Istoria Bizantului - aspecte ale istoriei si spiritualitatii bizantului - carte word full | Forum

advertisement
Elia
Elia Dec 10 '16

Politica interna si externa a celorlati Comneni

 

Legaturile matrimoniale ale lui Ioan al II-lea (1118-1143) cu regatul Ungariei nu l-au scutit de mentinerea unei stari conflictuale cu noul adversar, cel care reusise deja sa-si impuna dominatia asupra croatilor. In 1128, Stefan al II-lea a trecut Dunarea si Ioan al II-lea cu mare greutatea a reusit sa respinga atacul. Pentru ponderarea ambitiilor normande in Sicilia, Ioan a fost nevoit sa multiplice privilegiile acordate Venetiei si sa se aliaze cu Imperiul German si cu Pisa, negociind noi concesii comerciale. Energia acestui imparat a fost insa dirijata catre Antiohia, pe care o cucereste in 1137 pentru foarte scurta vreme, iar visul unei noi campanii in Orient i-a fost spulberat de moartea sa accidentala survenita in aprilie 1143.

Imparatul Manuel I (1143-1180) a intreprins o ultima tentativa de interventie in Italia. El a intarit alianta germana impotriva normanzilor, prin casatoria sa in 1146 cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III-lea. Chiar si in aceste conditii, infrangerea lui Conrad al III-lea de catre turci a permis regelui Siciliei, Roger al II-lea, lansarea unui nou atac in Balcani in toamna anului 1147. El a cucerit Corfu, a pradat Teba si Corintul si a facut prizonieri pe lucratorii de matase, deportati la Palermo. Alianta germana a fost compromisa in momentul venirii la conducerea Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind nevoit sa actioneze prompt in noile conditii. In 1154, moartea lui Roger al II-lea i-a permis lui Manuel

I sa lanseze din Ancona o puternica ofensiva militara incheiata in 1155 cu posibilitatea controlului asupra acestei regiuni din Italia. Imediat intervine insa dubla ostilitate a lui Barbarossa si a Venetiei, nemultumiti de faptul ca stramtoarea Otrante trecea sub controlul unei singure puteri. De aceea, in 1156 Guillaume I al Siciliei respinge expeditia bizantina.


Manuel I a beneficiat de o situatie favorabila in Balcani, unde in 1161 a reusit sa-si impuna favoritul si ginerele sau, Bela, ca mostenitor al tronului Ungariei si sa supuna Bosnia, Croatia si Dalmatia. De asemenea, in 1172 el a reusit sa-l infranga pe principele sarb Stefan Nemanja. Aceste reusite balcanice au nelinistit Venetia, care dupa 1171 devine unul dintre dusmanii de temut ai Bizantului.

In Orient, Manuel a continuat o ofensiva laborioasa, Renaud al Antiohiei acceptand suzeranitatea bizantina, iar regele Ierusalimului, Baudouin, s-a plasat sub protectia sa. In 1159, Manuel isi face intrarea triumfala in Antiohia, urmat de regele Ierusalimului si de Renaud, care mergea pe jos. Chiar si turcii pareau invinsi: in alianta cu regele Ierusalimului Manuel I se angaja la o expeditie de amplore impotriva acestora. Incurajati de Frederic Barbarossa, turcii s-au revoltatimpotriva bizantinilor, pe care ii infrang in septembrie 1176 la Myriokefalon. Infrangerea nu a avut efecte imediate, exceptand poate perenizarea implantarii turcilor in zona.

La moartea sa in 1180, Manuel a lasat Imperiul in aparenta puternic, dar total izolat. Fiul sau, Alexios al II-lea de 11 ani (1180-1183) logodit cu o fiica a regelui Frantei, Ludovic al VII-lea, Agnes-Anne, a trebuit sa faca fata diferitelor contradictii interne ale dinastiei comnene. Sprijinul initial al armatei pentru regenta Mariei de Antiohia, cea de a doua sotie a lui Manuel, s-a dovedit insuficient, deoarece cel care a ajuns la tron in 1183 a fost Andronic I. El a primit sprijinul populatiei, dornica sa se debaraseze de anturajul latin al Mariei, precum si de cel al clerului antilatin.

Andronic a lansat un program ambitios de reforme, a ales pe baza de competenta oameni modesti in functii administrative importante, salariile lor fiind decente si scutind pe contribuabili de la noi taxe. Prin aceasta politica el ataca privilegiile aristocratiei, centrul de guvernare al comnenilor. In timp revoltele s-au inmultit, Andronic nu a putut face fata atacului normand din 1185, in urma caruia este cucerit Tesalonicul, iar in septembrie 1185 multimea condusa de Isaac Anghelos il omoara. Astfel a luat sfarsit dinastia comnenilor.


Puterea familiala: sistemul comnenilor
La sfasitul domniei lui Alexios I Comnenul sistemul puterii familiale era destul de bine pus la punct, dinastia folosind pe viitor diferitele aliante matrimoniale pentru integrarea unor binecunoscute familii occidentale sau a noilor familii. Astfel, o nepoata a lui Ioan al II-lea (1118-1143) s-a casatorit cu Ioan Cantacuzino; una din surorile acestui imparat s-a casatorit cu un Anghelos; o verisoara l-a avut ca sot pe Alexios Paleologul; dinastiile care au urmat pana la sfarsitul Imperiului au pastrat numele Comnenilor. Acest sistem era un nod inextricabil, care permitea imparatului sa fie legat cu intreaga clasa aristocrata. In momentul luptelor sale cu normanzii, Alexios I a asociat-o la tron pe mama sa si a oferit cele mai inalte functii militare rudelor sale de sange sau prin alianta. El a ridicat familia sa la statutul de conducatori ai ierarhiei politice si sociale, oferindu-le titluri de origine imperiala. Astfel familia, deci fidelitatea personala, inlocuia competenta, vechea pozitie socialasi atasamentul la servicul public, criteriu cuvenit posturilor celor mai inalte. In vremea lui Manuel I (1143-1180), ierarhizarea era justificata prin asa-numitul criteriu al eugeniei (nasterea dintr-o familie buna), nobletea inlocuind meritul in promovare. 
Inainte ierarhia functiilor crea aristocratia, acum, conceptia familiala a aristocratiei crea ierarhia; familia devenea un mijloc de guvernare. Din vremea imparatilor familiei Dukas, pastrarea puterii se baza mai mult pe legaturile de familie decat pe calitatea ofiterilor; aceste legaturi permiteau Comnenilor sa detina puterea in calitate de grup dominant in sanul unui consortiu de familii nobile, pe care le pastra si care erau in legatura cu propria lor familie sau cu a celor care-i puteau elimina de la putere. Acest lucru dadea impresia apartenentei la un grup centralizat, care impiedica degenerarea conspiratiilor in revolte. Acest sistem restrangea insa avantajele puterii, redusa de altfel la un Imperiu diminuat, la un grup restrans in detrimentul numerosului si competentului personal administrativ, care facuse din Bizant aproape un Stat modern. Foarte multi oameni competenti au fost privati in vremea Comnenilor de cariere traditionale in familiile lor. Sistemul familial al Comnenilor a adus si alte slabiciuni specifice. Astfel, prin concentarea asupra capitalei se pierdeau originile sale provinciale, iar nodul inextricabil al aliantelor familiale suscita grupuri de interese, in care fiecare vedea in ruda sa un potential adversar: fiica cea mare a lui Alexios, Ana Comnena, a incercat sa-l priveze de tron pe fratele sau Ioan, in avantajul sotului sau. In ciuda acestor insuficiente, sistemul familial a reusit in cele din urma sa fie destul de eficient pe plan extern, restaurand grandoarea Imperiului.
Motivatiile Cruciadelor si consecintele lor
In Occident, asistam in vremea Comnenilor si la cresterea puterii oraselor maritime, indeosebi a Venetiei, care isi propunea supunerea intregii lumi mediteranene. Venetia devine acum un Stat care si-a pus intreaga sa forta maritima in serviciul exclusiv al intereselor ei comerciale, realizand in cele din urma, prin cinism si abilitate, dar si printr-o remarcabila politica a continuitatii, ambitiile unui imperialism economic, fara scrupule. Este drept caaceasta situatie a fost favorizatasi de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care venetienii primeau dreptul de a cumpara si a vinde in tot Imperiul Bizantin, fara a plati taxe sau a fi controlati de vamesi. Comertul venetian avea practic mai multe drepturi decat chiar comerciantii bizantini. Ceea ce putea face acum Bizantul, era sa incerce sa diminueze importanta privilegiilor venetiene, acordand facilitati asemanatoare celor doua principale rivale: Pisa si Genova. Initiativa a capatat forme practice in vremea lui Ioan a II-lea.
In privinta cruciadelor, acestea au pornit in secolele XI-XIV din tarile apusene ale Europei si constituie in istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ramas in memoria colectiva, alimentatasi de literatura sau cinematografie, drept o mare epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformatasi de legenda, a ramas atat de vie incat cuvantul a sfarsit prin a desemna in vocabularul occidental acea initiativa pornita in numele unui ideal comun impotriva unui dusman comun. Pe langa motivele de ordin religios, cruciadele au avut si cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasa a eliberarii Locurilor Sfinte. In ciuda traditiei crestine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat incepand cu secolul al IV-lea teoria "razboiului just": necesitatea folosirii fortei, a razboiului impotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Prin promisiunea de recompense ceresti facuta combatantilor, s-a trecut de la notiunea de "razboi drept" la cea de "razboi sfant". La sfarsitul secolului al X-lea si inceputul secolului al XI-lea, Biserica Occidentala a incercat sa crestineze moravurile societatii militare, propunand cavalerului ideal, protectia celor slabi si mentinerea pacii prin lupta impotriva dusmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel "care omoara un crestin, varsa sangele lui Hristos".
Multa vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o calatorie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei, iar dificultatile traseului, faceau parte din spiritualitatea pelerinajului. In afara de spiritul de bravurasi aventura, cruciatii urmareau si castigarea de averi, precum si crearea unor State de tip feudal, pe care apoi sa le exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au asteptat totul: mantuirea vesnica, satisfacerea spiritului de aventura, iar cei mai multi, bogatiile fabuloase ale Orientului. Ele se explicasi prin cresterea demografica a populatiei din tarile occidentale, care impunea o expansiune Pe parcursul cruciadelor intalnirea dintre Orient si Occident a fost privita diferit de catre cele doua parti.Astfel, cruciatii au ramas impresionati de maretia orasului Constantinopol, de frumusetea si bogatia lui, care contrasta atat de flagrant cu orasele medievale din Apus, stramte si murdare. La randul lor, bizantinii considerau pe apuseni niste barbari, fara maniere si neciopliti. Vorbind despre cruciada populara ajunsa in august 1096 la Constantinopol, Ana Comnena iicatalogheaza ca "cete de vagabonzi si cersetori care nu au aer de soldati si nu aveau bani sa-si cumpere mancare".
Initiativa cruciadelor apartine in general papei, conducatorul spiritual: el predica cruciada sau incredinta predica clerului autorizat si uneori trimisilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) pana la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost insarcinati cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cersetoare.
Finantarea crucidelor era obtinuta pe trei cai:
- prin intermediul cruciatilor: baronii isi vindeau pamanturile sau le ofereau comunitatilor ecleziastice. In secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor sai un ajutor financiar pentru plecarea in cruciada.- prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladina impusa in Franta si Anglia, pe bunurile mobiliare si venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VII-lea in 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la intoarcerea sa din Tara Sfanta.- prin Biserica: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta si taxa ca forme de obtinere a fondurilor. In ciuda unei puternice opozitii, decima a fost introdusa pentru prima data in 1199, mai intai clerului intr-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai tarziu si cardinalilor 10%.
Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui care se angaja in astfel de operatiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin "privilegiile Crucii", precizate mai bine in 1145 in bula Quantum praedecessores, cruciatul, familia sa si bunurile sale, erau plasate sub protectia Bisericii. De asemenea, pe durata desfasurari unei cruciade, plata dobanzilor pentru diferitele imprumuturi contractate era suspendatasi un muratoriu permitea cruciatului sa-si plateasca datoriile la intoarcerea din campanie.
Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la sinodul de la Clermont, initiator fiind papa Urban al II-lea in 1095. El a prezentat in predica sa principiile acestei prime actiuni de eliberare a Locurilor Sfinte, insistand pe ajutorul ce trebuia acordat crestinilor din Orient oprimati de turci. Acest subiect a fost repede inlocuit de tema eliberarii mormantului lui Hristos, recucerirea si apararea sa. Celui care murea pe drum sau in timpul luptelor, papa ii promitea iertarea pacatelor. In prima faza a acestei cruciade masele populare constituite intr-oarmata nedisciplinata, au trecut prin Ungaria, Serbia si Bulgaria, ajungand la Constantinopol in ziua de 1 august 1096. Imparatul Alexios I a trecut in Asia, unde au fost nimiciti de turci in apropierea localitatii Niceea. Adevarata cruciada, cea a nobililor a ajuns la Constantinopol, Alexios I reusind sa obtina de la ei un juramant de vasalitate. Cruciatii au reusit sa cucereasa pe rand Niceea, Edessa, Antiohia, iar Ierusalimul in 15 iulie 1099. Ei au infiintat primele State latine in Orient: la Edessa, care a durat pana in 1144, la Antiohia, care a durat din 1098 pana la 1268, la Ierusalim, primul "rege" fiind Godefroy de Bouillon (22 iulie 1099-18 iulie 1100), cel care a refuzat coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini. Titlul de "rege al Ierusalimului" s-a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui sau Balduin I de Boulogne (1110-1118).
In locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic. Stabilirea cruciatilor in Palestina, dupa eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerata a fi inceputul colonialismului european. A doua cruciada (1147-1149) a avut ca principala motivatie eliberarea Edessei cucerita definitiv de turci in 1146. Indemnul la aceasta noua initiativa militara a fost dat de papa Eugeniu al III-lea, iar Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat-o. Initiativa a ramas fŕra rezultat pentru occidentali, intre anii 1140 si 1149, cruciatii ridicand la Ierusalim o biserica a Golgotei si una a Sfantului Mormant. Din acest moment latinii au inceput sa aibe drepturi la Sfantul Mormant.
Cruciada a III-a (1189-1192) a pornit in momentul in care sultanul Egiptului Saladin in anul 1187, dupa 88 de ani de stapanire latina, cucereste Ierusalimul. La cruciada a III-a au participat trei mari monarhi ai Apusului: imparatul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele englez Richard Inima de Leu (1189-1199) si regele Filip al II-lea al Frantei (1180-1223). Aceasta cruciada s-a soldat practic cu un nou esec, dar s-a putut observa mai bine ca entuziasmul religios al celor saraci a fost exploatat de ambitiile nobililor.
Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost predicata de papa Inocentiu al III-lea (1198-1216), cu scopul eliberarii Ierusalimului. Acest papa a fost cel mai mare teoretician al cruciadei, cel care a alcatuit o doctrina coerenta: din acest moment textele au fixat cu exactitate conditiile obtinerii indulgentelor, ierarhizate la sfarsitul secolului al XII-lea, in functie de serviciile aduse cruciadei. De la inceputul secolului al XIII-lea, credinciosilor li se promitea participarea la cruciada prin rugaciuni, procesiuni religioase, ofrande si sustinere financiara a celor care urmau sa plece, papalitatea inaugurand miscarea de spiritualizare a cruciadei. Larandul ei, Republica Venetia s-a angajat sa asigure transportul cruciatilor cu propria flota, in schimbul unei sume importante de bani.Conducatorii veritabili ai acestei cruciade au fost: papa Inocentiu al III-lea, partizan al unirii Bisericilor sub conducerea Romei si Enrico Dandolo, care incarna ambitiile economice ale Venetiei. Cruciada avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. In aceeasi perioada se afla in Occident Alexios al IV-lea, fiul imparatului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), inlaturat de pe tron si orbit de fratele sau, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), venit in Apus sa ceara ajutor cruciatilor, in schimbul unei recompense, pentru inscaunarea tatalui sau. El a promis totodata supunerea Bisericii grecesti autoritatii scaunului papal. Dandolo a acceptat propunerea, gandindu-se indeosebi la avantajele Venetiei de pe urma acestei situatii. 
In noile conditii flota venetiana isi modifica traseul si in loc sa se indrepte spre Egipt, merge catre Bizant unde ajunge in 1204. Alexios al III-lea este detronat, Isaac Anghelos si fiul sau Alexios al IV-lea sunt repusi in drepturi. Imediat grecii au inteles ca acesti doi suverani nu urmau sa fie decat niste instrumente docile in mana latinilor si a papei. De aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un fel de revolutie la Constantinopol soldata cu rasturnarea lui Isaac al II-lea si a fiului sau. Noul imparat, Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile si cruciatii iau cu asalt Constantinopolul in Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile si trei nopti au loc scene penibile, in locul apararii si eliberarii crestinilor in fata musulmanilor, asa cum fusese predicata aceasta cruciada, asistam la deturnarea cruciatilor de la tinta lor initiala.Cruciada a IV-a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece originile sale sunt multiple si dificil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul ca alaturi de cauzele externe, apetitul economic italian, coalitia politica germano-normanda, ostilitatea religioasasi xenofobia, s-au adaugat si o serie de fenomene interne care au fragilizat Imperiul in ultimele decenii ale secolului al XII-lea.
In locul Imperiului Bizantin, cruciatii au creat Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), punand rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Teritoriul capitalei a fost impartit intre Balduin si Dandolo, acesta din urma fiind singur exceptat de la depunerea juramantului de vasalitate fata de Balduin. In sfarsit, Venetia primea insulele Ioniene, cea mai mare parte a insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta, spatii importante din Peloponez, Tracia. Astfel, cruciada a IV-a oferea Venetiei posibilitatea detinerii unui adevarat Imperiu colonial si a unei hegemonii economice in regiune. Cucerirea si jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 si crearea unui Imperiu latin intre 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slabirea grava a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de catre turci la 29 mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost insa ruptura definitiva aunitatii crestine. Ireparabilul in ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii pana atunci suspecti, devin acum culpabili. In fata "violentei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne ramane decat sa constatam ca ei nu apartin lumii civilizate".Ortodoxia a devenit acum vectorul esential al unui nationalism din in ce mai exacerbat, ajungandu-se un secol mai tarziu sa se vorbeasca pana in indepartata Rusie, de ororile comise de latini la Constantinopol.
Pe ruinele Imperiului Bizantin, alaturi de Imperiul latin de Constantinopol, s-au organizat intr-o maniera feudala, o serie de principate vasale: regatul Tesalonicului, ducatul Atenei si al Tebei, principatul Ahaiei. Din Imperiul Bizantin mai ramaneau doar trei parti, care pastrau inca statutul de independenta: Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de la Niceea (1204-1261) si despotatul de Epir.
Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), caruia i-a urmat energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar ca latinii nu doreau existenta acestui Stat, de aceea armatele lor au declansat o puternica ofensiva in Asia Mica. Din fericire ei au fost nevoiti sa faca fata unei puternice concentrari armate in Balcani, formata din greci si bulgari, condusi de tarul Ionita Caloian. La batalia de la Adrianopole din aprilie 1205, cruciatii sunt zdrobiti, imparatul Balduin ucis, iar Dandolo moare si el la putin timp dupa aceasta data. Evenimentul este considerabil, pentru ca dominatia occidentala in Orient cunoaste un prim esec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin pornind tocmai de la Niceea va reusi sa se reformeze, chiar daca pentru acest lucru a fost nevoie de 50 de ani de confuzie, timp in care Imperiul latin de la Constantinopol a supravietuit unor conditii penibile.


Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele sau Henric, care la inceput a inregistrat unele victorii, dar in final a fost invins de Ioan Vatatzes. El a reusit sa cucereasca Adrianopole si a luat din mana bulgarilor importante teritorii din Macedonia si Tracia, precum si Tesalonicul. Opera sa a fost desavarsita de Mihail Paleologul in ziua de 25 iulie 1261, cand Constantinopolul a fost recucerit din mana latinilor, imparatul si patriarhul latin refugiindu-se in Occident. Astfel, se prabusea Imperiul latin, cel care de mai multa vreme ducea o existenta dificila: pentru a putea trai imparatul vindea Sfinte Moaste si se incalzea cu lemnul recuperat din constructia propriului palat. La randul sau, Imperiul bizantin recent reconstituit, era acum un Stat epuizat care se va indrepta dupa doua secole de decadenta spre ruina.


Fara a intra in detalii cu privire la celelalte cruciade, vom mai spune doar ca ele au preocupat Occidentul mai mult de doua secole, iar consecintele lor se resimt pana astazi. Ele au permis Occidentului sa-si dezvolte constiinta unitatii sale, au facilitat amestecul in Biserica a cavaleriei, au acordat drept la cuvant si la actiune maselor sarace si prost echipate. Ele au crescut prestigiul si puterea papei sau forta monarhilor, dar prin cele intamplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 intr-un fapt definitiv.

Elia
Elia Dec 10 '16

Statele latine si formatiunile bizantine de la Niceea, Trebizonda si Epir



Pe ruinele Imperiului bizantin au fost organizate sub forma feudala o serie de pricipate latine vasale: regatul Tesalonicului, care-l avea in frunte pe Bonifaciu de Monferrat, ducatul Atenei si al Tebei, pe care-l conducea Otto La Roche si principatul Ahaiei condus de Guillaume de Champlitte si Godeffroy de Villeharduin. Dupa incoronarea ca imparat a lui Balduin I (1204-1205), el a incercat sa justifice papei Inocentiu al III-lea atacul asupra Constantinopolului. Astfel, el motiva jafurile si uciderile prin faptul ca "grecii schismatici se sustrageau de sub autoritatea papei", iar ceea ce s-a intamplat pana la urma era pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al IV-lea, care promisese unirea Bisericilor. Balduin prezenta ceea ce se intamplase ca fiind lucrarea lui Dumnezeu in favoarea latinilor drept credinciosi si impotriva grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul razbunarii lui Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma sa aiba loc sinodul care urma sa supuna Biserica greaca, celei Romane: "... acum ti-a pus Dumnezeu dusmanii scaun picioarelor tale. Sufla in trambita preoteasca in Sion, aduna poporul, batranii si pruncii, lauda ziua stabilita unirii si pacii".


In speranta ca orasul cucerit putea deveni o baza a viitoarelor operatiuni cruciate, Inocentiu al III-lea a autorizat stationarea trupelor latine la Constantinopol, dezlegandu-le de juramantul facut pentru cruciada. Papa era insa nemultumit de alegerea venetianului Toma Morosini in scaunul de patriarh al Constantinopolului, o persoana deloc supusa scaunului papal. Din acest moment intre papalitate si venetieni s-a declansat o lupta surda, pentru controlul a cat mai multor cladiri din oras. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie 1204, Inocentiu al III-lea ii sfatuia pe bizantini sa completeze parohiile parasite de greci, cu clerici latini, iar in locurile unde populatia era majoritar bizantina clericii puteau fi greci numai in cazul in care primisera hirotonia de la episcopi latini. Aceasta politica aparent toleranta s-a schimbat radical in urmatorii ani: clericii greci care refuzau sa-l pomeneasca la Sfanta Liturghie pe papasi pe patriarhul latin erau alungati din parohiile lor, unele biserici au fost inchise, unii calugari au fost chiar inchisi si maltratati. Cu toate aceste masuri care urmareau supunerea Bisericii Ortodoxe celei Catolice, clerul a ramas in marea lui majoritate atasat valorilor Ortodoxiei.


In acest timp, greseala cea mai mare pe care au facut-o latinii a fost deteriorarea relatiilor cu Ionita Caloian (1197-1207), tarul Imperiului romano-bulgar. La inceputul anului 1204, in schimbul recunoasterii titlului sau regal, Caloian se oferise sa-i ajute pe latini la cucerirea Constantinopolului.
In acest sens, Inocentiu al III-lea a trimis in noiembrie 1204 un legat al sau care urma sa-l incoroneze pe Caloian, gestul urmand sa consfiinteasca catolicizarea Bisericii bulgare. Prin pretentia de mostenitor al basileilor bizantini, Balduin I a stricat ceea ce dorea sa infaptuiasca papa. In urma conflictului armat de la Adrianopole din 1205, Balduin a fost infrant, facut prizonier si a murit intemnitat la Tarnovo. Acest nou conflict a evidentiat emanciparea Statelor slave a caror apropiere de latini era pur teoretica. Chiar daca atat tarul bulgar sau regele sarb Nemanja primeau coroana de la Inocentiu al III-lea, gestul arata ca in acel moment se putea vorbi de 5 Imperii in crestere de putere, toate ortodoxe si toate urmarind acelasi scop: recucerirea Constantinopolului si reconstituirea unui Imperiu pe care grecii s-au aratat incapabili sa-l pastreze. Fiecare din aceste puteri ortodoxe au manifestat o anumita tonalitate "nationala", evidenta mai mult la sarbi si bulgari si ceva mai nuantata la Statele grecesti, printre care putem identifica trei "Grecii": una pontica, Trebizonda, a doua anatoliana, Niceea, iar ultima net balcanica, Epirul. In acest sens, anul 1204 a permis lansarea unor originalitati locale, care si-au disputat pana la victoria otomana, diferitele tendinte contradictorii, expansiunea imperialasi afirmarea pe plan local. Cu toate acestea, ambitiile grecesti si slave nu erau comparabile: grecii aveau de partea lor o puternica traditie imperialasi structuri administrative evoluate, care s-au repliat in Trebizonda, Niceea si Epir. Din 1208 Niceea a adaugat un atu esential sistemului teocratic ce urma a fi reconstruit: incoronarea unui imparat roman, Teodor Laskaris, de catre un patriarh al Constantinopolului in exil, gest pe care altii nu ar fi indraznit sa-l imite. Din acest moment, Niceea pornea la un drum destul de greu, pentru ca cei din dinastia Laskaris aveau de luptat nu numai cu latinii, dar si cu concurentul epirot sau cu partidul anatolian din interior, dominat de conducatorii locali care preferau consolidarea unui Imperiu asiatic.
Linistea Laskarizilor a fost tulburata mai intai de Balduin I, care incredintase insotitorilor sai mari feude dincolo de Marea Marmara: feuda Niceei i-a revenit lui Louis Blois, un nepot al regelui Angliei, care in noiembrie 1204 trimitea o armata ce urma sa revendice chiar si prin forta domeniile sale din Asia Mica. In urma bataliei care a avut loc pe 6 decembrie 1204, Laskarizii au fost infranti. In acest moment grecii erau amenintati cu pierderea Niceei, ultimul centru de rezistenta din Asia Mica. Pana la urma salvarea a venit in urma interventiei din Europa a lui Ionita Caloian, care a permis in 1206 incoronarea oficiala ca imparat a lui Teodor Laskaris. 
Schimbarile de atitudine ale bulgarilor au durat pana la moartea tarului Ioan Asan al II-lea in 1241. Datorita pozitiei sale, Niceea a putut adopta pana la urma cea maibuna tactica: inainte de a trece in Tracia, Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254), ginerele lui Teodor Laskaris, a supus majoritatea insulelor Marii Egee. In aceeasi perioada Epirul, putere terestra, i-a atacat pe bulgari, care in 1230 obtin o victorie decisiva asupra lui Teodor Anghelos la Klokotnitsa, in Macedonia. Moartea lui Asan al II-lea a coincis cu invazia mongola, care practic a eliminat orice posibilitate de riposta a bulgarilor. In conditiile in care Vatatzes a scapat de pericolul oriental, prin interventia mongolilor in sultanatul de Rum, Epirul ramanea singurul potential concurent la recucerirea Constantinopolului. Pana la urma despotatul a fost deposedat de perspectiva unui destin imperial: repliat in partea de Vest a Balcanilor, atacat de niceeni care au ajuns sub Teodor al II-lea, fiul lui Vatatzes (1254-1258), pana la Adriatica, ei au dus o politica de aliante cu occidentalii: Venetia, regatul din Neapole si principatul Ahaiei. Acestei atitudini Niceea i-a raspuns prin atacuri repetate asupra Constantinopolului, soldate in cele din urma cu recucerirea Constantinopolului in 1261 de catre Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282). 
Momentul a avut o semnificatie mai mult simbolica, conferind ultimei dinastii bizantine o legitimitate pe care nimeni nu si-a mai putut-o asuma dupa 1204. La 1261 procesul de recucerire era inca departe de a fi realizat pe deplin. Alaturi de Epir, Ahaia ramanea francilor, careia Mihail al VIII-lea Paleologul nu reusise sa-i cucereasca decat trei fortarete, dintre care si viitoarea capitala, Mistra. La randul ei, Venetia ramanea stapana marilor, care prin porturile si insulele ce le detinea in lumea bizantina, isi putea permite sa atinga oricand coastele grecesti, Bosforul si Asia Mica. La aceste potentiale pericole se mai adauga intregul Occident, care nu se putea multumi ca anul 1204 sa fie un moment de profit trecator, iar anul 1261 unul de abandon, mai ales ca in 1266, papa punea pe tronul Neapolului un adversar al Bizantului, Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea.Din stransoarea occidentala Mihail al VIII-lea a reusit sa scape prin intermediul diplomatiei: tripla alianta dintre Bizant, sultanatul mameluk din Egipt si hanatul mongol, care domina la vremea aceea bazinul pontic si partea orientala a Mediteranei, precum si conciliul de la Lyon din 1274. Eficacitatea acestor manevre diplomatice s-a putut observa imediat: in 1281, cind Roma a inteles manevra Bizantului, Mihail isi intarise deja pozitia in Albania, iar o noua coalitie latino-slava luase nastere, la care se alaturase si Venetia.
In 1204 Imperiul bizantin nu a luat sfarsit, dar situatia era inedita deorece de la Constantin cel Mare el se confunda cu capitala sa. Intre 1204 si 1261 numai orasul nu si Imperiu a fost intr-o asanumita stare de somnolenta, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai savarsit nici o minune in acest interval. Trebizonda, Epirul si Niceea s-au considerat Imperii in exil, dar cel care a jucat un rol international deosebit a fost acela care a recucerit Constntinopolul in 1261. Prin aliante politice si matrimoniale, Trebizonda a ramas in modoficial un Imperiu subordonat Constantinopolului, in timp ce Epirul care a disparut dupa 1350 s-a multumit cu titlul de despotat. In ciuda expansiunii lor, Statele slave, Bulgaria, Serbia sau Rusia, au continuat sa recunoasca inca din punct de vedere politic si religios Constantinopolul ca fiind centrul unei lumi coerente, in care prezida un singur imparat. Primele semne ale schimbarii acestei ordini, au aparut dupa 1261: sub autoritatea mai mult teoretica a Constantinopolului, realitatile locale s-au dezvoltat si s-au multiplicat, lasand tot mai putin loc interventiei directe a imparatului; in 1275, Tesalia, numita mai tarziu "Marea Valahie" a refuzat hotararile Conciliului de la Lyon, ducand din acest moment o politica contrara celei imperiale. Ideea Imperiului nu a disparut, dar au inceput sa se afirme originalitatile locale, ai caror conducatori, arhontii, se acomodau mult mai usor unor necesitati punctuale pentru ca proveneau din acel mediu.

Elia
Elia Dec 10 '16

Principii de guvernare bizantina in secolele VIII-XII



Imperiul bizantin era continuatorul Romei; el era un fel de magistratura in care imparatul detinea puterea provizorie. Factorii constitutivi ai epocii romane subzistau chiar daca acestia deveneau din ce in ce mai formali. Imparatul era imperator, proclamat de armata, iar Senatul devenise un simplu factor social, care nu intervenea decat in cazurile dificile. Aprobarea sa se manifesta prin prezenta senatorilor in timpul ceremoniilor de la hipodromul din Constantinopol, unde avea loc aclamarea imparatului de catre popor. Aceasta procedura facea din imparat "alesul lui Dumnezeu", conform formulei consacrate. Investiturii politice urma incoronarea din catedrala Sfanta Sofia; patriarhul cerea o marturisire de credinta pentru a verifica ortodoxia celui care era insarcinat cu apararea credintei, apoi ii punea coroana noului ales. Patriarhul era un personaj influent, el putand juca de multe ori un rol decisiv, asa cum s-a intamplat cu Mihail Cerularie la venirea pe tron a lui Isaac Comnenul. In istoria Bizantului nu a existat vreun patriarh care sa refuze incoronarea imparatului: pe 31 octombrie 802, cand Nichifor I (802-811) a detronat-o pe Irina, restauratoarea cultului icoanelor, patriarhul Tarasie, animatorul sinodului de la Niceea, l-a incoronat pe uzurpator.


Explicatia: pentru bizantini, lumea in care traiau era imaginea pamanteasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Imparatul este locotenentul lui Dumnezeu pe pamant. In mod firesc, Dumnezeu este liber sa aleaga, pentru a numi si pentru a revoca; o uzurpare care a reusit, era de inspiratie divina, ca in cazul nostru cu Nichifor. Imperiul bizantin a fost o autocratie temperata de uzurpari, ca rod al unui complot de palat ca cel din 802 sau a unei revolte populare ca cea din 1042 care a condus la inlaturarea lui Mihail al V-lea (1041-1042). Chiar daca Dumnezeu poate alege o familie pentru tron, principiul dinastic nu excludea uzurparea.


Dumnezeu, imparatul si legea

Titulatura imperiala, asa cum aparea in actele imperiale sau in portretele suveranilor, rezuma aceasta conceptie: "N ... basileus8, credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor". Imparatul se definea prin titlul sau. El era mai intai credincios lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa si ortodox, ceea ce reprezenta fundamentul legitimitatii sale, conferindu-i puterea absoluta a autocratorului. Aceasta putere se exercita in mod deosebit in cadrul Imperiului, singurul care corespunde intregului pamant sau oikumene, Imperiul Romanilor.
In calitate de locotenent al lui Dumnezeu, imparatul era atoputernic: el era intruchiparea legii, el era cel care asigura continuitatea acesteia. Imparatul avea obligatia de a aplica hotararile conciliare, iar legislatia canonica era integrata in dreptul imperial. De asemenea imparatul convoca si prezida sinodul, dar autoritatea dogmatica apartinea exclusiv acestuia din urma. Imparatul nu era nici cleric, nici un simplu laic; el era un isapostolas, "egal cu apostolii". In acest sens el avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra in Sfantul Altar prin usile imparatesti, el se impartasea singur din Sfantul Potir; patriarhul aplica porfirogenetilor la 8 zile dupa nastere tunderea care marca caracterul lor sacru, imparatul avea dreptul de a predica si a binecuvanta multimea credinciosilor.


In cartea Despre ceremonii, Constantin al VII-lea explica participarea imparatului la Liturghie, ca avand un accentuat caracter simbolic: el crea imaginea terestra a ordinii divine din lume. Dupa Constantin al VII-lea, un inger ar fi daruit lui Constantin cel Mare vesmintele din purpura rezervate numai suveranilor. Maiestatea imperiala impunea linistea, de aceea adunarile oficiale in care imparatul isi prezenta hotararile sale erau silentia. Imparatul nu vorbea niciodata direct, ci numai prin gesturi si prin intermediul unui demnitar. El facea parte dintr-un ceremonial de adorare cu rezonanta religioasa, insotit de lumanari si tamaie. Cei care veneau la el, isi plecau capetele pana la pamant, dupa care uneori ii sarutau picioarele sau genunchii. La masa imperiala, intr-o sufragerie din aur (chrysotriklinos), imparatul invita periodic cate 12 persoane sarace, alese cu grija, carora printr-un simbolism simplu le spala picioarele. Ceremonialul plin de fast de la Curtea imperiala a inregistrat un vizibil declin incepand cu secolul al XII-lea, cand are loc o izolare aristocratica a puterii.


Lumea crestina nu putea admite decat un singur imparat, pentru ca nu exista decat un singur Dumnezeu care l-a trimis, l-a delegat. Bizantinii aveau o teama instinctiva fata de orice partaj al puterii: in momentul in care cu putin timp inainte de moartea lui Manuel I (1143-1180), sotia i-a adus pe lume un copil handicapat, evenimentul a fost considerat "ca anuntator al poliarhiei, care este mama anarhiei" si pretext pentru sfatuitorii lui Andronic I pentru executarea tanarului Alexis II, pentru ca "suveranitatea multipla nu este buna" si "nu estenevoie decat de un singur suveran, de un singur imparat". Idealul era ca acest imparat unic sa domneasca absolut singur, sa faca totul singur, in cadrul Imperiului.Vasile I cand se decide sa trimita asa-numitii anchetatori fiscali pentru reprimarea fraudelor, afirma ca el insusi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie ca era vorba despre Vasile al II-lea pe care Psellos ni-l descrie ca pe un conducator caruia ii placea sa conduca treburile Statului singur, fie ca amintim pe alti functionari de Stat, referinta se indreapta intotdeauna catre un ideal politic de tip patriarhal, in virtutea caruia suveranul se comporta cu poporul sau ca si un parinte, ca un tata de familie drept si sever. In cazul aparitiei semnelor ce prevesteau o revolta, guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie daca suveranul nu-i dadea un raspuns la scrisoarea de avertisment pe care i-o trimitea. Pe scurt : "pamantul este al meu si nu al tau ... iar tu daca nu ai primit ordin de la mine cum ti-ai permis sa pedepsesti oameni?". Era greu de imaginat cum o alta persoana putea impieta autoritatea imparatului asa cum consemna Isaac II: "este ingaduit imparatilor sa faca tot ceea ce vor" pentru ca nu exista dezacord intre Dumnezeu si ei in guvernarea problemelor pamantesti; intr-un cuvant orice act al imparatului era traducerea vointei divine.
Stapan al tuturor lucrurilor si al oamenilor din Imperiul sau, imparatul detinea puterea absoluta asupra bunurilor si libertatilor tuturor, chiar daca in anumite situatii exista riscul nerespectarii legii. Exceptiile puteau aparea numai in cazul in care se faceau in beneficiul unei echitati superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Imparatul isi permitea chiar sa priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau comunitati, asa cum s-a intamplat in repetate randuri cu dinastia macedoneana a carei politica sociala a fost o constanta violare a garantiilor legale. In rest, imparatul cel care poate fi in unele situatii deasupra legii, in altele o poate imblanzi pentru a ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renunta la respectarea legii pentru un functionar vinovat de evaziune fiscala. Nu trebuie uitat nici faptul ca suveranul in calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face exces de puterea sa umana. Ajuns pe tron Isaac al II-lea jurase ca nu va omori pe nimeni, nici chiar pe dusmanul sau cel mai de temut; in acest timp Nichita Choniates consemna ca nimeni si cu atat mai mult imparatul, nu poate tolera o crima, chiar daca impins de necesitatea de a pedepsi pe culpabili, Isaac a sfarsit prin a depasi in rigoare pe predecesorul sau, Andronic Comnenul.
Imparatul putea face totul in limita vointei divine; in plus tot ceea ce este bun in lume nu putea proveni decat de la el, idee cu atat mai puternica la Bizant, cu cat aceasta era sprijinitasi de traditia elenistica, retransmisa prin intermediul Imperiului roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decat cea a imparatului, soldatul lui Dumnezeu, chiar si in cazurile in care suveranul nu participase fizic la conflict. Cand un general de armata obtinea ovictorie, imparatul era cel care triumfa, asa cum a facut Manuel I dupa victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167. Lui Leon al VI-lea cel care nu a parasit niciodata Constantinopolul, Aretas de Cezareea ii atribuie totusi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, caci regasim aici "cu adevarat binefacerile strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumnezeu", pe scurt, "o victorie datorata autoritatii si puterii imperiale". Victoria ca favoare acordata de Cel de Sus reprezentantului Sau pe pamant, demonstra si increderea pe care Dumnezeu o avea in continuare in imparat; de aceea Ioan al II-lea dupa victoriile sale impotriva pecenegilor si turcilor purta pe un car icoana Maicii Domnului, ca si Manuel I dupa victoria asupra ungurilor.Imparatul se putea bucura si de alte binefaceri, demnitatile sale provenind de la Dumnezeu. Prezenta imparatului printre oameni, era o suprema garantie, o asigurare ca harul divin pogoara peste el, ca existenta societatii umane depinde de cea a imparatului, deoarece el este cel care acorda fiecaruia valoarea pe care o meritasi deci locul pe care-l ocupa. A respecta pe imparat, insemna a respecta intreaga umanitate crestina. Faptul ca nici un om nu-ti face vreun rau, spuneau demnitarii lui Alexios al II-lea, reprezenta garantia ca Imperiul va fi pastrat.
Una din calitatile Imparatului era impasibilitatea (apatia) in virtutea careia, cum spunea Alexios Comnenul fiului sau, trebuie intotdeauna pastrata o atitudine impozanta, cea pe care el insusi o afiseaza in mijlocul supusilor. Chiar si in viata zilnica a basileului nu trebuia lasata impresia vreunei tulburari interioare. Aceasta serenitate se traducea mai ales in exercitarea actului imperial de justitie, care consta "in a privi cu acelasi ochi pe toata lumea, cei care detineau autoritatea si ceilalti", care nu trebuia sa condamne pe nimeni fara o ancheta prealabila, urmarind practic echitatea suprema prin care fiecare poate obtine satisfactie. Imparatul trebuia sa aiba aceasta calitate tipic greceasca, "bunavointa fata de oameni" (filantropia), care consta in puterea de a sti sa ierti, asa cum a facut Alexios I Comnenul de-a lungul domniei sale, cu riscul, in cazul lui Constantin al IX-lea, de a da impresia unui om slab in fata dusmanilor. In afara iertarii, aceasta filantropie ingloba si generozitatea, asemenea gestului lui Vasile I, cel care dupa o perioada cu recolte slabe anula impozitul pe produse pe timp de 2 ani.
Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atat de oficiali cat si de masele populare; el reiesea si din promisiunile unui Constantin al X-lea, care in 1059 in momentul succesiunii spunea: "voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de varsta mea si un sprijin pentru cei in varsta"406. Pana la urma imparatul putea fi chiar un sfant, asa cum afirma Nicolae Misticul, ca este un om "al carui suflet sfant este inspirat de Dumnezeu".
Sfintenia imperiala putea fi considerata chiar o adevarata asceza, incasi mai meritorie decat aceea a solitarilor, caci trebuia sa reziste in acest caz grijilor mondene. Vorbind despre parintii sai, Leon al VI-lea spunea ca: "ei nu au trecut, prin viata imbracati in par de camila, ascunsi prin grote si prin munti, ci au avut o cale grea datorita grijilor si solicitarilor care-i presau fara incetare in favoarea altora, in timp ce ei vegheau pentru salvarea universului". Ajuns la o asemenea stare, imparatul devine un model pentru supusii sai, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiecti. Daca imparatul era puternic, totul era bine, daca era virtuos si poporul practica aceleasi virtuti.

Aceeasi valoare de exemplu se extinde si asupra religiei: imparatul trebuia sa ajute poporul, sa inteleaga cum trebuie sa se mantuiascŕ si sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu, caci asa cum spunea Fotie "suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de propria mantuire, ci si de cea a poporului pe care-l are in grija, sa vegheze asupra lui si sa-l ia de mana pentru a cunoaste ca si el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu". In fata acestui ghid reactia normala era una de teamasi veneratie, transformata uneori in adorare.



Elia
Elia Dec 10 '16

Administratia centrala


Sistemul de functionare al administratiei centrale ne este cunoscut datorita gustului pronuntat al bizantinilor, indeosebi al inaltilor functionari de la Curte, pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lasat-o lumii, cea de care se foloseste acela care comanda trupele pe campul de lupta, dar si ordinea ierarhica a demnitatiilor si a functiilor in Stat. Cei care faceau parte din adminstratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika; unele lucrari aveau caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI-lea care aparea foarte rar pe campul de lupta reusind sa fie un autor prolific in acest sens. Alte lucrari contineau liste cu demnitati si functii, care ne dau multe informatii despre administratia bizantina. Toata aceasta ordine exista in Palat, iar metoda de guvernare purta numele de sekreta. Seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis si era in general un om de incredere al imparatului. Un alt post foarte important era dromos, cel insarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe intreg teritoriul Bizantului, ocupandu-se si cu intretinerea drumurilor si a sistemului de legaturi postale in intreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul avea in sarcina serviciul starii civile, iar genikonul era cel care trebuia sa supravegeheze colectarea corecta a impozitelor. Aceste cateva functii mentionate dadeau acces la ceremonialul imperial, purtand marca proximitatii fata de imparat. Salariul si ceremonialul deveneau de asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhizarii bizantine. Demnitatea de protospatar oferea onoarea de a face parte din Senat, statut care oferea o serie de privilegii judiciare (tribunal special, juramant la domiciliu, dispensa de cautiune).


In intregul sistem administrativ bizantin un loc important il ocupa eficienta financiara, care cunoaste o criza sensibila odata cu devalorizarea nomismei410 de aur din secolul al XI-lea. De aceea, sistemul fiscal cunoaste incepand cu secolul al VIII-lea o anumita evolutie in vederea satisfacerii necesitatilor unui Stat in expansiune precum si unele modificari sociale. Din secolul al VIII-lea au aparut primele suprataxe, ajungandu-se practic in secolele X-XI la o dublare a acestora. In aceste conditii micii proprietari erau pusi in dificultate. Pericolul desfintarii unor sate a determinat Statul bizantin sa inventeze un sistem de degrevare provizorie (sympatheia) cu o durata de 30 de ani, care permitea contribuabilului datornic sau mostenitorilor acestuia, sa-si plateasca restantele in mod progresiv. In cazul in care la termenul stabilit suma restanta nu era achitata, pamantul in cauza facea obiectul unei decizii de retragere (klasma): el devenea clasmatic, proprietatea Statului. De asemenea, marirea impozitelor a antrenat si o trecere a multor terenuri in proprietatea Statului sau o crestere semnificativa a evaziunii fiscale. Schimbarile monetare din secolul al XI-lea au condus spre o schimbare a modului de contabilizare a impozitelor: Statul acorda ofiterilor si inaltilor demnitari, dreptul de a precepe taxele direct din anumite zone, care le erau atribuite sub o forma concesionara.

Masura a fost profitabila pentru aristocratie, care devine beneficiara unei anumite suveranitati, o putere asupra oamneilor de rand.


Armata si sistemul thematic


Incepand cu secolul al VIII-lea, imparatii bizantini au constientizat faptul ca marimea originara a themelor conferea sefului acestora, strategului, o putere excesiva, devenind de multe ori o sursa de uzurpare. Astfel, unele theme au fost divizate: cea a anatolicilor a fost impartita inainte de 741 in thema tracesienilor la Vest si in prima jumatate a secolului al IX-lea in cea a Seleuciei la Est.


Recuceririle din Orient ca si cele din Balcani sau Italia, au condus la crearea unor noi theme; Constantin al VII-lea in cartea sa Despre theme mentioneaza 29 de astfel de unitati administrative. Ofensiva din Orient a creat posibilitatea aparitiei themelor de frontiera, de mici dimensiuni si concentrate in jurul unei fortarete: Germaniceea, Edessa, etc. In conditiile in care situatia militara evoluase, Imperiul trecand de la o politica defensiva la una de tip ofensiv, strategul si-a pierdut din importanta in favoarea administratiei civile, kritesul, ale carui atributii nu erau exclusiv juridice.

Pe de alta parte, themele de mici dimensiuni se dovedeau insuficiente in cazul unor operatiuni de anvergura, chiar si defensive; themele de frontiera sunt regrupate sub autoritatea unui duce

sau catepan. In timpul dinastiei comnenilor, pe fondul unei fragmentari a administratiei locale, s-a incercat o reconstituire a vechilor theme, incredintate fie ducilor, fie strategului, care acumula functiile civile si militare. Acest amestec de centralizare si descentralizare a dus la o slabire a autoritatii imperiale in favoarea puterii locale.


Din momentul crearii themelor, armata bizantina era impartita intre themata, formata din soldati profesionisti, care in perioadele de pace reveneau la casele lor, si tagmata, contingente de mercenari, a caror origine sociala era diversa. La randul ei, flota era organizata dupa acelasi model: o flota a themelor maritime (Marii Egee, Samos, Kefalonia etc.) si ploimon, comandata de un drongar al ploimon. In secolul al X-lea, pe fondul multiplicarii expeditiilor pe termen lung si la distante mari, evolutia strategicasi tehnica a modificat aceasta organizare. Armata si-a pierdut in aceasta perioada aspectul "popular" al soldatilor, transformandu-se intr-o armata de mercenari straini; era vorba in primul rand de varegi, specializati in garda imperialasi de turci, contingent important dar nesigur in timpul derutei de la Mantzikert. Odata cu dezvoltarea cavaleriei, au fost recrutati specialisti, crestini occidentali, desemnati prin termenul generic de franci, dar care in realitate erau normanzi, francezi, germani sau englezi. Principala noutate era faptul ca acesti cavaleri refuzau autoritatea bizantina, preferand sa fie condusi de catre un sef ales de ei415. In fruntea catorva sute de oameni, principii armeni sau georgieni s-au pus adesea la dispozitia imparatului bizantin: Grigorie Pakurianos in fruntea georgienilor a fost folosit de Alexios I Comnenul in luptele impotriva normanzilor si a pecenegilor din Balcani. Pentru serviciile aduse, el a obtinut din partea imparatului mari suprafete de teren in Tracia, unde a fondat o manastire care a servit ca loc de retragere pentru soldatii sai.


Dobrogea in vremea Comnenilor



Victoria imparatului bizantin Ioan I Tzmiskes asupra lui Sviatoslav in anul 971 a determinat o serie de schimbari importante pentru teritoriile romanesti. Revenirea stapanirii bizantine in regiunile Dunarii de Jos si reorganizarea administrativa a teritoriilor din Sudul si Nordul Dunarii a insemnat un reviriment politic binevenit pentru populatia romaneasca. In aceasta perioada a luat fiinta in zona o thema, care apare in unele izvoare sub denumirea de "tinutul de la Istru" sau de "Mesopotamia", dar careia dupa mijlocul secolului al XI-lea i se consacra numele de Paradunavon sau Paristrion. Refacerea si prosperitatea economica a unor orase-cetati de pe Dunare, toate cu rol strategic, precum Dinogetia, Capidava, Pacuiul lui Soare, Troesmis, Axiopolis, ne releva cat de efectivasi cat de dimanica a fost aceasta stapanire. Imperiul a cautat sa foloseasca drumurile comerciale care strabateau din vechime aceste teritorii si prin intermediul carora puteau desfasura un comert activ. Supunerea Bulgariei in anul 1018 a permis themei Paristrion sa se bucure de o perioada de relativa liniste si de o

viata prospera de care au beneficiat si unele regiuni ale teritoriului carpato-dunarean. Aceasta perioada a fost insa intrerupta de prezenta pecenegilor, care in urma repetatelor invazii din prima jumatate a secolului al XI-lea au creat in zona un evident dezechilibru greu de controlat prin actiunea diplomaticasi militara a Bizantului. Acesta este si motivul care l-a determinat pe Roman al IV-lea Diogenes (1068-1071) sa se gandeasca la restabilirea echilibrului anterior. El s-a grabit sa inroleze in randurile armatei de mercenari, pecenegi si alte neamuri, care vor duce la dezastrul de la Mantzikert din 1071. In ciuda acestei situatii, Dobrogea a continuat sa ramana sub stapanirea bizantina, inregistrand sub imparatii comneni o perioada de prosperitate economica, intrerupta abia in 1185 de revolta asanestilor.

Intemeietorul dinastiei comnene, Alexios I a cautat de la inceput sa instaureze la Dunarea de Jos un climat de liniste care sa-i permita promovarea unei politici de recucerire si consolidare a pozitiilor bizantine din Asia Micasi Balcani. In acest sens el a purtat lupte grele mai intai cu populatia oraselor din Paristrion, revoltata impotriva administratiei constantinopolitane, framantari care cuprinseserasi Tracia pana la Marea Egee. Prezentand situatia incordata existenta de-a lungul limesului dunarean pe la anul 1086, fiica imparatului, scriitoarea bizantina Ana Comnena, consemna urmatoarele: "Un trib de sciti care erau zilnic atacati de sarmati, si-au parasit caminele si au cobarat spre Dunare. Trebuind sa se inteleaga cu cei care traiau in partile Dunarii, cu incuviintarea tuturor, au inceput sa duca tratative cu capeteniile lor, cu Tatos, cel numit Chalia, Sestlav si Satzas, primul ocupa Dristra, ceilalti Bitzina si alte cetati. 


Dupa ce au ajuns la intelegere cu acestia, ei au trecut liber Dunarea, jefuind tinuturile marginase si cucerind si cateva locuri intarite. Apoi, ramanand un timp linistiti, au arat pamantul si au semanat mei si grau". Acest fragment a dat nastere la multe discutii cu privire la caracterul acestor formatiuni politice si la apartenenta etnica a conducatorilor amintiti de Ana Comnena, ca si a populatiei pe care o stapaneau. Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, afirma la sfarsitul primului razboi mondial, casefii amintiti nu erau barbari, ci romani ca si supusii lor. In acest context, miscarea apare ca o incercare de emancipare politica, ca o prima forma prestatala romaneasca, dupa modelul ducatelor bizantine de frontiera. Cel dintai care a admis ipoteza lui Iorga a fost Nicolae Banescu, care privea miscarea conducatorilor locali drept o tendinta de autonomie pornita din orasele dunarene si initiata de populatia locala419. Interpretarea data de Nicolae Iorga a devenit pentru C. Bratescu, o adevarata revelatie, voievodatele romanesti din Dobrogea de la sfarsitul secolului al XI-lea, fiind comparabile cu cele ale lui Litovoi si Seneslau din secolul al XIII-lea. Tinand seama ca Zonaras afirma despre Tatos ca ar fi peceneg, iar Attaleiates intelegea prin sciti pe pecenegi, G. Bratianu conchide ca Tatos care purta si supranumele de Chalis, era o capetenie a pecenegilor stabiliti pe teritoriul Imperiului. 


Despre Seslav, acelasi istoric afirma ca era un sef barbar al Vicinei intre anii 1086-1088, iar Satzas (Sacea) un sef local al carui nume poate fi pus in legatura cu cel al orasului Isaccea421. Aceste concluzii au fost contrazise de unii istorici bulgari, care

folosind un limbaj destul de polemic, contesta caracterul romanesc al formatiunilor statale din Paristrion.

In ceea ce priveste viata crestina in aceasta perioada, descoperirile arheologice ne indica prea putine elemente, dar ne conduc catre afirmatia ca viata cultural-bisericeasca se afla din secolul al XI-lea sub autoritatea bisericeasca a mitropoliei de Dristra, aflata la randul ei sub jurisdictia Patriarhiei de la Constantinopol. Importanta aceastei mitropolii este legata bineinteles de faptul ca in aceasta perioada la Dunarea de Jos se manifestau unele tendinte de autonomie ale oraselor si ale feudalilor locali. Este foarte probabil ca odata cu constatarea pericolului unor asemenea tendinte, administratia imperiala sa fi cautat sa le franeze, atat pe calea diplomatiei si a armelor, cat si prin acordarea unei anumite autonomii religioase paristrienilor. Din pacate nu sunt cunoscute cele cinci episcopii

dependente de aceasta mitropolie, amintite intr-o Notitia episcopatum de catre Neilos Doxopatri, diacon la Sfanta Sofia, notar patriarhal si nomophilax al Imperiului. 



Oricum, teritoriul dobrogean a avut un centru ierarhic intr-una dintre principalele cetati bizantine ale regiunii. Localizarea lui cea mai probabila pare a fi Dinogetia-Garvan, unde in mijlocul asezarii feudale timpurii (sec. X-XII) se inalta o biserica de zid, ale carei ruine au fost descoperite cu prilejul sapaturilor din vara anului 1950. Planul, cupola pe pandantivi, tehnica de constructie si pictura bisericutei de la Garvan, arata originea ei bizantina.

Tot la Bisericuta-Garvan s-au descoperit cateva mici obiecte de cult, intre care si aprox. 50 cruciulite de diferite forme si marimi. Un tipar de bronz pentru cruciulite simple, descoperit tot aici ne face sa credem ca anumite exemplare de acest tip erau lucrate pe loc. Dintre cruciulitele secolelor X-XII, descoperite la Garvan, trei prezinta o deosebita importanta, toate datand din secolul al XI-lea.



Prima este de fapt alcatuita din doua cruci de bronz, legate intre ele, modelul fiind unic in zona. Cea de a doua, o cruce dubla relicvar, din bronz, are pe fata chipul Mantuitorului Iisus Hristos rastignit, iar la capetele bratelor laterale pe Fecioara Maria si pe Sfantul Apostol Ioan. Pe cealalta fata se afla Maica Domnului oranta, incadrata de busturile celor patru evanghelisti. Cea de a treia cruce dubla relicvar de aur este si cea mai valoroasa, cu lant din acelasi metal, descoperita in vara anului 1950.

Crucea propriu-zisa este alcatuita din doua jumatati, una mai mica in fata iar alta mai mare in spate. Pe fata principala a crucii este aplicata in relief figura lui Hristos rastignit, iar in jurul sau sunt aplicate mici ornamente in filigran. Acest pretios obiect de arta ne duce cu gandul la atelierele constantinopolitane, cel care a purtat-o fiind un episcop existent in secolul al XI-lea

in asezarea de la Bisericuta-Garvan. Scaunul episcopal de la Dinogetia-Garvan se afla probabil sub jurisdictia mitropoliei temei Paristrion, evidentiind legaturile 


Bizantului cu asezarile de la Dunarea de Jos.



Stransele relatii religioase cu Constantinopolul sunt confirmate si de prezenta altor cruci mici, simple sau de tip relicvar, produse in capitala Imperiului sau la Chersones in secolele X-XIII si descoperite la Enisala (jud. Tulcea), Noviodunum, Capidava si la Pacuiul lui Soare. Un alt centru episcopal a existat si la Axiopolis, al carui titular a fost mutat in secolul al XI-lea la Abydos in Asia Mica. Mai tarziu, acelasi ierarh a primit in administratie si arhiepiscopia de Apros, de pe continentul european, nu departe de Heracleea (vezi articole legate de problemascaunelor episcopale din Dobrogea in secolele X-XII, trecute intr-o nota).

Revenirea stapanirii bizantine la Dunarea de Jos in a doua jumatate a secolului al X-lea, marcheaza inceputul unei perioade istorice importante , in care feudalismul carpato-dunarean s-a constituit cu trasaturile sale proprii.

Viata religioasa si culturala la Bizant in secolele IX-XII

Indepartarea progresiva de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au facut din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a capatat titlul de ecumenic. Odata cu convertirea slavilor din Balcani si a rusilor, apartenenta la Patriarhat a devenit un semn de integrare in sistemul bizantin. Imparatul, a carui putere era de origine divina intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o lista cu trei nume, imparatul alegea unul singur sau putea propune o noua lista. In cazul unui conflict, imparatul avea ultimul cuvant de spus. Ceremonia de investitua era asemanatoare cu cea a numirii unui functionar, iar apartenenta la cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh. Consecintele disputei iconoclaste au fost destul de multe printre ele amintim si faptul ca puterea imperiala impunea o supraveghere mai atenta asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tentatiilor teologice ale imparatilor. Fotie a fost de altfel prototipul inaltului functionar care a ajuns patriarh si care a influentat legislatia dinastiei macedonene.



Rezultatele acestei schimbari post iconoclaste au fost contradictorii: incepand cu secolul al XI-lea populatia bizantina, mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusa sa-si vada patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci cand era vorba de concesiuni facute papei, asa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul in 1054. De asemenea, slujirea patriarhala atrasese politicieni ambitiosi si elita intelectuala, precum Constantin Lihudes si Ioan Xifilinos. Pe plan doctrinal, pozitia Bisericii bizantine a ramas invariabila: dogma apartinea in mod exclusiv sinodului, care este convocat si prezidat de imparat. La

lucrarile unui sinod puteau participa egumenii marilor manastiri, simplii calugari sau chiar functionari ai Statului. Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea in frunte pe Fiul lui Dumnezeu si cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul. Conducerea efectiva a Bisericii revenea insa sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politicasi institutia religioasa. Din sinodul permanent faceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali sau chiar imparatul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc si definea disciplina bisericeasca, condamnand atunci cand era cazul pe eretici; tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh. 



Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfanta Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiarasi marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea manastirilor din Constantinopol.

In vremea Comnenilor invatatura de credinta era transmisa prin asa-numitii didaskaloi, in ordine: cel care invata Psalmii, cel care explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii. In momentul intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor "synodikonul Ortodoxiei", o marturisire de credinta care continea definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toti credinciosii. De asemenea, patriarhul trimitea carti de rugaciune si sinaxarul, carte continand rugaciuni pentru sfintii din timpul anului bisericesc.

Episcopul avea un rol decisiv in viata religioasa a eparhiei sale. In 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele pastorale si incuraja numirea de preoti care sa slujeasca in biserici «publice» fondate si intretinute de episcop. In mod progresiv fiecare sat si-a construit o biserica, iar clerul care le deservea era recrutat din randul agricultorilor. La un moment dat succesiunea la parohiile de tara devine ereditara, calitatea clerului avand de suferit.

Monahismul bizantin cunoaste in aceasta perioada cele doua directii deja cunoscute: eremitismul si cenobitismul, prima fiind considerata ca o forma superioara fata de a doua. Monahismul a ramas in secolul al IX-lea destul de rebel fata orice forma de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus inter pares. Manastirile erau construite in general in locuri muntoase sau in zonele desertice si inospitaliere. In constiinta oamenilor, calugarii ocupau un loc aparte, dar dupa victoria in lupta cu iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile erau asezaminte private, care erau proprietatea fondatorului lor: imparatul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale daca era vorba de un ctitor patriarh sau episcop si patrimoniale, in cazul in care fondatorul era o persoana privata ce lasa prin testament ca manastirea sa ramana in familie. In aceasta situatie, problema gestionarii bunurilor monahale se facea prin charistike, adica o

donatie conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau mare incredere in calugari, in eficacitatea rugaciunii lor: daca in ziua judecatii, calugarii manastirii pe care un imparat sau un om bogat au intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat.



Pe plan cultural, Bizantul a intreprins in secolul al IX-lea o noua actiune de salvare a literaturii antice, actiune pe care unii au comparat-o cu cea pe care o anticipa Themistios in secolul al IV-lea. Acestei initiative ii putem asocia cateva nume: Fotie, cel care a stiut sa gaseasca la Constantinopol sau in Imperiu cele 300 de manuscrise grecesti pe care le-a analizat in Biblioteca sa, Leon Matematicianul, cel care a excelat in domeniul stiintelor exacte dar si in retorica sau filozofie si Arethas din Cezareea, un grec din Patras, care acopera cu activitatea sa ultima parte a secolului al IX-lea si primii ani ai secolului al X-lea. De asemenea, secolul al IX-lea a cunoscut prin grija cezarului Bardas, o restaurarea a Universitatii imperiale, cu patru Facultati: de gramatica, condusa de Cometas, de filozofie, condusa de Leon Matematicianul, de geometrie, condusa de discipolul acestuia, Teodor, de astronomie condusa de Theodeghios. Aceasta Universitate a disparut la mijlocul secolului al XI-lea. In secolul al X-lea civilizatia bizantina era intemeiata pe cultura, pe morala, pe o conceptie despre societate si despre putere. Cultura era practic elenismul antic, regasit, atat de mult admirat incat nu se cauta progresul nici in litere, nici in stiinte, spiritul de imitatie substituind inventivitatea. Cu toate acestea familiaritatea cu mostenirea antichitatii asigura cel putin transmiterea acesteia si oferea un termen constant de comparatie si un stimulent. Morala era cea crestina, influentata insa de intelepciunea antica, conceputa pe masura omului. La rndul ei conceptia despre societate era exprimata in marile culegeri juridice ale vremii si mai ales de Basilicale: ea se intemeia pe notiunea de interes obstesc si pe cea de ordine.

Invatamantul era privat, deci cu taxe, care nu erau insa insurmontabile, ceea ce asigura o relativa accesibilitate la cunoastere. Invatamantul secundar era concentrat in capitala. La varsta de 10-11 ani un copil putea intra intr-un didaskaleion sau paideuterion pentru a primi notiuni de cultura generala (engkyklios paideia). Fiecare scoala avea in principiu un profesor, maistor ajutat de un proximos. In acest sistem erau admisi elevi de toate varstele, iar durata studiilor era de 6-7 ani.

Fondul programei era trivium, adica gramatica, poezia si retorica. In acest ciclu, profesorii urmareau perfectionarea limbajului si formarea viitorilor functionari civili sau bisericesti. Localizarea scolilor impunea adesea interventia Bisericii: ele se situau in interiorul cladirilor ecleziastice, in apropierea unei biserici care dadea si numele scolii: a Maicii Domnului, a Sfantului Teodor, a celor patruzeci de mucenici sau cea mai celebra la vremea aceea, a Sfantului Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos si Nicetas Gramaticianul. La un moment dat Mihail Psellos a intervenit pe langa patriarh pentru a-i da unui coleg de-al

sau un post mai bun. Deci, patriarhul era responsabil al scolilor secundare, iar in urma reformei imparatului Alexios I Comenul din 1107, invatamantul profan s-a apropiat mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului al XII-lea, Ioan Tzetzes, invata interpretarea textelor vechi si retorica ca profesor privat, platit de parintii cu situatie materiala foarte buna.



Pe plan cultural, epoca comnenilor a dat impresia de ordine si de echilibru: institutiile politice si sociale functionau foarte bine. Inainte de a muri Alexios Comnenul isi putea privi opera cu mandrie: in interior ordinea era restabilita, iar la frontiere dusmanul era inlaturat. De aceea, entuziasmul fiicei sale, istoriografa Ana Comnena, nu era exagerat. Invatamantul literar prezenta acum un caracter filologic pronuntat, aproape stiintific. Bizantinii credeau inca in continuitatea civilizatiei antice, in acea stiinta enciclopedica considerata tipica pentru ei. Bizantul isi dadea seama ca mostenirea trecutului era mai bogatasi s-a straduit s-o pastreze.

Stralucirea acestei perioade a fost data in primul rand de catre Ana Comnena (1083-1150),printesa pasionata de Tucidide si Xenofon, care povesteste in opera ei istorica Alexiada, evenimentele din vremea domniei tatalui ei "marele Alexie, faclia universului". Ea nu a fost numai o mare scriitoare, care a stiut sa descrie oameni, fapte sau lucruri, ci prin gandurile si reflectiile ei, a redat spiritul si psihologia natiunii din care facea parte. Epoca comnenilor a fost descrisasi de alti scriitori si cronicari. Astfel ii putem aminti pe Ioan Kinnamos, care in descrierea perioadei imparatilor lui Ioan al II-lea si Manuel I, se distinge prin simplitate si precizie, pe oratorul si poetul Mihail Choniates, considerat cel mai stralucit dupa Mihail Psellos. Fratele lui Mihail Choniates, Nichita, a scris dupa 1204 o istorie care reinterpreta domnia lui Manuel I in lumina catastrofei finale. Tot acum ii putem aminti si pe faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe Ioan Tzetzes deja mentionat, sau pe Teodor Prodromos, nume care fac gloria epocii comnenilor. Prin acesti cronicari, teologi, matematicieni, astronomi sau muzicieni, aceasta perioada se inscrie in ceea ce unii au numit epoca Renasterii elenice. Aceasta vestea practic umanismul Renasterii italiene: aceeasi pasiune pentru antichitati, acelasi devotament pentru Platon, Aristotel si Homer, aceeasi imitare a autorilor antici, aceeasi vanitate si entuziasm pentru lupta de idei. Transformarile profunde care au avut loc in vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic si echilibrul social, dar nu au modificat viziunea bizantina de detinatori crestini ai mostenirii antice.



Elia
Elia Dec 10 '16

Valoarea simbolica a insemnelor puterii imperiale bizantine



Asemenea lui Dumnezeu din Cer, Imparatul era inconjurat pe pamant de un anumit decor, care simboliza puterea sa divinasi impune aceasta idee celor care se apropiau de el; in mijlocul palatului, al curtii, al ofiterilor, puterea imperiala se manifesta "cu masura", reproducand de fapt miscarea armonioasa pe care Dumnezeu o exercita asupra universului. Imparatul era in acest sens comparat cu cel mai nobil dintre astre, cu soarele, simbolul perfectiunii ca si Dumnezeu. Tema aceasta a "imparatului soare" pe care o regasim si la Psellos, este inca folosita la curtea lui Alexis al III-lea, "imparatul soare" care din Orient raspandea "primavara asupra supusilor sai"; despre Alexios I se spunea de asemenea ca "este apusul soarelui". In final, parerea comuna nu putea face diferenta intre acest "dumnezeu terestru" si adevaratul Dumnezeu; cand Isaac I intra in Constantinopol, poporul s-a precipitat asupra lui ca si cum ar fi avut in fata ochilor pe Dumnezeu, considerand intrarea sa in oras o adevarata epifanie. La randul sau Roman al IV-lea, in momentul in care traversa Asia Mica in mijlocul garzii sale imperiale era recunoscut ca egal al lui Dumnezeu. De altfel, imparatii indeplineau in ochii supusilor, cu titlu de simbol sau comemorare, gesturi "asemanatoare" cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel de Craciun, in cursul ceremoniei care avea loc cu acest prilej "imparatii nostrii promovati si ocrotiti de Dumnezeu", aducand aminte de venirea lui Iisus printre oameni iau in comun aceeasi hrana corporala sau la Paste, cand aparitia imperiala era simbolul Invierii asa cum exprima foarte bine una din cantari, "creatia sarbatoreste astazi Pastele eliberator vazand sceptrul vostru, Stapane, care se ridica in acelasi timp cu Invierea lui Hristos". 



Asemenea lui Dumnezeu, imparatul se arata rar in public, aparitiile sale fiind adevarate epifanii, deosebit de pretioase. In contradictie cu o perioada ceva mai veche, in care ideea de imparat-soldat era inca prezenta, acum la Bizant se acredita o conceptie noua: imparatul nu trebuie sa paraseasca palatul sau. Ca si Dumnezeu, trebuia sa se stie ca imparatul este mereu prezent, dar ramane ascuns in palat. In palatul sau, supranumit sugestiv "palatul sacru", imparatul era inconjurat de tot felul de simboluri dintre care cel mai important era purpura435. Faptul ca imparatul era imbracat in purpura lasa sa se inteleaga ca Dumnezeu a facut alegerea Sa, astfel incat atunci cand Mihail Balbaitul a imbracat din greseala hlamida de purpura pe care Leon al V-lea o lasase pentru a se putea ruga, fiecare vedea un semn ca acesta ii va succeda la domnie. Tot ca simbol al puterii imperiale era si incaltamintea din purpura, kampagia. Atata timp cat cineva avea incaltaminte de purpura in picioare, insemna ca face parte dintr-o lume diferita, chiar daca descaltandu-se, persoana nu mai indeplinea aceeasi misiune divina. "Este imposibil, spunea Bardas Skleros, ca cineva care s-a incaltat o singura data in prezenta tuturor, sa se descalte fara dificultate". Sensul mistic acordat purpurei ne permite sa intelegem mai bine indignarea acelora care au vazut cum Isaac al II-lea acorda unchiului sau, Teodor Kastamonites, permisunea de a folosi ornamente din purpura pentru parul sau, dreptul de a purta o mantie tot din purpurasi chiar posibilitatea de a semna corespondenta in purpura.



Aceasta il face pe Nichita Choniates sa spuna ca ceea ce se intampla acum "este o alunecare a lucrurilor catre ceva neobisnuit, este contra naturii". In calitatea sa de trimis al lui Dumnezeu, numai imparatul avea dreptul sa foloseasca insemnele imperiale: vesmintele si diademele care marcau puterea suveranului, au fost date de Dumnezeu pentru prima data lui Constantin cel Mare, in schimbul uramantului ca le va folosi numai in situatii solemne si ca nu le va imprumuta altor persoane.

Imparatul Leon al VI-lea ar fi murit pentru ca cedase coroana sa fara vreun motiv anume. Alte insemne mai putin impresionante aveau de asemenea valoare de simbol: cazul monezilor. Pentru ca aveau un caracter imperial, monezile din argint sau din aur ca numisma erau refuzate numai in cazul in care ar fi fost false. A respinge moneda unui imparat insemna a-i respinge puterea cu care era investit de la Dumenezeu.

Acestei teocratii radicale, omul de rand nu-i putea raspunde decat prin teamasi ascultare pasiva. Este admis chiar faptul ca teroarea ar avea un "rol purificator". Mihail al IV-lea, un suveran destul de bland si intelegator, afisa de cele mai multe ori supusilor sai un chip sever. In legatura cu aceasta atitudine Mihail Psellos consemna ca "nu depasea aspectul fetei, deoarece cei care-l vedeau, de teama nu indrazneau sa comita vreo actiune care sa-l supere; nimeni nu dorea sa-l insele pentru ca se temeau si se gandeau la vigilenta lui". Kekaumenos prezinta cu mult realism acest sentiment de teama: "trebuie ca notarii si agentii puterii sa fie patrunsi de frica, caci astfel vor fi cinstiti". Cu toate acestea, Bizantul nu era o lume a terorii, dar o teama ca principiu parea sa domine raporturile dintre imparat si subiectii sai. In aceasta directie se inscriu si cuvintele lui Psellos cu privire la anii de domnie ai lui Mihail al IV-lea: "fiecare traia pentru el, intalnirile unora cu altii fiind suspendate". Aceasta teama ambianta avea ca rezultat o anumita reticenta: nimeni nu putea conta pe sprijinul celuilalt in cazul in care era defavorizat de vreo decizie imperiala. De aici o alta consecinta: un sentiment generalizat de suspiciune care invenina uneori relatiile din Bizant, fie ele publice sau cele de simpla prietenie. Cel care detinea anumite functii oficiale era patruns si de un evident sentiment de angoasa, iar in cazul vreunei miscari impotriva puterii era nevoie de multa prudenta, teama in administratie capatand in situatii extreme forme generalizate. Acelasi Kekaumenos sfatuia in cazul in care cineva se afla in subordinea vreunui functionar incult si incapabil, sa fie tratat cu menajament si teama.



Imparatul nu putea fi inlaturat deorece se considera ca era dorit de Dumnezeu. Harul divin facea din suveranul aflat la putere un fel de tabu pe care orice efort uman nu putea sa-l atinga; in fata revoltei garzii sale germane, Nichifor Botaniates declara linistit urmatoarele: "chiar daca mii de oameni ar incerca sa ma rastoarne, ei nu vor reusi, deoarece puterea o am de la Dumnezeu". De fapt, revolta impotriva imparatului era considerata a fi o revolta impotriva lui Dumnezeu. "Acela care se manifesta cu violenta impotriva imparatului, impotriva cui se

ridica?" intreba Heraclius. Auditoriul raspundea: "Impotriva lui Dumnezeu care l-a asezat imparat". Deci, revolta era un "dusman al lui Dumnezeu" (theomahos), ceea ce se observasi din discursul lui Botaniates impotriva rebelului Nichifor Bryennios: "In nebunia ta, ii spune el, tu te-ai ridicat impotriva hotararilor lui Dumnezeu si impotriva mea, care am fost asezat pe tron de Dumnezeu. Astfel tu te-ai transformat in dusman al lui Dumnezeu". Chiar daca atacul impotriva imparatului de la Bizant depasea stadiul de les majestate, interesant este termenul folosit in astfel de cazuri: sacrilegiu (catosiosis). "Ce stupiditate, ce sacrilegiu!" spunea Mihail Attaleiates atunci cand se referea la revolta lui Constantin Dukas impotriva lui Botaniates, tot asa cum Leon al VI-lea crezand intr-un complot organizat de patriarhul Nicolae Misticul impotriva sa spunea: "Il voi goni de pe scaunul patriarhal pentru sacrilegiul comis". Chiar si pentru atacuri mai putin grave rigorile erau extreme: pentru o femeie care impreuna cu fiica sa aruncase cu pietre impotriva lui, Nichifor II Focas, hotaraste sa fie arse pe strazile Constantinopolului.



Un astfel de sacrilegiu considerat ca revolta impotriva lui Dumnezeu reprezenta si o adevarata "apostazie". Cei vinovati, cei care "se vor opune legilor si hotararilor divine", nu erau pedepsiti de imparat, ci "legile le vor lua cetatenia si toate celelalte drepturi ajungand ca niste adevarati sclavi", caci atitudinea lor nu are nici o justificare. In vremea lui Constantin Porfirogenetul s-a decis anatemizarea rebelilor, hotarare reinnoita de Manuel I Comnenul si de Mihail al VIII-lea Paleologul.

In practica, astfel de excomunicari existau deja: iertarea personala a lui Isaac Anghelos acordata membrilor unui complot nu era suficienta, ei mergand si la Patriarh pentru a-i cere sa fie "dezlegati de anatema" pronuntata impotriva lor. Incontestabil, nelimitat, de origine divina, regimul politic bizantin era intruchiparea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Pentru a fi asa, era necesar insa ca suveranul sa raspunda idealului fixat,altfel Imparatia lui Dumnezeu risca sa se transforme intr-un simplu despotism.



Miscari contestatare, rezultat al abandonului lui Dumnezeu Distribuitor majestuos si impasibil al vointei lui Dumnezeu, suveranul bizantin era adesea o fiinta instabilasi intoleranta. Referindu-se la imparatii din vremea sa, Mihail Psellos era deosebit de sever in aprecierile sale: "Nici unul dintre ei nu si-a exersat puterea cu serenitate, unii au fost rai, altii iubitori de intrigi, iar altii aveau unele slabiciuni de ordin moral".

In spatele imaginii unui imparat neinfricat, intalnim adesea un suveran influentabil in asa masura incat adesea devine o simpla jucarie usor de manipulat de anturaj. Leon al VI-lea era el insusi constient de faptul ca era un tip usor influentabil: in fata politicii brutale a unuia

dintre ministrii sai "el izbucnea in lacrimi si incepea sa se scuze jurand ca tot ce se intampla este fara voia sa, fara avizul sau sau fara ca el sa fi dat ordin". Ca si in situatiile in care avem de-a face cu regimuri autoritare, uneori intalnim in Bizant suverani prost sfatuiti si care transferau responsabilitatea asupra ministrilor lor. Pentru Mihail Attaleiates, ministrul Nikeforitzes "era singur responsabil cu problemele guvernului; el ii da indicatii imparatului de ceea ce acesta trebuia sa facasi tot el impartea onorurile si concesiile celor pe care singur ii alegea". Asistam in Bizantsi la tot felul de favoritisme: daca Constantin al IX-lea numea pe eunucul Nichifor intr-un post esential, precum cel de domestic al Orientului (general sef), aceasta se facea nu pentru ca era un om energic si eficient in arta razboiului,ci pentru ca facuse dovada atasamentului sau fata de imparat". De aici si actele de coruptie de care imparatul nu era strain: judecatori locali adesea mituiti sau guvernatori ai unor provincii ce acceptau cu prea multa usurinta sugestiile celor care aveau grija sa-si sprijine argumentele cu bani. Situatia invita la un joc adesea pur si simplu de influente si bani care impingea pe cetateni catre arbitrariul unor tirani incompetenti si avizi, acestei atitudini puterea imperiala raspunzandu-i fie prin pedeapsa, fie prin toleranta.

In ceea ce-l privea pe imparat, numai Dumnezeu il putea sanctiona, iar acesta la randul sau detinea controlul asupra administratiei, de unde si excesul de putere ce risca sa devina uneori regula. Istoria Bizantului permite enumerarea unor dictatori: Focas I (602-610), Justinian al II-lea (685-695 si 705-711), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Andronic I (1180-1185). In plus, acestora li se poate imputa o evidenta legeritate in tratarea unor situatii de libertate sau constrangere : in 1028, Constantin al VIII-lea vrand sa-si casatoreasca fiica, Zoe, cu Roman Arghiros, deja casatorit, ii acorda acestuia din urma doua variante: orbirea sau repudierea de catre sotia sa. 



Riscul de a se expune exceselor de tot felul, il punea pe imparat intr-o postura delicata fata de sistemul mental al bizantinilor. Imparatul era un model pentru subiectii sai. Ca orice despot, imparatul nu avea incredere in nimeni, ceea ce il facea de multe ori arbitrar. Acelasi Constantin al VIII-lea, exemplu tipic de tiran innebunit de frica, asculta la tot felul de intrigi si la cea mai mica banuiala lua decizii radicale.

Vorbind despre el, Mihail Psellos spunea ca "nu se gandea sa imparta pedepsele in mod echitabil cu greselile comise de subiectii sai, ci mai degraba cum putea scapa de suspiciunile sale. Cu toate acestea, bizantinii erau dominati de doua idei fundamentale, care, in ciuda fricii, vor dezvolta critica, ce va deveni actiune atunci cand situatiile deveneau nedrepte. Mai intai, imparatul nu este decat un om, iar pe de alta parte, era clar ca Dumnezeu nu putea accepta cruzimea, greselile morale si religioase de care se faceau vinovati unii suverani. De fapt, asemenea excese nu erau posibile decat in situatiile in care Dumnezeu cu libertatea sa absoluta de a alege, putea respinge pe unul dintre alesii sai terestri, tot asa cum ceva mai devreme il promovase: in mod neasteptat, fara vreun motiv aparent.

Pentru o vreme, persoana abandonata putea conserva aparentele unui imparat, dar era practic izolata, data in mana diavolului. Exemplul tipic este cel al lui Constantin al V-lea: "dusmanul care seamana zazania danseaza vazand cum invinge propria rautate in acest imparat tiranic". Fara a merge prea departe o actiune negativa a imparatului tindea sa demonstreze ca acesta nu mai este reprezentantul lui Dumnezeu: ceea ce lasa sa se inteleaga Attaleiates prin expresia "nelegiuire" atunci cand sereferea la ordinul dat de Mihail al VII-lea de a-l orbi pe Roman Diogene. In astfel de situatii imparatul isi pierdea legitimitatea, pentru ca in loc sa-i invite pe oameni la implinirea vointei lui Dumnezeu, dadea exemplu unei fiinte dominate de cel rau. Este destul de dificil sastim, in care moment imparatul inceta sa mai fie un suveran de drept divin si devenea ceea ce putem numi in mod general "tiran". 


Definitia tiraniei este vaga si fluctuanta. A fi un imparat tiran desemna mai intai pe cel care impiedica respectarea prescriptiilor religioase, un exemplu in acest sens fiind ereticii. Pe de alta parte, infractiunile de ordin disciplinar, mai putin grave, puteau conduce de asemenea la tiranie.

Pe parcursul crizei tetragamice dupa ce interzicea lui Leon al VI-lea accesul in catedrala Sfanta Sofia, Nicolae Misticul adauga si o serie de sanctiuni suplimentare, in eventualitatea in care imparatul ar fi avut un "comportament tiranic"; in acelasi sens, suveranii de mai tarziu care au dus o politica unionista, au fost de asemenea considerati tirani. Pana la urma actul tiranic ramanea prin excelenta acela al obtinerii puterii prin violenta. Ridicandu-se impotriva lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea obtinea tronul prin "tiranie si impotriva vointei lui Dumnezeu"; simplele tentative de lovitura de Stat ratate, ca cele ale lui Bardas Skleros sau Bardas Focas din vremea lui Vasile al II-lea, sunt considerate in egala masura drept acte tiranice. Mai putem adauga si faptul ca simpla incredintare a puterii unor iresponsabili, ce o vor deturna de la cursul adevarat, capata un aspect culpabil.



Maniera cea mai simpla de a deveni tiran ramanea insa aceea a abuzului de putere fata de subiectii pe care-i conduci: ascunderea proviziilor alimentare de care s-a facut vinovat Nichifor II Focas reprezenta "un act tiranic indreptat impotriva cetatenilor". De fapt, actul tiranic pentru bizantini era sinonim cu notiunea de exces, de lipsa de masura; notiunea poate fi neclara, dar fundamentalasi evidenta in mentalitatea greaca, impunand omului anumite limite naturale, de care acesta ar fi trebuit satina seama. "Din momentul in care iesim din mediul cel drept, spunea Ana Comnena, si ne indreptam catre extreme, ne indepartam de virtute". Chiar si Isaac al II-lea prin vesmintele sale, parfumurile sale, dar mai ales prin abundenta meselor (ocean de vin) cadea in excesul ce-l putea conduce la tiranie.

Totusi lipsa de masura il lanseaza pe om in intreprinderea unor actiuni de forta, iar acest aspect este adesea intalnit la Bizant pentru ca este sinteza a doua reactii mentale, diferite la origine, dar care erau de multa vreme apropiate; este vorba despre notiunea de exces de care

am pomenit si care corespundea termenului grecesc de ibris din antichitatea elenica (greseala antica a omului care merge prea departe cu bogatia sau cu puterea si care sfarseste prin declansarea geloziei sau a razbunarii zeilor) si greseala grava a crestinilor care pot cadea in pacatul orgoliului. In acest sens, Alexios Comnenul reprosa rebelului invins Nichifor Bryennios faptul ca "si-a uitat propria masura". Aceasta notiune de exces, din care provine la un moment tirania este adesea pusa in raport cu Dumnezeu: lipsa de masura a unui tiran consista in lipsa de credinta fata de providenta divina.



Problemele umane sunt randuite de Dumnezeu, care se impune oamenilor prin porunci si autoritate. Nedreptatea si asuprirea sunt alte doua aspecte ale tiraniei pe care Nicetas Choniates le reprosa "majoritatii imparatilor bizantini", care nu suporta bogatia celorlalti, sacrificand tot ce este nobil pentru a lasa frau liber "dorintelor fara margini". In realitate, tirania era considerata o plaga a umanitatii si o jignire adusa lui Dumnezeu, care detesta nedreptatea. "Cine nu stie, spunea Nicolae Misticul, ca Dumnezeu uraste tirania, iar oamenii din totdeauna au respins pe tirani ca pe o nenorocire a umanitatii". In mod logic, o asemenea atitudine indeamna la revolta impotriva tiranilor.

In cazul unei erezii, "o tiranie impotriva lui Dumnezeu", toate izvoarele sub influenta partidelor monahale, considerau de exemplu asasinatul lui Leon al V-lea Armeanul (813-820), o pedeapsa dreapta "pentru violarea legii", de care acesta se facuse vinovat. Din acest exemplu apare si pericolul unei astfel de conceptii: incepand din ce moment tirania devine evidenta, de cand avem dreptul legitim de a o combate? Daca fiecare se lasa condus de o apreciere de ordin personal, atunci nu mai avem de-a face cu o autoritate, caci in orice moment, oricine poate decreta, in numele lui Dumnezeu, ca puterea imperiala a deviat de la scopul propus.



Din fericire, Dumnezeu se manifesta atunci cand abandoneaza pe un suveran: cine intelege sau are posibilitatea sa vada semnele care vin din cer, le poate intelege si-si poate explica mai bine de ce un imparat sau vreun dregator al Statului, a avut un sfarsit fericit sau nu. Adesea, Dumnezeu arata casi-a indepartat privirea de la imparat prin diferite cataclisme naturale, care se abat asupra Imperiului. Astfel, domnia lui Mihail al II-lea a cunoscut multe semne ceresti ingrozitoare: cutremure, incendii, asasinate. In acelasi timp, impotriva lui Mihail al IV-lea, ajuns la tron prin asasinarea lui Roman Arghiros, Dumnezeu s-a dezlantuit prin invazii de lacuste sau a trimis vise unor apropiati ai imparatului cum a fost cazul unui servitor al episcopului Pergamului. Explicatia unor astfel de situatii era data chiar de cei care le-au avut: "toate acestea va vin din cauza incalcarii poruncilor lui Dumnezeu".

Cu toate acestea semnul cel mai evident al parasirii celui care a pacatuit, ramanea infrangerea pe campul de lupta, proba zdrobitoare ca imparatul a fost parasit de Dumnezeu. Pentru patriarhul Nichifor, atacul avarilor din 616, era strans legat de casatoria scandaloasa a lui Heraclie cu una din nepoatele sale. Pentru Mihail Attaleiates infrangerile bizantinilor erau urmarea guvernarii tiranice a lui Mihail al VII-lea: "... raul era prezent in toate domeniile, iar mania lui Dumnezeu s-a abatut asupra regiunilor orientale". In general, orice necaz care venea asupra crestinilor era imputat greselilor imparatului, deoarece basileul era responsabil de toti crestinii: jaful savarsit de musulmani asupra manastirii Sfantul Sava din Palestina nu putea fi decat consecinta sustinerii ereziei iconoclaste de catre Leon al V-lea.



In momentul in care semnele erau evidente, era nevoie de cineva care sa preia "initiativa revoltei". Atata timp cat puterea rezista, chiar si atunci cand in mod deschis ea era desconsiderata de Cer, populatia se multumea cu rugaciunea si cu cererea la Dumnezeu, sa le trimita pe cineva care "sa fie capabil sa elimine pe tiran". Daca un om se simtea investit cu o asemenea misiune, el nu putea fi sigur de reusita sa. Singurul mijloc infailibil in cunoasterea vointei lui Dumnezeu raminea pana la urma riscul aventurii, felul in care aceasta lua sfarsit; daca revolta esua, insemna ca Cerul continua sa-l sprijine pe imparat, daca reusea, autorul ei era considerat noul ales al lui Dumnezeu. La Bizant reusita ramanea cea mai solida legitimitate, deoarece reprezenta o aprobare din partea lui Dumnezeu, iar revolta care a condus la izbanda constituia "o initiativa sfanta" animata de "un tel drept", careia uneori i se asocia si patriarhul.

In virtutea misiunii sale divine, imparatul era decis sa-si apere tronul impotriva celor care ar fi dorit sa-l ia. De aceea in caz de revolta, imparatul facea totul pentru a rezista atacului, iar atunci cand iesea invingator, sanctiona prompt atitudinea tradatorilor. Asa s-a intamplat cu Botaniates, care dupa ce l-a invins pe Bryennios, isi reafirma in fata invinsului sau legitimitatea. Au fost si situatii in care imparatul ajungea sa-si dea seama ca a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, si renunta la putere fara sa mai opuna rezistenta. Astfel, in momentul declansarii revoltei lui Leon al V-lea Armeanul, Mihail I isi reaminteste de originile obscure ale puterii sale si se crede blestemat de Dumnezeu, abdicand fara rezistenta. De asemenea, el a trimis insemnele imperiale rebelului si s-a retras la o manastire, convins ca nu fŕcea decat sa accepte "evenimente dorite de Dumnezeu".

In privinta lui Nichifor al III-lea Botaniates (1078-1081), el reprezinta tipul suveranului care vrea sa arate pana la capat ca este ajutat de Dumnezeu, chiar si atunci cand era practic pierdut. Asa cum rezistase revoltei lui Bryennios tot asa a rezistat si celei a lui Alexios Comnenul, dar a incetat orice rezistenta si a abdicat in momentul in care si-a dat seama ca Dumnezeu nu mai este de partea sa. Sentimentul de a fi in orice clipa abandonat de

Dumnezeu, i-a determinat pe unii suverani sa se indoiasca de capacitatile lor reale, considerandu-se respinsi chiar si atunci cad nu era cazul. Mihail al VII-lea avea presentimentul unei revolte si in prezenta intregii Curti, se compara adesea cu profetul Iona, cerand ca si acesta "sa fie aruncat in mare".



O asemenea resemnare poate fi explicata prin parerea ca atunci cand Dumnezeu si-a manifestat dezacordul, incercarea de a rezista nu numai ca ar fi inutila, dar ar constitui si un sacrilegiu, prin rezistenta la voia lui Dumnezeu. Acela care se agata cu toata puterea de tron, atunci cand este abandonat de Dumnezeu, inseamna ca lupta impotriva Cerului. Printre obstinatii de putere il putem mentiona pe Mihail al VI-lea, a carui rezistenta din 1057 parea contemporanilor sai scandaloasa: dupa ce Isaac Comnenul a fost proclamat imparat, generalul Katakalon Kekaumenos remarca ca daca s-ar tolera intoarcerea pe tron a lui Mihail al VI-lea - suveranul dezavuat - atunci din Cer va cobori mania dumnezeiasca, din cauza violarii juramantului depus de Isaac. La randul sau, Skilitzes, facand cateva reflectii asupra aceluiasi episod, afirma ca prin rezistenta sa repetata, chiar si atunci cand armata, poporul si Biserica l-au abandonat, suveranul a pierdut si singura compasiune care ii mai ramanea dupa pierderea tronului: Imparatia lui Dumnezeu. Prin neascultare de vointa lui Dumnezeu, Mihail al VI-lea risca sa-si piarda si sufletul.



Asa cum Dumnezu da puterea, tot El o poate lua, crestinul avand datoria sa urmeze voia Sa. In fata acestei porunci atat de importante nu mai exista atasament politic sau social. A fi fidel sau a fi credincios insemna la Bizant sa fii alaturi de Dumnezeu. In lumina unei astfel de mentalitati intelegem mai bine formula folosita de Alexios Comnenul atunci cand il abandoneaza pe Mihail al VII-lea si se alatura lui Botaniates: "asa cum i-am pastrat lui o credinta fara retinere, tot asa iti voi pastra si tie atasamentul meu deplin".



Acesta este paradoxul puterii politice bizantine: fara ajutorul divin pe pamant, puterea imperiala, sub aparenta absolutismului, masca o lipsa totala de autonomie, iar omnipotenta imparatului nu avea drept echivalent decat fragilitatea sa. Eforturile depuse pentru iesirea din aceasta dilema putea lasa impresia unui sistem politic uneori incoerent, ce va putea fi insa contrazis de incercarile de conciliere intre legile dumnezeiesti si cele omenesti.

Elia
Elia Dec 10 '16

Paleologii si caderea Imperiului Bizantin (1261-1453)



Cruciadele si dominatia latina au lasat Imperiul Bizantin intr-o stare de epuizare economica accentuata, cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate si cartiere intregi se gaseau in ruina, iar orasul isi revenea cu greu de pe urma celor intamplate in 1204. Celelalte localitati ale Imperiului erau de asemenea

imaginea capitalei, sperantele revenirii la prosperitatea de alatadata fiind minime: negustorii venetieni si genovezi exploatau la maxim comertul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus in Asia Mica, la teritoriul Imperiului de la Niceea; in Europa, la Tracia si la o parte a Macedoniei: "un corp debil, slabit si mizerabil, avand un cap enorm, Constantinopolul" (Ch. Diehl). De jur imprejur erau State independente sau ostile: Trebizonda, care pana la cucerirea de catre turci, a trait din propriile resurse; despotatul de Epir si ducatul Nepratos, State grecesti care acceptau destul de greu suzeranitatea bizantina. Ducatul Atenei, a continuat sa apartina francezilor, dupa care a trecut in mana catalanilor,iar principatul Moreei a revenit in cele din urma Imperiului. In sfarsit, nenumaratele insule si o mare parte a localitatilor de coasta erau in mana genovezilor si a venetienilor. Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat si aflat in agonie, se gaseau Statele din Occident, Serbia, Bulgaria si turcii.


Aceasta era situatia in momentul in care trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul (12591282), au patruns in Constantinopol. In aceasta ultima perioada a Istoriei Bizantului (1261-1453) distingem doua etape: domnia lui Mihail al VIII-lea si cea a succesorilor sai. Anul 1282, cand moare Mihail al VIII-lea si ajunge la tron Andronic al II-lea (1282-1328), a marcat de fapt o ruptura insotita de decadenta bizantina; Mihail al VIII-lea a avut ca principal obiectiv impiedicarea ofensivei latine in Orient, activitatea si succesul politicii facandu-l drept ultimul mare imparat al Bizantului.

Un om singur nu putea insa inlatura cauzele profunde ale declinului unui Imperiu epuizat, de aceea succesorii sai nu au putut face mai mult decat sa intarzie deznodamantul final. Andronic al II-lea (1282-1328) si Andronic al III-lea (1328-1341) au asistat neputinciosi la cresterea puterii turcilor in Asia. Ioan al V-lea (1341-1391), impreuna cu Ioan al VI-lea Cantacuzino ( 1341-1355) au vazut cum sarbii lui Dusan ajungeau la portile Constantinopolului precum si primele cuceriri turcesti in Europa.

Sub Manuel al II-lea (1391-1425) si Ioan al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitalasi la imprejurimile acesteia, iar calatoriile umilitoare ale ultimilor doi in Occident pentru a cere ajutor, au ramas infructuoase. "Nu se dorea decat profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec, pentru a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic si a-l exploata economic", spunea Ch. Diehl.

Deznodamantul era deci inevitabil si a survenit in 29 mai 1453, cand ultimul imparat bizantin Constantin al XI-lea a murit eroic pe zidurile Constantinopolului asaltat de turci. Situatia interna si externa a Imperiului In ultima perioada a Imperiului bizantin, imparatii au fost nevoiti sa faca fata unor mari dificultati financiare, introducand noi taxe si impozite asupra unor categorii sociale exceptate pana atunci. Din pacate, aceste masuri nu au putut fi eficiente

intr-un Stat al carui comert se afla in mana strainilor. Imperiul nu mai putea intretine flota si pe soldatii armatei terestre, platiti foarte rau, fapt pentru care aveau loc in mod frecvent revolte. Ca intotdeauna la Bizant, disputele religioase au fost reflexul agitatiei politice si mai ales al disputei in jurul unei eventuale uniri cu Roma.


Dupa moartea lui Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), coroana imperiala a revenit fiului sau minor, Ioan al IV-lea Laskaris (1258-1261), regenta fiind asigurata de un personaj de conditie modesta, George Muzalon. In fata acestei situatii, aristocratia condusa de Mihail Paleologul a eactionat violent: Muzalon este asasinat, iar regenta preluata de Mihail Palelogul. Acesta provenea dintr-o familie aristocratica, avea sprijinul armatei si al clerului, ascensiunea sa datorandu-se meritelor sale si situatiei externe care impunea o conducere ferma. Tot acum asistam si la alcatuirea unei noi coalitii occidentale condusa de Manfred, regele Siciliei si fiul natural al lui Frederich al II-lea Hohenstaufen, care nelinistiti de consolidarea Imperiului de la Niceea se asociaza cu despotul Epirului, Mihail al II-lea (1237-1271), impotriva imparatului bizantin. Alianta a gasit sprijin si la regele sarb Uros I, nelinistit si el de ascensiunea Imperiului bizantin. In ciuda acestor dificultati, Mihail al VIII-lea, cu sprijinul fratelui sau Ioan Paleologul, a obtinut o victorie stralucita in toamna anului 1259 pe Valea Patagoniei, luandu-l chiar prizonier pe principile Ahaiei. El a fost mai tarziu eliberat in schimbul cedarii unor localitati din Peloponez. In vederea anihilarii unei eventuale contraofensive a venetienilor, Mihail al VIII-lea a incheiat in 1261 o alianta cu Genova, care a permis patrunderea pe piata bizantina a acestei republici maritime. Genovezii preiau practic in acest fel suprematia comerciala in Orient, detinuta pana atunci de venetieni.

Un alt eveniment deosebit de important a fost incoronarea lui Mihail al VIII-lea in Biserica Sfanta Sofia de catre patriarhul Arsenie pe 15 august 1261. Actul simboliza renasterea Imperiului bizantin si crearea unei noi dinastii care a domnit aproape 200 de ani. In schimb imparatul legitim, Ioan al IV-lea Laskaris, a fost izolat.


Pe plan extern, in aceasta perioada Imperiul bizantin era amenintat de occidentali: Grecia continua sa fie sub dominatia latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia, iar despotatele de Epir si cel de la Tesalia erau ostile Imperiului bizantin. De asemenea, in Nordul Peninsulei Balcanice, sarbii si bulgarii, isi marisera regatele in dauna bizantinilor, dar nu erau in stare sa organizeze actiuni ostile de mare amploare impotriva Imperiului decat printr-o politica de aliante.

In Occident, inamicul cel mai puternic era regatul Siciliei, care devenise foarte periculos dupa moartea lui Manfred, un dusman al papalitatii, cu Carol de Anjou devotat scaunului papal. Din acest moment incepe o perioada de aliante conjucturale cu sarbii lui Uros sau cu bulgarii

tarului Constantin, impotriva lui Mihail al VIII-lea, puse la cale de Carol de Anjou. In aceste conditii, Mihail al VIII-lea s-a dovedit a fi un bun diplomat, reusind sa rezolve dificultatile in care se afla, mai mult prin abilitate politica decat prin forta militara. De partea sa l-a avut si pe regele Frantei Ludovic al IX-lea, cel care prin participarea la cruciada impotriva arabilor, l-a impiedicat pe fratele sau Carol de Anjou sa atace Constantinopolul. Situatia conflictuala a fost atenuatasi de urcarea pe scaunul papal al lui Grigorie al X-lea (1271-1276), cel care in schimbul neutralitatii lui Carol de Anjou cere lui Mihail al VIII-lea accelerarea tentativelor de unire.


Tentativele de unire de la Lyon (1274)


In aceasta situatie bizantinii erau in fata unei alegeri delicate: fie erau acceptate conditiile latinilor si astfel era reconstituita lumea crestina in vederea inlaturarii pericolului otoman, cu riscul unei evidente disolutii intr-un crestinism ce le devenise deja strain, fie isi prezervau spiritualitatea traditionala prin abandonarea oricarei sperante de conservare a Imperiului Oriental. Alegand cea de a doua solutie, bizantinii au ales moartea lor politica, infrangerea de catre turci si au respins moartea culturala ce le-ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a incercat sa convinga clerul ortodox de necesitatea infaptuirii unirii cu Roma si in ciuda unei opozitii evidente, el a trimis o delegatie la Lyon formata din fostul patriarh Gherman, marele istoric si om de stat George Acropolites si din mitropolitul de Niceea, Teofan. Intre timp, adeptii unirii l-au castigat de partea sa si pe Ioan Vekkos, un teolog de frunte care pana atunci fusese un adversar al unirii. Chiar daca divergentele doctrinale nu se agravesera, iar dogma romana avea unii partizani precum Ioan Vekkos in secolul al XIII-lea sau pe filozoful Dimitrios Cydones in secolul al XIV-lea, bizantinii aveau mari rezerve in privinta pretentiilor disciplinare ale Bisericii latine. Lumea ortodoxa, in care rolul sinodului tempera si limita adesea puterea patriarhala, nu putea accepta evolutia monarhica a Romei tot mai evidenta din secolul al XI-lea. Daca recunoasterea suprematiei teoretice a papei putea fi admisa, nu putea fi tolerata impunerea unei dogme de catre acesta. Chiar si partizanii unirii nu acceptau ca papa sa devina in afara sinodului o autoritate in materie de credinta. Dupa reforma gregoriana insa, autocratia romana a respins ideea unui sinod, singurul loc in care bizantinii ar fi acceptat sa se realizeze unirea. Sinonima cu supunerea fata de Roma, unirea devenea o afacere pur politica, care urma sa asigure Bizantului sprijinul roman in lupta impotriva dusmanului musulman.

Unirea care s-a realizat la Lyon in 6 iulie 1274 nu a fost inteleasa nici de cler, nici de popor: respinsa de Statele grecesti dizidente precum Epirul si Tesalia, ea a fost abandonatasi de fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, in momentul in care necesitatile politice nu o mai cereau.

Tot ratiuni tactice au condus si la alte tentaive facute pe vremea imparatilor Andronic al III-lea (1328-1341), Ioan al V-lea (1341-1391) si Manuel al II-lea (1391-1425). Aceste incercari au culminat practic cu o adevarata catastrofa spirituala pentru Biserica bizantina: conciliul de la Ferrara Florenta din 1438-1439, care s-a incheiat cu capitularea in fata Romei a celor care au semnat unirea.

Pentru a intelege dramatismul momentului, trebuie sa ne imaginam deruta in care se aflau bizantinii in fata iminentei distrugeri a Imperiului de catre Islam si presiunea financiara exercitata de latini: nu aveau bani pentru a se intoarce la Constantinopol. La acestea se adaugau si alte presiuni psihologice venite din partea imparatului si a intrigilor latinizante care urmareau realizarea cu orice pret a unirii. Sarbatorirea in 1939 de catre catolici a jubileului unirii de la Ferrara-Florenta a reprezantat dovada unei profunde neantelegeri a adevaratei constiinte ecleziale a Bisericii Ortodoxe. Faptul ca Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l-a facut pe acesta sa devina practic reprezentantul autorizat al credintei Bisericii Ortodoxe, al experientei si traditiei sale.


In momentul in care bizantinii au revenit la Constantinopol, ei au respins unirea care le fusese impusa, iar caderea Imperiului cativa ani mai tarziu, elimina in mod tragic ratiunea acestui act. Imperiul pentru care unii erau gata sa sacrifice Ortodoxia, inceta sa mai existe. Aceste tentative de unire au consolidat practic separarea: problema unitatii Bisericilor a fost multa vreme amestecata cu minciuna si calculul. Biserica nu cunoaste decat unitatea, deci nu poate recunoaste un eventual "acord de unire". Uniatismul implica practic o lipsa de incredere in unitate, o negarea a actiunii harului, care poate anula orice neintelegere. Indepartarea mutuala a Orientului de Occident, s-a incheiat printr-o separare completa: Orientul ortodox si Occidentul catolic.


Revenind la unirea de la Lyon din 1274, putem spune ca a fost urmata de unele consecinte. Pe plan extern, situatia politica s-a ameliorat. Carol de Anjou si venetienii au fost opriti de la atacul asupra Constantinopolului, iar Mihail al VIII-lea a obtinut unele victorii pe mare impotriva venetienilor. Pe plan intern, Mihail al VIII-lea a declansat o ampla actiune de persecutare a celor care nu acceptasera unirea, inchisorile fiind pline acum cu oameni provenind din randul tuturor claselor sociale. Dupa moartea lui Carol de Anjou in 1282, imparatul a scapat de cea mai grea amenitare din vremea sa, evenimentul diminuand totodatasi puterea de actiune a sarbilor si bulgarilor.

Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail al VIII-lea. Primele conflicte cu turcii otomani


Odata cu moartea lui Mihail al VIII-lea in 1282, a inceput practic declinul Imperiului bizantin. Procesul a avut la baza cauze multiple: incapacitatea urmasilor lui Mihail al VIII-lea de a gestiona corespunzator situatiile de criza, structura socialasi economica fragila a societatii bizantine, patrunderea progesiva a genovezilor si venetienilor pe pietele interne bizantine. Sub urmasul sau, Andronic al II-lea (1282-1328) asistam la inmultirea problemelor interne. Criza financiara l-a obligat sa renunte la intretinerea flotei si sa lase apararea maritima pe seama genovezilor, lucru care se va dovedi a fi o mare greseala: Imperiul bizantin depindea din punct de vedere economic si militar de genovezi. Andronic al II-lea a limitat si efectivele armatei terestre, neputand rezista turcilor. Pe plan religios, el a avut o atitudine diferita fata de cea a tatalui sau, fiind un adversar al unirii de la Lyondin 1274. In acest sens l-a inlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, iar inaltii functionari care acceptau unirea erau scosi din functie. O masura importanta luata de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecand manastirile sub autoritatea directa a patriarhului.

Protosul Sfantului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de imparat, acum era recunoscut de patriarh. De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcatuita o noua Notitia episcopatum, care trebuia sa corespunda noilor cerinte ale timpului, fiind mentionate in aceasta lista Mitropolia Vicinei si episcopia Vlahilor.


In mod firesc, slabiciunile de pe plan intern au condus la o politica externa modesta, in care sa cautat asigurarea linistii prin tratative de pace cu popoarele din Nord, Sud, Est si Vest. Cu toate acestea, imparatul Andronic al II-lea a comis o grava greseala prin amestecul sau in conflictul dintre venetieni si genovezi din anul 1294. Initial, bizantini au fost alaturi de genovezi, fapt care a condus la un coflict deschis cu venetienii, din care au castigat cei din urma, iar pacea din 1302 era defavorabila bizantinilor. La randul lor turcii reusisera ca pana la 1300 sa cucereasca intreaga Asie Mica si sa controleze mai multe orase. Instalarea lor in Bitinia, langa Constantinopol le-a permis sa patrunda mai usor in Peninsula Balcanica. Pentru a face fata acestui grav pericol, Andronic al II-lea a recurs la mercenari, permitand trecerea in Imperiu a cca. 16.000 de alani, care urmau sa lupte cu turcii. Cu toate acestea, bizantinii au fost infranti, iar Andronic al II-lea a cerut de data aceasta ajutor catalanilor, condusi de Roger Flor. Acesta poseda o armata de 6.500 de soldati catalani si 36 de corabii, care se angajasera impotriva turcilor cu conditia ca Roger Flor sa primeasca titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). In 1304 catalanii au pornit o ampla campanie impotriva turcilor, incheiata cu eliberarea unor regiuni din Frigia. Dupa aceasta data apar neintelegeri intre bizantini si catalani, iar dupa uciderea lui Roger Flor din 1305, intr-un complot organizat de fiul lui Andronic al II-lea, Mihail al IX-lea, se ajunge la jafuri in Thesalia, Macedonia, Tracia si Muntele Athos. Catalanii nu au reusit sa cucereasca Tesalonicul indreptandu-se catre ducatul

Atenei unde i-au alungat pe francezi. Timp de 70 de ani Atena si Teba au trecut de sub dominatia franceza sub cea a catalanilor. Aceste cateva date ne arata cat de fragil devenise Imperiul bizantin in Peninsula Balcanica, situatie agravata ulterior de razboaiele civile dintre Andronic al II-lea si nepotul sau Andronic al III-lea.

Razboaiele interne dintre cei doi au tulburat viata bizantina in al treilea deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic inceputul unei perioade de lupte civile care vor continua si in deceniul al cincilea al secolului al XIV-lea, contribuind la dezagregarea Imperiului bizantin, la slabirea fortelor sale. Motivele acestui conflict de familie erau de natura personala, dominate mai ales de comportamentul imprudent al nepotului. Printre partizanii lui Andronic al II-lea s-a aflat si viitorul imparat Ioan al VI-lea Cantacuzino461. Conflictul s-a incheiat in 1328 cu infrangerea si inlaturarea de pe tron a lui Andronic al II-lea.


In Asia Mica, turcii au facut progrese notabile, cucerind rand pe rand Brusa in 1326, Niceea in 1329 si Nicomidia in 1337. La moartea lui Andronic al III-lea in 1341, ei devenisera practic stapanii Asiei Mici si faceau dese incursiuni in Tracia. Asemenea sarbilor ei au profitat sub domnia lui Ioan al V-lea (1341-1391) de luptele interne ale Bizantului: Ioan Cantacuzino care-si casatorise fata cu sultanul Orkhan conta pe ajutorul turcilor in vederea obtinerii tronului, permitand instalarea acestora in Tracia si oferindu-le un loc pe malul european al Dardanelelor. Din acest moment turcii nu au incetat sa intervina in problemele interne ale Imperiului. Ei si-au consolidat pozitia in regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic isi instaleazasi capitala ca semn distinct al ambitiilor lor europene. In fata acestui pericol, Ioan al V-lea a incercat o oarecare apropiere de Occident: el se deplaseaza la Roma in 1369, acceptand o marturisire de credinta conforma cu dogma catolica, in care il recunostea pe papa drept conducatorul crestinatatii. Acest acord a ramas la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la intoarcere el a trecut pe la Venetia, unde a fost retinut ca debitor insolvabil. Ioan al V-lea este in cele din urma eliberat contra sumei datorate de catre fiul sau, Manuel. Turcii si-au continuat ofensiva, zdrobind Imperiul sirb in batalia de la Kossovo din 1389 si trecandu-i pe bulgari sub dominatie.

Elia
Elia Dec 10 '16

Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino


Dupa moartea lui Andronic al III-lea la 15 iulie 1341, succesor a ramas Ioan al V-lea (13411391), fiul sau, impreuna cu mama sa, Ana de Savoia. La randul sau, Ioan Cantacuzino, ca apropiat al imparatului decedat, pretindea rolul de regent. Aceste pretentii au dus la formarea unei puternice opozitii formata din Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru a fost insa Alexis Apocaucos, un bun general,

recompensat pentru meritele sale cu bogatii si onoruri. Intrigile interne la care s-au adaugat pericolele externe au agravat si mai mult criza interna.

Turcii, care ajunsesera la malurile Asiei Mici, au intreprins expeditii pe tarmurile Traciei, sarbii inaintasera pana la Tesalonic, iar bulgarii amenintau sa intre si ei in razboi. Ioan Cantacuzino reuseste totusi sa restabileasca pacea cu ajutorul trupelor pe care le recruta pe cont propriu. In acest moment s-a declansat in mod deschis un adevarat razboi civil: Ioan Cantacuzino se declara imparat la Demotica in 1341, recunoscand totodata legitimitatea lui Ioan al V-lea si pe mama sa, Ana de Savoia. 


Prin aceasta declaratie el dorea sa arate ca nu lupta impotriva familiei imperiale, ci impotriva lui Alexis Apocaucos. De partea lui Cantacuzino erau aristocratii si nobilii din Tracia, precum si calugarii isihasti. Adversarii proveneau din randul paturii de mijloc, a claselor de jos si dintre partizanii proocidentali. Razboiul civil dintre Cantacuzino si Apocaucos era agravat si de cresterea puterii sarbilor condusi de Stefan Dusan si de cea a turcilor. In plus, interventia puterilor straine avea loc intr-un moment in care societatea bizantina era divizata din punct de vedera religios, iar puterea militara era slabita.

Isihasmul, un curent vechi in spiritualitatea bizantina, a fost evidentiat de Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isihastilor era ca prin curatirea de patimi sa ajunga la starea de liniste care sa permita vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Fata. Pentru a atinge acest tel monahii luptau cu patimile lor si de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau si o pozitie speciala a corpului, isi potriveau capul cu barba in piept si cu privirea spre inima, rostind rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase milueste-ma". Practica si conceptia ca lumina taborica poate fi vazuta, a creat o serie de dispute in Imperiul Bizantin. Au existat oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre acestia numarandu-se si calugarul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam ii numea pe isihasti in mod ironic, "privitori in buric", spunand ca lumina taborica nu este eterna, deci nu poate fi vazuta. In acest context apare Sfantul Grigorie Palama, "campionul" doctrinei isihaste, care aduce o distinctie esentiala intre fiinta divina (ousia) si lucrarile ei (dinamis). Pentru a explica si mai bine raportul dintre fiinta si lucrare, Palama spunea ca esenta soarelui nu poate fi cunoscuta, dar putem vedea efectul sau. Sistemul isihast implinea dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu, creand o punte de legatura intre lumea de aici si cea de dincolo. Aceasta era o nostalgie mai veche a crestinilor, manifestatasi pe parcursul disputelor hristologice. Isihasmul a fost declarat doctrina oficiala a Bisericii bizantine in urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar intre 1351-1356, reprezentantul gandirii scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Victoria lui Palama din 1351 nu era completa pentru ca Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru

isihasm au fost Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas; Sfantul Grigorie Palama este arestat ajungandu-se ca pe plan religios Imperiul sa fie impartit in doua grupari.


In vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis Apokaukos, lucru care i-a dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino (1347-1354) sa obtina unele victorii cu ajutorul turcilor. Pe 21 mai 1346 el a fost incoronat la Adrianopol ca imparat de catre patriarhul Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declaratiei de la Demotica din 1341. Pe data de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal in Constantinopol, fiind recunoscut ca imparat chiar si de catre adversarii sai. In noile conditii, Ana de Savoia isi schimba atitudinea fata de isihasm, il depune din scaunul patriarhal pe Ioan Calecas, pe care-l inlocuieste cu Isidor, iar Sfantul Grigore Palama este scos din inchisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat victoria isihasmului.


Pe plan extern, Ioan al VI-lea Cantacuzino a colaborat chiar si cu turcii, pastrandu-si interesul pentru teritoriile grecesti, atitudine manifestata prin fondarea despotatului de Moreea si va fi ostil genovezilor. Ostilitatea fata de acestia din urma era justificata de taxele de 80% pe care genovezii le incasau de la bizantini pentru trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt insa infrante in 1349, iareforturile de refacere a flotei au fost zadarnice. In 1352 se declanseaza din nou razboiul civil dintre Ioan Cantacuzino si Ioan al V-lea Paleologul, incheiat cu abdicarea primului, in noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino imbraca haina monahala, se retrage la Athos, unde este influentat de doctrina isihasta.


Cu prilejul razboaielor civile care au avut loc in aceasta perioada la Bizant, intalnim si conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui Dobrotici. El se afla in fruntea unui despotat care fusese intemeiat intre anii 1320-1322 si cuprindea regiunea numita "tara Cavernei", adicatinutul dintre Varna si Caliacra. Tot in cadrul razboielor civile de la Bizant din 1346 aflam si numele lui Balica, un conducator dobrogean, care a intervenit in luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1.000 ostasi ce urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi de Ana de Savoia si de Ioan al V-lea.

Rolul jucat de Dobrotici este evidentiat si prin faptul ca el ajunge sa fie despot peste un tinut cuprins intre Varna si Caliacra, iar formatiunea sa politica devine foarte importanta in Balcani. In 1386 Dobrotici a murit, iar fiul sau Ivanco scotea propria moneda de aur, ceea ce demonstra ca Statul dobrogean isi mentinea la acea data independenta. Atat Dobrotici cat si fiul sau Ivanco au avut legaturi stranse cu Vlaicu Voda si cu Mircea cel Batran.


Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii imparati paleologi (1391-1448)


Domnia lui Manuel II (1391-1425), urmasul lui Ioan al V-lea, a inceput in conditii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitala, iar o buna parte a Peloponezului se afla in mana turcilor. In iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul imparat si pe conducatorii statelor slave din Balcani sa-i aduca omagiu. "Invitatia" a fost urmata de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionarii cu apa, astfel incat capitala era asfixiata de mizerie. Din 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele State crestine, turcii au reusit sa cucereasca pe rand Bulgaria in 1393, care a ramas sub stapanirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia si Dobrogea. Mircea cel Batran a reusit sasi pastreze independenta prin plata unui tribut. Dupa infrangerea de la Nicopole din 1396, imparatul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii crestine: s-a adresat rusilor, papei, venetienilor, regilor Frantei si Angliei. In acest demers al sau a intreprins calatorii la Venetia, la Roma, unde s-a intalnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, merge la Paris, unde se intalneste cu Henric al IV-lea, fara a obtine mare lucru. Salvarea a venit insa din Est, mai precis de la conducatorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de catre turci a pastorilor anatolieni, musulmani suniti ca si ei, intervin in Asia Micasi nimicesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402. Baiazid insusi este facut prizonier si moare cateva luni mai tarziu in captivitate. Intre 1402 si 1413 asistam la o reconstituire a Imperiului edificat de catre Baiazid. Procesul a fost influentat profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid Ilderim, incheiate in 1413. Dupa ce si-a eliminat fratii, Mahomed I a ramas conducatorul sultanatului, fiind insa obligat sa faca fata in continuare numeroaselor revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. Aceasta perioada de criza putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de catre Occident, cu atat mai mult cu cat Mahomed I s-a aratat mai degraba prietenos cu Manuel. Din pacate irealismul roman, care a apreciat gresit progresul partidului antiunionist de la Bizantsi din Tarile slave, lunga paralizie a Venetiei care pana in 1437 a luptat impotriva Ungariei precum si razboiul de 100 de ani, care a neutralizat Franta si Anglia, au premis turcilor sa se redreseze, fara a fi nevoiti sa faca fata unui eventual atac venit din Vest. In acelasi timp, aceasta perioada a inregistrat si un rezultat pozitiv:

Manuel a putut profita de anii de pace pentru a restabilii ordinea in despotatul Moreei, unde se succedasera fratele sau, Teodor I si proprii sai copii, Teodor al II-lea si Constantin al XI-lea. Mahomed moare in anul 1421, succesor la tron fiind fiul sau, Murad al II-lea (1431-1451), care reia practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea, asociat la tron din ianuarie 1421, comite o grava eroare: incearca, fara succes, sa puna in locul lui Murad pe Mustafa. De aceea, din 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu, care nu a determinat un eventual ajutor occidental. In primavara anului 1423, turcii au devastat Grecia, au patruns pe teritoriul Moreei, iar Tesalonicul a fost cucerit pe 29 martie 1430. In 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul sau, Ioan al VIII-lea (1425-

1448), aria sa de domnie limitandu-se practic la capitala. Ceilalti frati ai sai, Andronic al IV-lea si Teodor al II-lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau.

Asemenea tatalui sau, Ioan al VIII-lea a incercat de la inceput sa faca fata ofensivei turcesti printr-un ajutor occidental. Dupa asediul Constantinopolului din 1422, Ioan al VIII-lea vizitase deja in calitate de succesor la tron curtile occidentale, iar in 1431 tratativele de unire dintre cele doua Biserici au fost reluate in contextul in care papa conditiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, in fata ascensiunii turcilor, imparatul Ioan al VIII-lea s-a decis sa incerce imposibilul: unirea cu latinii. 


Tatal sau, care petrecuse ani buni in Occident dupa ajutoare ii spusese de altfel ca "de speriat ii poti speria pe turci cu gandul ca ai sa faci unirea cu latinii, dar eu nu-ti dau deloc sfatul sa faci asa ceva, pentru ca nu-i vad pe-ai nostri dispusi sa gaseasca vreo modalitate de unire si intelegere cu latinii. Teama imi este sa nu se faca schismasi mai rea si atunci iata ca ne-am dat de gol si in ochii paganilor". Cu toate acestea Ioan al VIII-lea incearca, iar in 1431 are loc la Basel un sinod general, care proiecta unirea cu grecii. Participantii la acest sinod, au trimis in 1437 delegati la Constantinopol, care au incheiat o conventie cu trimisii greci pentru ca ei sa soseasca mai intai in apele teritoriale ale Italiei si dupa aceea sa se decida locul unde urma sa se tina sinodul care dorea unirea. Pe data de 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotarat transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientala a Italiei. In luna noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea Paleologul, insotit de fratele sau si de o delegatie compusa din aproximativ 700 de persoane, au plecat spre Italia cu corabiile puse la dispozitie de catre papa.


Din impunatoarea suita imperiala mai faceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea care va muri in timpul lucrarilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas, duhovnicul imparatului si Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenta. Din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop si un laic. Din tara noastra au fost trimisi la lucrari: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, insotit de vicarul sau, protopopul Constantin si un delegat mirean, logofatul Neagoe, probabil loctitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului. Mitropolia Ungrovlahiei, care se indeparteaza acum de traditionalele legaturi cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sarba de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.


De partea cealalta, a latinilor, s-au remarcat la discutii: cardinalul Iuliu Cesarini, fost presedinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli si Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi). Lucrarile sinodului au inceput pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florenta si s-au incheiat cu proclamarea unirii pe 6 iulie 1439. Cu toate ca unirea parea mai bine realizata decat cea de la Lyon, populatia Constantinopolului s-a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papa sa spuna: "daca Marcu nu a semnat n-am facut nimic". Hotararile acceptate de imparat si de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocsilor reflecta in buna parte deruta in care se aflau bizantinii in acele momente in care turcii amenintau distrugerea Imperiului, iar ipsurile impuneau o presiune puternica din partea latinilor. In afara consecintelor religioase, unirea a avut si consecinte politice, printre acestea cea mai importanta fiind neincrederea lui Murad al II-lea.


A urmat o perioada de conflicte armate, in care s-au implicat si sarbii, ungurii, romanii sau polonezii, incheiata cu victoria turcilor de la Varna din 1444. Aceasta infrangere a avut consecinte mai grave decat cea de la Nicopole, descurajand profund lumea crestina. In 1446, sultanul Murad al II-lea progreseazasi in Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida si Beotia, ajungand pana la Muntii Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis pana la moartea sa survenita in 1468. In aceste conditii, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol in 1448, tronul fiind preluat de catre Constantin al XI-lea Dragases, care dupa mama sa provenea dintr-o familie sarba. In februarie 1451 a murit si Murad al II-lea, iar succesorul sau, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. In primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armata numeroasa sub zidurile capitalei Imperiului bizantin si dupa 7 saptamani de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai. In batalia finala a murit si Constantin Dragases, istoricii afirmand ca aceasta cucerire s-a datorat si faptului ca o poarta a cetatii ramasese deschisa, lucru speculat din plin de catre turci. Cucerirea orasului imperial de pe malul Bosforului de catre Mohamed insemna caderea oficiala a Imperiului bizantin. Prin aceasta victorie turcii realizau un pod intre regiunile detinute in Europa si cele din Asia Mica. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanica au fost si ele repede absorbite de catre acest mare Imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani in 1456, despotatul de Moreea in 1456, Imperiul de la Trapezunt in 1461, despotatul sarbesc in 1456, iar regatul bosniac in 1463. Pana la sfarsitul secolului al XV-lea si celelalte tari slave precum si albanezii au avut aceeasi soarta, astfel incat turcii au ajuns sa aibe drept granita de Vest, Marea Adriatica.


Caderea Bizantului s-a datorat fara indoiala inbatranirii institutiilor sale, lipsurilor unui Stat cladit pe un principiu autoritar si care nu mai avea forta unei reforme. Caderea sa a avut

insasi alte doua mari cauze deja pomenite: cruciadele si antagonismul religios dintre Orient si Occident.

Cruciadele au ruinat inutil Bizantul, pentru ca occidentalii au fost incapabili sa se mentina in Orient. Singura speranta ramanea o posibila intelegere intre greci si latini pentru apararea crestinatatii. Toate eforturile in acest sens s-au lovit de pretentiile exagerate ale papalitatii, de neintelegerea latinilor sau de obstinatia grecilor. Atunci cand Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci, disparitia sa a lasat un mare gol in lume. Timp de 11 secole el jucase un rol important, uneori chiar decisiv in istoria Orientului si a Occidentului. De la Roma, Bizantul primise si conservase mostenirea lumii antice, in momentul in care "cetatea eterna" era amenintata cu disparitia de catre invaziile barbare. Dintr-o civilizatie pagana, decadentasi incapabila de innoire, Bizantul a reusit sa faca o civilizatie crestina, care sa raspunda mai bine nevoilor unei constiinte exigente. Elenismului primar caruia i-a asigurat continuitate, limba greaca fiind in acelasi timp simbol si instrument, Bizantul i-a adaugat roadele unui lung contact cu orientul persan si cel musulman.


Mostenirea bizantina s-a transmis prin savantii ei, misionari, comercianti sau soldati tuturor popoarelor cu care au intrat in contact; arabii si turcii au fost si ei influentati; popoarele slave le datoreaza religia si institutiile, iar dupa caderea Constantinopolului, multi savanti greci s-au refugiat in Occident, aducand cu ei si foarte multe cunostinte.



Elia
Elia Dec 10 '16

Cucerirea Constantinopolului de catre turci. Crestinii sub dominatia turceasca.


Cucerirea Constantinopolului de catre turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecintele ei se resimt pana astazi. Declinul Imperiului Bizantin a inceput din secolul al XII-lea, cand cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevrati de Venetia, pentru interesele ei comericiale in Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Mostenirea Bizantului au ravnit-o pe rand bulgarii, sarbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mica. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sarbi, albanezi, ravasite de nationalism si lipsite de unitate in fata pericolului comun, au cazut rand pe rand sub dominatia turcilor. Serbia a fost cucerita definitiv in 1459, Bulgaria in 1396, Grecia in 1459-1460, Bosnia in 1463, iar Egiptul in 1517. Intregul Orient ortodox, cu exceptia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a mentinut timp de patru veacuri. Aceasta perioada a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.


Incercand sa definim natura jugului turcesc, trebuie mai intai sa amintim ca nu poate fi vorba la inceput de o persecutare generalizata a crestinilor. Atunci cand Mohamed al II-lea a intratin Constantinopol, dupa trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme "legea si ordinea". Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoastea limba greaca, iar in initiativa de a cuceri Bizantul el era stimulat si de dragostea sincera pe care o nutrea fata de creatiile grecesti. 

Unii istorici au remarcat chiar faptul ca in suita sa "erau unii crestini care se bucurau de favorurile sale si care-i serveau ca secretari". Mahomed se gandea sa-si consolideze Imperiul si cu ajutorul culturii grecesti. In plus, Coranul chiar daca-i pomeneste pe crestini ca fiind necredinciosi, recunoaste in persoana lui Iisus un Profet, caruia ii datorau respect. De aceea, dupa cucerirea Constantinopolului una dintre primele initiative ale turcilor, a fost invitatia adresata grecilor de a-si aleage un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participantii la Conciliul de la Ferrara-Florenta). Toti crestinii erau obligati sa plateasca anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligatie fata de cuceritori. In schimb, patriarhul se bucura de libertate deplina in administrarea Bisericii si nimeni nu avea dreptul sa se amestece in hotararile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoti, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. 
Chiar daca jumatate din bisericile din Constantinopol au fost transformate in moschei, Poarta nu se amesteca in problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a tine sarbatorile si de a respecta cultul public erau recunoscute; casatoriile, inmormantarile si alte slujbe puteau avea loc fara nici o restrictie. Celebrarea Pastilor era autorizata in toate orasele si satele. Intr-un cuvant, Biserica avea permisiunea de a ramane Biserica, iar crestinii isi puteau pastra religia.Nu trebuie uitat insa un alt aspect fundamental si anume acela privind statutul crestinilor in Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici in materie de religie, crestinismul era credinta nationala a grecilor, asa cum cea mahomedana era cea a turcilor. Ca si in iudaism, de-o maniera generala putem spune ca islamul nu facea distinctie intre societatea seculara si cea religioasa. Institutiile civile si politice ale societatii musulmane, justitia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pasa sau etnarh, adicaseful natiunii, iar ierarhia bisericeasca a fost insarcinata cu administrarea civila a populatiei crestine. Ea judeca pe crestini conform legilor grecesti, tribunalele sale erau recunoscute de Poarta, iar sentintele trebuiau executate de autoritatile turcesti. Crestinii puteau avea de asemenea propriile lor scoli si propria programa de invatamant. In mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat in Stat.
In mod formal, putem considera pozitia Bisericii in Imperiul turc ca fiind solida, numai ca nu putem lua in consideratie numai acest aspect. In realitate, situatia Bisericii era adesea dramatica, fiind greu de descris toate suferintele, umilintele sau adevaratele persecutii indurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor si nu dadea nimanui socoteala pentru actiunile sale. In filozofia religioasa a islamului, crestinii erauconsiderati rayah, adica un popor cucerit, necredinciosi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetatenie. Chiar si Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic si cultural ridicat, savarseste unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci cand confisca patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu putin timp mai inainte tot el i-o acordase468. Imperiul otoman va intra in scurt timp intr-o perioada de declin politic si arbitrariu, cinismul si coruptia devenind regula. Drepturile patriarhului au fost reduse in mod progresiv; nu-i mai ramanea decat tristul "privilegiu" de a fi responsabil al crestinilor. In sec. al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat intr-un interval de 73 de ani. Unii dintre acestia au fost depusi din scaun dupa care au fost reasezati, ajungandu-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; multi au suferit moarte martirica. La randul lor bisericile erau pangarite, iar Sfintele Daruri profanate. In secolul al XIX-lea, Turcia, era in plina descompunere, numai ca era in continuare sustinuta de natiunile europene, care vedeau in ea o contragreutate in fata Rusiei. Chiar daca la un moment dat asistam la o serie de reforme prin care sultanii, incercand sa europenizeze Turcia, ameliorau intr-un fel situatia crestinilor, acestia din urma au avut de infruntat noi persecutii. La randul lor, grecii din Turcia si din Constantinopol au platit insurectia greaca din 1821 prin masacre cutremuratoare. Anul 1821 este marcat si de martiriul patriarului Grigorie al V-lea, omorat chiar in ziua de Pasti a anului 1821. A doua jumatate a sec. al XIX-lea a fost marcata de nenumarate revolte ale crestinilor si de represiunea sangeroasa a turcilor. A fost o perioada de lupta deschisa si de masacre.
Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte in Bosnia, Hertegovina, Serbia, Tara Romaneasca, Moldova si Bulgaria; in 1866 asistam la o rebeliune in Creta, iar in 1875 la noi revolte in Bosnia si Hertegovina. Perioada stapanirii turcesti a fost marcata in istoria Ortodoxiei si de o dezvoltare fara precedent a nationalismului religios. Cauzele pot fi cautate chiar la Bizant, acolo unde ideea unui "Stat sfant" avea valoare absoluta. Numai ca acest principiu se nascuse si se dezvoltase mai intai sub semnul universalismului roman. Imperiul multinational era conceput ca o depasire a frontierelor nationale; era considerat drept "oikumene", "universul locuit", unit printr-o singura lege, autoritate, o cultura unica, prin credinta in aceleasi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetatenia romana si impartasea aceleasi valori culturale ale elenismului, inceta de a mai fi un barbar si devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiasi societati. Aceasta viziune si acest spirit universalist al Romei a permis intalnirea si alianta cu crestinismul, universal prin esenta. Daca Biserica accepta alianta cu Imperiul si se plasa sub protectia lui, il si sfintea prin binecuvantarea ei, Imperiul avand astfel si constiinta universalitatii misiunii sale.
Prima bresa produsa in acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principala consecinta pierderea componentei occidentale. Chiar daca autoritatea Imperiului era nominal recunoscuta de barbarii stabiliti in Occident, conflictul cu "Vestul" s-a acutizat in timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase pana atunci din visul unui Imperiu universal, sa transformat in mod progresiv in nationalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativa, o respingere a tot ceea ce este strain si atasament maladiv fata de ceea ce este al "sau". De aceea, in timp ce Bizantul se opunea, in virtutea "universalismului" sau, oricarei tendinte de separare a Imperiului in mai multe State si autocefalii independente, in realitate el supunea pe slavi unei elenizari fortate: numirea de episcopi greci, reticenta fata de orice particularism local, indeosebi lingvistic. Aceasta atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidentiata in momentul cuceririi Constantinopolului de catre turci. Paradoxal insa, jugul turcesc tindea mai degraba catre o restaurare a "universalismului crestin" de la Bizant. Fara sa faca vreo diferenta intre religie si apartenenta etnica, turcii ii considerau pe crestini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, in calitate de etnarh. Astfel, in aceasta perioada, puterea imperiala ajunge sa treaca intr-un fel in mainile patriarhului. Bisericasi Imperiu vor desemna de acum aceeasi entitate: poporul grec, purtator al valorilor elenistice. Patriarhul este "asezat pe tron ...i iar episcopii se inclina in fata lui ca unui Imparat si Patriarh". Patriarhul Noii Rome aflat in captivitate era privat de libertate, dar nu si de autoritate.

Pages: « 1 2 3

Advertisement

advertisement