai căutat un refugiu lângă Peggotty, ci am stat în salon zi după zi, murind de plictiseală şi aşteptând să vină mai repede seara şi ora de culcare. Ce chin era pentru mine să stau ceasuri întregi în aceeaşi poziţie, temându-mă să mişc o mână sau un picior, ca nu cumva miss Murdstone să spună că sunt neastâmpărat (nu scăpa nici cel mai mic prilej să mi-o spună) sau fără să-mi ridic ochii, de teamă ca nu cumva să surprindă în ei o umbră de îndoială sau de reproş care să dea loc altor învinuiri. Ce plictiseală insuportabilă mă năpădea stând şi ascultând tictacul pendulei sau uitându-mă la mărgelele strălucitoare de oţel pe care le înşira miss Murdstone, punându-mi întrebarea dacă se va mărita vreodată şi peste cine o să cadă năpasta de a-i fi soţ; numărând despărţiturile dintre ciubucele ce ornamentau prichiciul căminului; şi plimbându-mi apoi privirile pe tavan şi printre încolăciturile şi spiralele de pe tapet. De câte ori n-am rătăcit singur prin viforniţă, pe uliţele noroioase, purtând pretutindeni cu mine imaginea salonului şi aceea a lui mister Murdstone şi a soră-si; o povară îngrozitoare, pe care trebuia s-o port, o obsesie de care nu puteam scăpa, caremi apăsa mintea şi-mi tocea simţurile! De câte ori n-am stat la masă, tăcut şi stânjenit, cu sentimentul că un cuţit şi o furculiţă, şi anume ale mele, erau de prisos; că o poftă de mâncare, şi anume a mea, era de prisos; că o farfurie şi un scaun, şi anume ale mele, erau de prisos; că se afla acolo şi o fiinţă de prisos, şi acela eram eu! Cum petreceam serile când, după ce se aduceau lumânările, trebuia să fac ceva, dar neîndrăznind să citesc o carte distractivă, mă holbam la vreo carte de aritmetică rece şi plictisitoare; când citeam tabelele de măsuri şi greutăţi pe melodii ca Rule, Britannia sau Away with Melancholy; când cifrele nu voiau să stea liniştite ca să le pot învăţa, ci pătrundeau ca aţa în acul bunicii, intrându-mi printr-o ureche şi ieşind prin alta! Şi cum căscam şi moţăiam, în ciuda strădaniei mele de a mă stăpâni; şi cum tresăream din aceste furişe clipe de toropeală; şi cum nu primeam niciun răspuns când rareori mă încumetam şi eu să spun ceva; şi cum mă simţeam ca un nimic, pe care nimeni nu-l lua în seamă şi care totuşi stătea în drumul tuturor; şi cum răsuflăm uşurat când o auzeam pe miss Murdstone salutând cea dintâi bătaie a pendulei care vestea ora 9 şi poruncindu-mi să mă duc la culcare! Astfel s-au scurs zilele până a venit şi dimineaţa în care miss Murdstone mi-a dat ceaşca de ceai cu care se încheia vacanţa, zicându-mi: — Iată, a venit şi ultima zi! Nu-mi părea rău că plec. Căzusem într-o adâncă apatie; dar am început să mă trezesc la gândul că-l voi revedea pe Steerforth, deşi undeva în umbra lui se profila mister Creakle. Mister Barkis a tras din nou în faţa portiţei şi din nou, când mama a dat să se aplece să-mi ureze drum bun, miss Murdstone s-a răstit la ea: „Clara!“ Am sărutat-o pe mama, mi-am sărutat frăţiorul şi m-a cuprins o mare tristeţe; nu eram trist că plecam, căci, cu încetul, se săpase o prăpastie între noi şi ne înstrăinasem zi cu zi. În minte, însă, nu mi-a rămas atât această îmbrăţişare, deşi a fost nespus de caldă, cât ce a urmat după îmbrăţişare. Tocmai mă aşezasem sub coviltir, când am auzit-o pe mama strigându-mă. M-am uitat afară şi am văzut-o cum stătea singură lângă portiţa grădinii, ţinând băieţaşul în braţe aşa ca să-l pot vedea. Era o vreme friguroasă, dar liniştită; şi nu i se clintea niciun fir de păr pe frunte, nicio cută a rochiei, şi se uita încordat la mine, ţinând copilul sus. Aşa am văzut-o ultima oară. Şi aşa am văzut-o după aceea, în vis, la şcoală, ca o arătare mută lângă patul meu, privindu-mă cu aceeaşi încordare şi ţinând sus copilul, în braţe. 

Elia
Elia Apr 17
CAPITOLUL IX >>

O JALNICĂ ANIVERSARE A ZILEI MELE  >>

DE NAŞTERE >>

 >>

 >>

Trec peste câte s-au întâmplat la şcoală până în acea zi de martie, în care cade ziua mea de naştere. Nu-mi amintesc nimic, în afară de admiraţia crescândă pentru Steerforth. Urma să părăsească şcoala la sfârşitul semestrului, dacă nu chiar mai devreme, şi-mi părea mai inimos, mai independent ca mai înainte, şi de aceea îl şi găseam mai atrăgător; dar în afară de asta memoria n-a reţinut nimic. Puternica amintire care şi-a pus pecetea asupra acestei perioade parcă le-a înghiţit pe cele mai mărunte şi a supravieţuit ea singură. >>

Nici nu-mi vine să cred că de când m-am înapoiat la „Salem House“ şi până la ziua mea de naştere s-ar fi scurs două luni. Recunosc totuşi că aşa e, deoarece îmi dau seama că trebuie să se fi scurs; altfel, aş fi convins că n-a fost niciun interval între aceste evenimente şi că s-ar fi petrecut unul după altul. >>

Ce bine-mi aduc aminte de ziua aceea! Mai simt şi acum în nări ceaţa care învăluia priveliştea; ca într-o nălucire, desluşesc prin ea copacii îmbrăcaţi în chiciură; simt cum părul brumat mi se lipeşte de obraji; îmi rotesc privirea prin clasa întunecoasă şi văd ici-colo câte o lumânare care sfârâie, încercând să lumineze acea dimineaţă mohorâtă, şi văd cum se rostogolesc şi se încolăcesc, în aerul rece, aburii ieşiţi din gura băieţilor, care-şi suflă în palme şi tropăie. Era după gustarea de dimineaţă, şi tocmai fusesem chemaţi în clasă, când, deodată, şi-a făcut apariţia mister Sharp, care a zis: >>

— David Copperfield să treacă în salon. >>

Aşteptam un coş de la Peggotty şi m-am luminat la faţă auzind aceste cuvinte. Când am dat să ies, vecinii mei de bancă mi-au suflat să nu-i uit la împărţirea bunătăţilor. >>

Nu te zori, David, mi-a spus mister Sharp. Ai timp destul, băiete, nu te zori. >>

Dacă aş fi stat să mă gândesc, ar fi trebuit să mă mire tonul lui compătimitor; dar abia mai târziu mi-am dat seama. M-am îndreptat grăbit spre salon; acolo l-am găsit pe mister Creakle, care-şi lua gustarea, cu nuiaua şi cu ziarul în faţă, şi pe missis Creakle, cu o scrisoare deschisă în mână. De coş, nici urmă. >>

— David Copperfield, mi-a zis missis Creakle, poftindu-mă pe canapea şi aşezânduse lângă mine. Trebuie să-ţi vorbesc într-o chestiune care te priveşte îndeaproape. Am să-ţi spun ceva, dragul meu. >>

MisterCreakle, la care, fireşte, m-am uitat cu coada ochiului, a clătinat din cap, fără să se uite la mine, şi şi-a oprit un oftat, îmbucând o uriaşă bucată de pâine prăjită cu unt. >>

— Eşti încă prea tânăr ca să ştii că toate sunt trecătoare pe lumea asta, a urmat missis Creakle, şi că oamenii sunt şi ei muritori. Dar de aflat, aflăm cu toţii David: unii mai devreme, când suntem tineri, alţii mai târziu, când suntem bătrâni, alţii de-a lungul unei vieţi întregi. >>

M-am uitat lung la ea. >>

— Când ai plecat de-acasă la sfârşitul vacanţei, m-a întrebat missis Creakle, după o scurtă pauză, i-ai lăsat pe toţi sănătoşi? Apoi, după o nouă pauză: Mama dumitale era sănătoasă? >>

Fără să-mi dau bine seama de ce, m-a trecut un fior şi am rămas cu privirea aţintită asupra ei; de răspuns, nici n-am încercat să-i răspund. >>

— Te întreb, a urmat ea, pentru că am aflat azi-dimineaţă, – îmi pare rău că trebuie să-ţi spun – că mama dumitale e foarte bolnavă. >>

Între mine şi missis Creakle s-a ridicat o ceaţă în care chipul ei a plutit o clipă. Apoi am simţit lacrimi fierbinţi curgându-mi pe obraji, şi chipul ei mi-a apărut din nou limpede în faţă. >>

— E foarte grav bolnavă, a adăugat. >>

Am ghicit deodată totul. >>

— A murit. >>

Nici nu mai era nevoie să mi-o spună. Izbucnisem într-un plâns deznădăjduit şi mă simţeam orfan pe lume. >>

MissisCreakle s-a purtat cât se poate de frumos. M-a oprit toată ziua acolo şi aproape că nu m-a lăsat singur. Am plâns, am aţipit, apoi m-am trezit şi iar m-am pornit pe plâns. Când mi-au secat lacrimile, am început să mă gândesc; şi atunci miam simţit şi mai grea inima, şi jalea s-a prefăcut într-o durere surdă, pe care nimic no putea alina. >>

Dar gândurile-mi erau încâlcite; nu se concentraseră asupra năpastei care-mi zdrobea inima, ci rătăceau confuze în jurul ei. M-am gândit la casa noastră, zăvorâtă şi cufundată în tăcere. M-am gândit la copilaşul care, după cum îmi spusese missis Creakle, tânjea de câtva timp şi se credea că se va prăpădi şi el. M-am gândit la mormântul tatii, din curtea bisericii de lângă casă, şi că mama se va odihni şi ea acolo, la umbra copacului aceluia pe care-l ştiam atât de bine. Când m-a lăsat singur, m-am urcat în picioare pe un scaun şi m-am privit în oglindă, să văd cât de roşii îmi erau ochii şi cât de răvăşit eram la faţă. După câteva ceasuri, dându-mi seama că lacrimile îmi secaseră aproape – cel puţin aşa mi se părea – am stat şi am chibzuit ce anume, în legătură cu nenorocirea suferită, mă va tulbura mai mult când mă voi apropia de casă, căci urma să plec pentru a lua parte la înmormântare. Am simţit că băieţii se uitau cu alţi ochi la mine şi (mi se părea) că durerea îmi sporise importanţa. >>

Dacă a existat vreodată un copil sfâşiat de durere, acela am fost eu. Îmi aduc însă aminte că atenţia care mi s-a arătat în după-amiaza aceea, când m-am plimbat pe terenul de joc, în timp ce băieţii aveau ore, m-a măgulit. Când i-am văzut cum, în drum spre clasă, îmi aruncau câte o privire pe fereastră, m-am simţit altfel decât toată lumea; şi luând un aer mai melancolic, am încetinit pasul. Când, la ieşirea din clasă, băieţii s-au apropiat de mine şi au început să-mi vorbească, am socotit că-i frumos din partea mea că nu m-am arătat mândru şi că m-am purtat cu ei la fel ca mai înainte. >>

Urma să plec a doua zi, seara, dar nu cu diligenţa, ci cu o cursă de noapte, foarte aglomerată, denumită „ţărăneasca“, fiindcă era folosită mai ales de oamenii de la ţară pentru distanţe scurte. Nu le-am mai istorisit nimic în seara aceea, şi Traddles a vrut cu tot dinadinsul să-mi împrumute perna lui. Nu ştiu la ce credea că mi-ar putea folosi, căci pernă aveam şi eu, dar bietul băiat n-avea nimic altceva, în afară de o foaie de hârtie plină cu schelete; iar pe aia, ca să-mi uşureze suferinţa şi să mă ajute să-mi liniştesc gândurile, mi-a dăruit-o la despărţire. >>

Am plecat de la „Salem House“ a doua zi după-amiază. În clipa când am plecat, nici nu bănuiam că nu mă voi înapoia niciodată. Am călătorit foarte încet, toată noaptea, şi n-am ajuns la Yarmouth decât dimineaţa pe la 9 sau 10. L-am căutat din ochi pe mister Barkis, dar nu l-am zărit nicăieri; în schimb, s-a apropiat, gâfâind, de fereastra diligenţei un bătrânel rotofei, vioi, îmbrăcat în negru, cu pantaloni împodobiţi sub genunchi cu mici legături de panglici soioase, cu ciorapi negri şi cu o pălărie cu boruri late, care m-a întrebat: >>

— Dumneavoastră sunteţi tânărul Copperfield? >>

— Da sir. >>

— N-aţi vrea să veniţi cu mine, sir? mi-a zis, deschizând portiera. N-aţi vrea să-mi faceţi plăcerea să poftiţi la mine? >>

M-a luat de mână şi am pornit împreună pe o uliţă îngustă. Mă întrebam cine o fi. Ne-am oprit în faţa unei prăvălii, pe a cărei firmă stătea scris: >>

 >>

OMER, MANUFACTURĂ, CROITORIE. >>

MĂRUNŢIŞURI, POMPE FUNEBRE ETC.


 >>

Elia
Elia Apr 17

Era o dugheană strâmtă, înăbuşitoare, plină de tot felul de haine gata sau abia croite, având şi o vitrină cu pălării de fetru şi bonete. Am trecut într-o odăiţă, în dosul prăvăliei, unde am dat peste trei femei tinere, care lucrau la o sumedenie de articole din materiale negre, grămădite pe masă, şi unde podeaua era acoperită de bucăţele şi de rămăşiţe. Ardea un foc bun în cămin, şi în odaie domnea o duhoare nesuferită de crep negru pârlit. N-am ştiut atunci ce mirosea aşa, dar acuma ştiu. 

Cele trei tinere, care păreau foarte harnice şi voioase, şi-au ridicat privirile, ca să se uite la mine, şi apoi şi-au văzut mai departe de treabă. Coseau, coseau, coseau de zor. De afară, dintr-un atelier aflat peste drum, în curticică, se auzeau pe fereastră ciocănituri cadenţate: BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, care parcă marcau o melodie invariabilă. 

— Hei, Minnie, s-a adresat însoţitorul meu uneia dintre cele trei tinere. Cum merge lucrul? 

— O să fie gata de probă la vreme, i-a răspuns ea veselă, fără să ridice ochii. N-avea nicio grijă, tată. 

Mister Omer şi-a scos pălăria cu boruri mari şi s-a aşezat, trăgându-şi suflarea. Era atât de gras, încât a trebuit să se odihnească puţin înainte ca să poată spune: 

— Bine! 

— Tată, i-a zis Minnie glumind, ai să ajungi cât un marsuin! 

— Hm, nici eu nu înţeleg de ce, draga mea, a recunoscut el îngândurat. Aş zice că aşa sunt eu făcut. 

— Poate că unde eşti atât de flegmatic, şi-a dat Minnie cu părerea. Unde le iei toate aşa uşor. 

— Nici nu-i nevoie să le iei altfel, draga mea, a zis mister Omer. 

— Nici vorbă, a încuviinţat fiică-sa. Şi, slavă Domnului, suntem cu toţii destul de veseli din fire! Nu-i aşa, tată? 

Sper că da, draga mea, a zis mister Omer. Acum, că m-am odihnit, să iau măsura acestui tânăr învăţat. Vreţi să poftiţi în prăvălie, master Copperfield? 


Dând urmare invitaţiei, am trecut în prăvălie; după ce mi-a arătat o bucată de stofă despre care mi-a spus că e extra-prima şi că ar fi păcat, să fie întrebuinţată pentru hainele de doliu ale cuiva care şi-a pierdut alte rude decât părinţii, mi-a luat măsura, pe care şi-a însemnat-o în catastif. Pe când scria, mi-a atras luarea-aminte asupra sortimentelor din prăvălie şi asupra anumitor modele, despre care mi-a spus că „tocmai începuseră să fie la modă“, şi asupra altora, despre care mi-a spus ca „tocmai ieşiseră din modă“. 

— Din pricina unor fleacuri ca astea ni se întâmplă adesea să pierdem o avere, a adăugat mister Omer. Dar modelele sunt ca oamenii. Apar fără ca nimeni să ştie când, de ce şi cum; şi apoi dispar tot fără ca nimeni să ştie când, de ce, cum. După părerea mea, dacă le priveşti din acest punct de vedere, lucrurile astea se petrec întocmai ca în viaţă. 

Prea eram copleşit de durere ca să stau să discut această problemă, care mă tem că şi în alte împrejurări m-ar fi depăşit; după care mister Omer m-a condus înapoi în atelier, gâfâind din greu pe drum. 

Apoi a deschis o uşă şi, în dreptul unei scări înguste de puteai să-ţi frângi gâtul pe ea, a strigat: 

— Adu ceaiul şi pâinea cu unt! 

Şi după un răstimp, în care m-am uitat în jurul meu şi am chibzuit ascultând împunsăturile cusăturilor şi zgomotul ciocanului ce se auzea din cealaltă parte a curţii, iată că s-a adus un ceai şi pâine cu unt, şi atunci am băgat de seamă că erau pentru mine. 

— Eu pe dumneavoastră vă cunosc, mi-a zis mister Omer după ce m-a privit câteva minute, în care timp aproape că nu m-am atins de ceai, căci materialele acelea cernite îmi tăiaseră pofta de mâncare. Vă ştiu de mult, tinere domn. 

— Mă ştiţi de mult? 

— De când v-aţi născut, a precizat mister Omer. Chiar de mai demult. L-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră. Avea cinci picioare şi şapte ţoli şi jumătate şi odihneşte într-o groapă de cinci picioare şi douăzeci de ţoli. 

BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, se auzea din curticică. 

— Odihneşte într-o groapă de cinci picioare şi douăzeci de ţoli, nici atâtica mai mult! a urmat glumeţ mister Omer. Nu-mi mai aduc aminte dacă groapa a comandat-o chiar el sau dac-a fost făcută la cererea ei. 

— Ştiţi cumva, sir, ce face frăţiorul meu? l-am întrebat. 

Mister Omer a clătinat din cap. 

BOC-boc-boc, BOC-boc-boc, BOC-boc-boc..: 

— E în braţele maică-si, mi-a răspuns. 

— Vai, bietul copil! S-a prăpădit. 

— Nu-ţi face sânge rău, că tot nu ajută, mi-a zis mister Omer. Da. S-a prăpădit. 

Când am auzit acest lucru, rănile mele s-au redeschis. Am lăsat ceaiul şi pâinea cu unt din care abia gustasem, m-am dus într-un ungher şi mi-am lăsat capul pe o masă, pe care Minnie, de teamă c-am să pătez cu lacrimile mele veşmintele de doliu, a golit-o în grabă. Era o fată drăgălaşă şi inimoasă, şi cu un gest delicat şi duios mi-a dat la o parte părul care-mi cădea pe ochi; radia însă de bucurie, căci lucrul ei era pe sfârşite şi avea să fie gata la vreme, şi avea cu totul altă dispoziţie decât aveam eu. 

Deodată, bocănitul acela încetă şi, venind din curticică, un flăcău chipeş intră în odăiţă. Avea un ciocan în mână şi între buze ţinea cuişoare, pe care a fost nevoit a le scoate ca să poată vorbi. 

— Hei, Joram! i-a zis mister Omer. Cum stai? 

— Foarte bine, a răspuns Joram. Am isprăvit. 

Minnie a roşit puţin, iar celelalte două fete şi-au zâmbit una alteia. 

— Cum?! Nu cumva ai lucrat la lumânare az-noapte, cât am fost la club? Nu-i aşa? l-a întrebat mister Omer, mijindu-şi un ochi. 

— Da, a mărturisit Joram. Mi-aţi făgăduit că dacă voi fi gata, ne luaţi şi pe noi acolo să facem o plimbare, Minnie şi eu… şi dumneavoastră. 

— O! Pe mine credeam că m-aţi uitat de tot, a zis mister Omer, făcând un haz de l-a apucat tusea. 

— Şi pentru c-aţi fost atât de bun să-mi faceţi această făgăduială, a urmat flăcăul, mi-am dat toată silinţa. Nu vreţi să vedeţi şi dumneavoastră cum a ieşit? 

— Vreau, a zis mister Omer, ridicându-se. Apoi, după o scurtă şovăire, adresândumi-se mie: Dragul meu n-ai vrea să vii şi dumneata să vezi… — Nu, tată! s-a opus Minnie. 

— Credeam c-ar putea să-i facă plăcere, a zis mister Omer. Dar poate ai dreptate. 


Nu ştiu cum, dar am ghicit că era vorba de sicriul mamei, scumpei mele mame. Niciodată nu auzisem cum se lucra un sicriu, şi pe cât îmi amintesc, nici măcar nu văzusem un sicriu până atunci; dar când am auzit zgomotul acela, mi-am dat seama, şi în clipa în care a intrat în odaie flăcăul, îndată am ştiut la ce lucrase. 

După ce au isprăvit treaba, cele două fete, al căror nume nu-l auzisem, s-au scuturat de aţe şi scame şi s-au dus în dugheană să facă rânduială acolo şi să aştepte clienţii. Minnie a rămas să împăturească cele cusute de ele şi să le împacheteze în două coşuri. A făcut acest lucru stând în genunchi şi fredonând voioasă. În timp ce ea trebăluia, Joram, care, fără îndoială, era drăguţul ei, a intrat şi (fără să se sinchisească defel că mă aflam de faţa) a sărutat-o. Minnie i-a spus că tatăl ei se dusese după cabrioletă şi că trebuia să se zorească să fie şi el gata. Apoi Joram a ieşit, iar ea şi-a băgat foarfecele şi degetarul în buzunar, şi-a înfipt un ac cu aţă neagră la piept, şi-a pus mantaua şi s-a uitat într-o oglinjoară din dosul uşii, în care i-am văzut chipul radios. 

Am urmărit toate acestea de la masa din colţ, unde stăteam cu capul sprijinit pe mână, în timp ce gândurile-mi alergau zănatice de la una la alta. Curând, cabrioleta a tras în faţa dughenei şi după ce au încărcat coşurile şi m-au suit şi pe mine, s-au urcat şi ceilalţi trei. Ţin minte că era un vehicul ciudat, pe jumătate cabrioletă, pe jumătate haraba, zugrăvită într-o culoare închisă şi tras de un cal negru, cu coada lungă. Era destul de încăpătoare pentru toţi. 


Nu cred să fi încercat vreodată în viaţă un sentiment mai ciudat (acum, poate, sunt mai înţelept) decât acela care m-a stăpânit cât am călătorit cu ei, văzându-i cum se bucurau de plimbare şi amintindu-mi la ce lucraseră până mai adineauri. Nu eram supărat pe ei; mai degrabă aş spune că eram îngrozit, ca şi cum aş fi fost aruncat în mijlocul unor făpturi cu care nu aveam nimic comun. Erau toţi foarte voioşi. Bătrânul şedea în faţă şi mâna calul, iar cei doi tineri stăteau în spatele lui, şi de câte ori le vorbea, se aplecau înainte, unul de o parte, altul de cealaltă parte a obrazului său rotofei, arătându-i o deosebită atenţie. Ar fi vorbit ei şi cu mine, dar stăteam posomorât deoparte în colţul meu, indignat că se giugiuleau şi că erau veseli, cu toate că nu erau prea zgomotoşi, şi mă minunam cum de nu se abate vreo pedeapsă asupra lor pentru că li-s inimile împietrite. 

Când s-au oprit să dea nutreţ calului, au mâncat şi-au băut şi s-au veselit, dar eu nu m-am putut atinge de nimic şi am postit mai departe. Când am ajuns acasă, am sărit repede din cabrioletă, ca să nu fiu împreună cu ei în faţa acelor ferestre grave care se uitau la mine cu priviri oarbe, ca nişte ochi închişi, cândva strălucitori. Şi, vai, cum am ajuns, n-am mai avut nevoie să mă gândesc la ceva care să mă facă să plâng… a fost destul să văd fereastra mamei, lângă aceea a odăii care, în vremurile mai bune, fusese a mea! 

Înainte de a ajunge la uşă, m-am trezit în braţele lui Peggotty, şi dânsa m-a dus în casă. În primul moment, când m-a văzut, a dat frâu liber durerii; dar curând s-a stăpânit şi mi-a vorbit în şoaptă, mergând în vârful picioarelor, ca şi cum zgomotul ar fi putut tulbura pe morţi.


După cum am aflat, Peggotty nu mai dormise de mai multe zile. O veghease noapte de noapte. — N-o las singură pe sărmana şi scumpa mea micuţă atâta vreme cât mai e până so pogoare în mormânt, mi-a zis ea. Când am intrat în salon, mister Murdstone nici nu m-a băgat în seamă, ci a rămas în jilţul său de lângă cămin, plângând în tăcere şi adâncit în gânduri. Miss Murdstone, foarte ocupată la biroul ei încărcat de hârtii şi de scrisori, mi-a întins vârfurile reci ale degetelor şi m-a întrebat, vorbind în şoaptă, dar metalic, dacă mi s-a luat măsura pentru hainele de doliu. I-am răspuns: — Da. — Şi cămăşile, m-a întrebat miss Murdstone, le-ai adus acasă? — Da, ma’am, am adus acasă toată îmbrăcămintea şi rufăria. Asta a fost singura vorbă de mângâiere pe care, în dârzenia ei, mi-a adresat-o miss Murdstone. Nu mă îndoiesc că simţea o plăcere deosebită să-şi arate cu acest prilej ceea ce numea stăpânirea de sine, fermitatea, inteligenţa, bunul-simţ şi întreaga listă a blestematelor ei virtuţi. Era foarte mândră de dibăcia ei negustorească, pe care şi-a arătat-o de astă dată înregistrând fiecare fleac într-un catastif şi nelăsându-se mişcată de nimic. În tot restul zilei şi a doua zi din zori şi până în noapte, a stat la biroul ei, zgârâind hârtia metodic cu o peniţă tare, vorbindu-le tuturor în şoaptă, cu glas egal, fără ca măcar o clipă să-şi destindă muşchii feţei, să-şi îndulcească tonul, sau să lase să i se deranjeze câtuşi de puţin ţinuta. 
Din când în când, fratele ei lua în mână o carte, dar, după cum am observat, nu citea. O deschidea, se uita la ea, ca şi cum ar fi citit, dar stătea câte un ceas fără să întoarcă pagina, şi apoi o lăsa jos şi începea să se plimbe în lung şi în lat prin odaie. Am stat ceasuri întregi cu braţele încrucişate, urmărindu-l şi numărându-i paşii. Rareori îi spunea un cuvânt soră-si. Mie însă nu mi-a vorbit deloc. Afară de pendule, părea singurul care nu-şi găsea astâmpăr în casa încremenită. În zilele care au precedat înmormântarea, am văzut-o foarte rar pe Peggotty; n-am văzut-o decât când, coborând sau suind scara, o găseam mai totdeauna în preajma odăii în care zăceau mama şi copilaşul ei, precum şi în fiecare seară când venea şi stătea la căpătâiul meu până ce adormeam. O zi, două înainte de înmormântare – mi se pare că s-a întâmplat cu o zi sau două înainte, dar îmi dau seama că eram prea tulburat în acele zile ca să pot ţine socoteala vremii – m-a condus în odaia unde se afla mama. Îmi amintesc numai că sub giulgiul alb, proaspăt şi imaculat, întins pe pat, mi s-a părut că zace întrupată însăşi liniştea aceea solemnă care domnea în toată casa; şi că în clipa în care Peggotty a dat să ridice giulgiul, am strigat: „O, nu! O, nu!“ şi i-am oprit mâna. Nici de-ar fi avut loc ieri, nu cred că mi-aş putea aminti mai limpede înmormântarea – atmosfera care domnea în salonul cel mare când am intrat, focul care pâlpâia în cămin, vinul ce sclipea în garafe, forma paharelor şi a farfuriilor, mirosul uşor şi dulceag al tortei, parfumul rochiei lui miss Murdstone şi hainele noastre de doliu. Mister Chillip e în salon şi se apropie să-mi vorbească. — Ce mai face mister Davy? mă întreabă el blând. Nu pot să-i răspund „bine“. Îi dau mâna, şi dânsul o ţine într-a lui. — Doamne, Doamne! spune mister Chillip, zâmbind cu lacrimi în ochi. Cum cresc micii noştri prieteni! Mai-mai să nu-i putem recunoaşte, nu-i aşa ma’am? Aceste cuvinte, adresate lui miss Murdstone, rămân fără răspuns. — S-a schimbat în bine băiatul, ma’am urmează mister Chillip. Miss Murdstone abia îi răspunde, încruntându-se şi înclinându-se uşor; fără a mai scoate o vorbă, mister Chillip se retrage fâstâcit într-un colţ şi mă ia cu el. 
Ţin minte această scenă, pentru că de când sunt iar acasă, deşi nu-mi mai pasă de nimic, nimic nu-mi scapă. Se aude apoi dangătul clopotului, şi mister Omer, însoţit de nu ştiu cine, vine să ne rânduiască. După cum îmi povestise Peggotty cu mult înainte, în aceeaşi odaie au aşteptat şi cei care l-au urmat pe tata către acelaşi mormânt. Sunt de faţă mister Murdstone, vecinul nostru mister Grayper, mister Chillip şi cu mine. Când ieşim în prag, cei care poartă sicriul se află în grădină; păşesc înaintea noastră pe potecă, printre ulmi, trec de portiţă şi intră în curtea bisericii, unde de atâtea ori, în dimineţile de vară, am auzit cântecul păsărelelor. Stăm în jurul gropii. Ziua aceea îmi apare cu totul deosebită de toate celelalte, până şi lumina parcă-i deosebită, s-ar zice că are o culoare mai mohorâtă. Domneşte o tăcere solemnă, pe care am adus-o de acasă, o dată cu aceea care odihneşte în ţărână; şi în timp ce stăm descoperiţi, aud cum răsună sub cerul liber glasul preotului, care vine parcă de departe, şi totuşi desluşesc foarte limpede ce spune: „Căci eu sunt învierea, şi viaţa, a grăit Domnul-Dumnezeu!“ Aud apoi hohote de plâns; şi printre cei de faţă o zăresc, stând deoparte, pe buna şi credincioasa slugă, pe care o iubesc mai mult decât pe oricine pe acest pământ, şi în inima mea de copil sunt încredinţat că într-o bună zi Dumnezeu îi va spune: „Bine ai făcut“. Printre cei de faţă se află mulţi cunoscuţi, chipuri văzute la biserică, pe vremea când nu mă mai săturam privind lumea din jur, oameni care o ştiau pe mama când venise acolo, în floarea tinereţii. Nu mă sinchisesc de ei – nu mă sinchisesc de nimic altceva decât de durerea mea – şi lotuşi îi văd şi îi recunosc pe toţi; şi chiar undeva departe, în ultimele rânduri, o văd pe Minnie cum stă şi se uită şi cum, din când în când, aruncă o privire înspre drăguţul ei, care se află lângă mine. S-a sfârşit, ultimii bulgări cad în groapă, ne întoarcem şi ne depărtăm. 
Avem în faţă casa noastră, la fel de frumoasă, neschimbată şi atât de strâns legată în sufletul meu de amintirea proaspătă a pierderii încercate, încât durerea de până acuma pare nimic faţă de durerea nouă pe care o evocă. Dar ceilalţi mă duc mai departe; mister Chillip îmi vorbeşte; când ajungem acasă, îmi moi buzele într-un pahar cu apă; şi când îi cer voie să mă duc sus, în odaia mea, îşi ia ziua bună de la mine cu o duioşie feminină. Acestea toate mi se pare, cum am spus, că s-au petrecut ieri. Întâmplări mai recente s-au risipit, plutind către ţărmul unde toate cele uitate se vor mai arăta cândva, în vreme ce toate acestea rămân neclintite, ca o stâncă înaltă în mijlocul oceanului. Presimţisem că Peggotty va veni în odaia mea. Liniştea de sabat ce domnea în casă (semăna atât de mult cu o duminică! dar nu-mi amintesc ce zi era) ne pria şi mie şi ei. S-a aşezat lângă mine, pe pătucul meu; mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o de mai multe ori, mi-a mângâiat-o din când în când, ca şi cum l-ar fi dezmierdat pe frăţiorul meu, şi mi-a povestit, în felul ei, tot ce avea de spus despre cele întâmplate. — De multă vreme, mi-a zis Peggotty, nu se simţea bine. Nu ştia încotro s-apuce şi era nefericită. Când s-a născut copilaşul, am crezut, la început, că o să se mai întremeze, dar, dimpotrivă, a slăbit şi s-a simţit din zi în zi mai rău. Înainte de naştere stătea mereu singură şi plângea; după aceea îi cânta copilaşului, şi vocea-i era atât de delicată, încă odată, când am auzit-o, mi s-a părut că era un glas care venea de undeva de sus, din văzduh, şi se pierdea în depărtări. În vremea din urmă devenise şi mai sfioasă, şi mai speriată, şi orice vorbă mai aspră era o lovitură pentru ea. Faţă de mine a rămas însă aceeaşi. Faţă de proasta de Peggotty nu s-a schimbat niciodată, draga de ea… 
Aici, Peggotty s-a oprit şi m-a mângâiat duios pe mână câtva timp. — În seara aceea, când te-ai întors acasă, dragul meu, am văzut-o pentru ultima oară aşa cum fusese altădată. Când ai plecat, mi-a zis: „N-o să-l mai văd niciodată pe băieţaşul meu iubit. Am o presimţire care nu înşală.“ După aceea a încercat să se apere; şi de multe ori, când îi spuneam că e uşuratică şi nesocotită, se prefăcea că recunoaşte; dar era prea târziu. Soţului ei nu i-a zis niciodată nimic din toate astea – îi era teamă să se destăinuiască altcuiva – până ce într-o seară, cam la vreo săptămână înainte de a se prăpădi, i-a zis: „Dragul meu, cred că sunt în pragul morţii“. Când am culcat-o în noaptea aceea, mi-a zis: „Acum Peggotty, mi-am descărcat sufletul. Pe zi ce trece o să se încredinţeze şi el, săracul, că aşa e; pe urmă o să treacă. Sunt tare obosită. Dacă voi adormi, rămâi lângă mine, să-mi veghezi somnul; să nu mă părăseşti. Domnul să-i binecuvânteze pe amândoi copiii mei! Domnul să-l păzească şi să-l ocrotească pe băieţaşul meu orfan de tată!“ După aceea n-am mai plecat de lângă ea, a urmat Peggotty. Uneori stătea de vorbă şi cu cei de jos, căci ţinea la ei. Nu putea să nu-i îndrăgească pe cei din jur. Dar după ce plecau de lângă patul ei, se întorcea întotdeauna spre mine, ca şi cum numai lângă Peggotty îşi putea afla liniştea şi numai atunci adormea. În cea din urmă seară m-a sărutat şi mia zis: „Peggotty, dacă o să moară şi copilaşul, să mi-l pui în braţe şi să fim înmormântaţi împreună. (Aşa am şi făcut. Bietul mieluşel, n-a mai trăit decât o zi după ea.) Şi băiatul meu iubit să ne petreacă la locul de veci, mi-a zis, şi să-i spui că mama lui, când zăcea bolnavă, l-a binecuvântat nu o dată, ci de mii de ori…“ A tăcut şi din nou m-a mângâiat duios pe mână. — Era noapte târziu, a urmat Peggotty, când mi-a cerut ceva de băut; şi când a luat paharul, mi-a zâmbit atât de blând, drăguţa de ea, atât de frumos! Se crăpa de ziuă, şi soarele tocmai se ridica. Mi-a spus atunci cât de bun şi cât de îngăduitor a fost întotdeauna mister Copperfield cu ea şi cât de frumos s-a purtat, şi cum în clipele ei de îndoială îi spunea că o inimă plină de iubire preţuieşte mai mult decât orice înţelepciune, şi că ea îl făcuse fericit. „Peggotty, scumpa mea, mi-a zis apoi, trage-mă mai aproape de tine (căci era foarte slăbită). Pune braţul sub grumazul meu, mi-a zis, şi întoarce-mă spre tine, căci faţa ta mi se pare atât de departe şi aş vrea să te văd lângă mine.“ Am aşezat-o cum mi-a cerut; şi, vai, Davy! a venit şi clipa când s-au adeverit vorbele pe care ţi le-am spus atunci când mi-am luat rămas bun de la tine întâia oară – că o să fie fericită să-şi poată sprijini capul pe braţul bătrânei Peggotty – şi a murit ca un copil care a adormit. 
Astfel şi-a încheiat Peggotty istorisirea. De când aflasem de moartea mamei, îmi pierise din amintire chipul ei aşa cum fusese în urmă. Şi în clipa aceea mi-a revenit în minte chipul tineresc al mamei, din anii copilăriei mele, când obişnuia să-şi răsucească pe degete buclele strălucitoare şi să danseze cu mine în salon pe înserate. Cele povestite de Peggotty n-au izbutit câtuşi de puţin să reînvie chipul ei din ultima vreme, ci, dimpotrivă, l-a întărit şi mai mult pe cel de odinioară. Poate să pară ciudat, dar aşa e! Moartea i-a dat aripi pentru a zbura înapoi, spre tinereţea ei netulburată, şi a şters toate celelalte amintiri. Mama care odihnea în mormânt era mama din anii copilăriei mele, iar mica făptură din braţele ei eram eu, aşa cum fusesem odinioară, ghemuit pentru totdeauna la sânul ei.  

Advertisement

advertisement